Şi au numit-o Pământ

(Divorţul mondial) Varianta I

O simpla lume albă, în rochia-i de mireasă,
La malul unei mări în val de voaluri crem,
Tăcută lume vie, pierită luminoasă,
Se refugiase-n urma aceluiaşi blestem,

Atât de feminină, de voal, de cer, de mare,
Atât de diferită de armă, forţă, scop,
Ea, lumea construită spre-a fi nemuritoare
Urma să- nlocuiască al lumii nenoroc,

Sătulă de visarea la lumile de bine,
Uimită de puterea din răul cel avut
Cu greu înţelesese, negandu-se pe sine
Că n-a putea atinge acela absolut

Astfel se depărtase de lumea masculină,
Bărbaţii lumii celei cu vămile de fier,
Cedaseră-n partajul luminii de lumină
Tot ceea ce în despărţire, nefericiţii cer;

"Ne despărţisem în al noptilor ajun,
În doua lumi de neatins ne despărţisem,
Sperând să mai salvăm ce rămăsese bun,
Din miile de ani în care ne minţisem,

Şi-atunci, colinele acestea au rămas la noi,
Cu marea la picioare albăstruie,
Ei au păstrat toţi munţii-nzăpeziţi şi goi
Şi fierul l-au păstrat să îl supuie,

La noi sunt toate florile de mac,
Tot nouă ne-a rămas şi galben grâul
Încă supunem clipe, ei doar tac
Dar am pierdut atunci, definitiv pârâul,

Şi ca intr-un blestem fără de mâine
Sub vraja căruia cumva rămânem prinşi,
Pe apa ce ne-o daruiesc, noi le dam pâine
Vasali de buna voie, învingători învinşi,

Pe vechi înregistrări ascunse
Păstrăm îmbrăţişările bizare,
Din lumile de doi, întrepătrunse,
În care oamenii credeau în jumătăţi de soare,

Soarele-n astă lume rămâne-ncremenit,
Un tot în holograme ce-i pustiit şi rece,
Caci n-are unde merge, apus sau răsărit
Tot una-i sunt cât strălucirea niciodată-i trece,

Cum de-a trecut prin noi, în clipe de demult
O undă de tăcere o palidă muţenie,
Cum haosul de forme din ideal tumult
Am irosit într-o nătângă lipsă de sfinţenie?

Nu au ştiut copila nici cei mai învăţaţi,
N-au înţeles nici cei iubiţi dintre iubiţi,
Cum cei fără pacate primii au fost trădati,
Cum înţelepţii au fost primii păcăliţi

Şi chiar de-ar fi ştiut, ce-ar fi putut a face?
Când nimeni n-avea timpul şi nici fir de rusine,
Când hrana spirituală se împărţea în troace,
Într- un ospăţ vegan ce consuma din sine,

Ospăţul de dezastre, el alfa, ea omega,
Din serile pierdute cu întârziate cine,
În foametea minunii, care ne delega,
Un ospătar în ture, ce nu serveşte bine...

Căci nu ne mai iubeam demult de tot copilă,
Bărbatul şi femeia rămaşi doar amintire,
Damnaţi să se ascundă, speriaţi şi fără milă,
În rătăcirea lor de-a întâlni iubire,

Confuzii de visare şi de identitate,
Căzute în trădare şi grabă nefirească,
Captive-n obsesivă superficialitate,
Uciseră cea sacră, iubire omenească,

De doi, de el, de pentru totdeauna ea,
Dorinţele doar viruşi în programe
De supravieţuire într-o lume grea,
A sufletelor de doar zero, virgula zero unu grame,

Copiii nu-şi mai cunoşteau părinţii,
Puţinii fii rămaşi, uitau firesc de ei,
O nebuloasă, în care nici sfinţii
Nu mai ştiau lupta cu obsedaţii zei,

Aşa era copilă, căderea de atunci
Şi-aşa a fost rămasa sutele de ani,
Femeile trăiau fără de prunci
Bărbatul vânător pândea cu piatra bani,

Atunci ne-am împărţit pământul de durere,
Ne-am depărtat în două lumi nefericite,
Bărbaţi însinguraţi, femei stinghere,
Divorţul lumilor iubirilor licite;

Arar de-şi mai aduc aminte poate,
Bătrânele seducătoare de odată,
Cum tremurau pe cerurile toate,
Stele, la dragostea înfiripată,

Până când timpul, într-o trecere calină
Uitate le-a făcut pe toate-n preiubire,
Situându-le în era de lumină,
În care încă se credea în nemurire,

A dragostei, a jumătăţii pentru care
Nici sacrificiul unui ideal nu mai conta,
Nici crima nu era un preţ prea mare,
Aşa a fost, aşa a fost copilă, lumea mea."

Îşi prinse chipu-n palme şi ochii minunaţi
Priviră peste gânduri ca peste puntea lumii,
"Erau culpabili bună? Sau chiar nevinovaţi
S-au împletit frumosii cu nebunii?

Scrie în cartea albă, a viselor trecute,
Buna mea albă scrie c-au fost poveşti de vis,
Iubiri definitive, dorinţe absolute,
Cum au putut să fie atât de-uşor de ucis?"

"Cum au putut copilă? M-am întrebat cum poate
Iubirea vieţii tale să uite ca exişti,
Aşa s-a întâmplat copila mea cu toate
Iubirile trăite de oamenii cei trişti,

Nemuritor de trişti, neputincioşi să fie
Vreodată fericiţi până la nesfârşit,
Urcaţi în poala morţii, mizând pe veşnicie,
Lăsând să piară-n gânduri, tot ceea ce-au iubit,

Ea întindea o mână, îsi cobora privirea,
O vorbă să audă ca-n primul jurământ,
Cand el o învăţase să-şi murmure iubirea,
Ca mai apoi s-o uite, în goana din cuvânt,

Cât el privea din umbră, cum îi apune chipul
Şi ce să-şi amintească privind ce nu era
Decât un ceas cu apă, în care chiar nisipul,
Clepsidra doar s-o spargă, o mai întorcea,

Cum am putut copilă, cum am pierit în noi,
Nici dacă mai contează, căci fără vinovaţi,
Mureau ca-n molime tot câte doi,
Se-ndragosteau femeie de femeie, bărbaţii de bărbaţi,

Am înţeles copilă, că poate vor să ierte,
Că omul vrea sa treacă, să-şi lupte fericirea,
Că-l înspăimântă toate trăirile incerte,
Că nici nu-l mai interesează s-atingă nemurirea,

El şi in frumuseţe s-a dovedit netrebnic,
Sute de ani, în care, chiar perfecţiunea-n artă,
A fost supusă celui mai puternic
Şi asta, pui de om, un creator nu iartă,

Un filozof, un pictor, un muzician deplin,
Nu pot a trece testul uitării-n timpul vieţii
Şi nu au viperele lumii atâta pur venin
Cât Cleopatra-i muza şi poate doar poeţii

Rezista fără pace însingurat ucişi,
Pe baricada somnului cel nedormit vreodată,
În care lunetiştii orbi, aidoma de precişi
Precum blândeţea morţii, îi mai rateaz-o dată,

Nebuni însă o droaie, pictau doar paradisuri,
Visau oamenii toţi, iubind câte ceva,
Visau, dar nu ştiau c-ascunşi în false visuri,
Scăpau din mâna viaţa şi nimeni n-o trăia

Şi ştii, copilă blândă, aveam şi anotimpuri
În care florile trăiau doar spre-a împleti cununi,
Au fost frumoase, aurii acele timpuri,
A fost mileniul omenirii ce săvârşea minuni,

Oameni năştea din sine,
Cu-o faţă sau niciuna
Dar nimeni nu mai ştie dac-a fost rău sau bine,
Şi nici de adevarul a dovedit minciuna,

Se pare ca orânduirea în două lumi de genuri,
Nici ea nu-i ideală, nici ea nu-i falanster,
Păstrează doar o Annă şi miile de trenuri
Le deraiază-n iarna macazelor de fier,

Dar nu murim de-atunci, nici vom muri vreodată,
O lume jumătate doar pentru noi femei,
De care totuşi mă simt des vinovată,
Că am decis să fie, chiar nefiind cu ei.

Ne-am împărţit o lume şi n-am luat doar lumina,
Sunt jumătăţi de gânduri aproape peste tot,
Divorţul din iubire, divorţul fără vină,
Crezut-am că fac bine, crezut-am c-am să pot,

Îns-a urmat apoi, însingurata eră
În care locul, fiecărui obiect de pe pământ,
A trebuit schimbat iar eu in atmosferă,
Nu mai găseam nici aer să-l aflu respirând,

De dor, de lipsa a ceea ce pierdusem,
Oricum pentru vecie mult înainte de
Divorţul din iubire, prin care doar trecusem,
Ce m-a lăsat înfrântă, golită de tot ce

Trăisem iar negarea îmi înnegurase,
Întreaga realitate-n care se zbăteau,
Doar clopotele zilelor, acelea luminoase,
Care odat' vestiseră că oamenii iubeau,

Aşa a fost copilă când ne-am negat credinţa,
Nici picurii din ceruri sau ochii-nlăcrimaţi
N-au mai putut aprinde în suflete dorinţa
De-a dăltui statuia femeii din bărbat,

În partea lor de lume, se nasc numai bărbaţi,
Femei nici ca pe timpuri nu se-ntâlnesc ca sclave,
Iubirea şi la ei rămâne între fraţi
Sau in imaginaţia iernii şi-a minţilor bolnave,

Căci ei au ales iarna şi încă astăzi sper,
Că poate ştiind faptul ca suntem prea plăpânde,
Au tras o linie fermă peste acelaşi cer,
Lăsându-ne în soare, ca el să ne inunde;

Eu cred că ne-au iubit, în felul lor puternic
Şi ne-au dorit cu patima ce poate nu cuvine,
Dar poate ca trăind, în trupu-ne vremelnic,
Le deveneam cu timpul, bătrâne şi străine,

Vezi, astăzi poate cred, că ei iubeau o dată,
O singură fiinţă pe care o găseau
În fiecare blondă sau roşcăţică fată
Iar dupa-n, bucla vremii, pe toate le pierdeau,

Căci frumuseţea piere, atunci de fapt pierea
Şi ce poţi să mai ceri când ştii ca niciodată,
Din bătrâneţea, care definitiv venea
Nu se mai întorcea acel frumos "odată",

Nu puiul meu, nu sunt pe lume vinovaţi
Şi nu au fost în fond poate nicicând,
Femeile n-au fost şi nici bărbaţi
Nu pot fi condamnaţi c-au încercat sperând,

Iubind, nevrând s-accepte poate,
În clipe care toate inerte le treceau,
Că nu şi-au întâlnit tânjita jumătate,
Dintr-un întreg ce pentru vecie căutau,

Şi da pui blând, puteau fi doar poveşti,
Privind însă la tine, îmi pare azi nedrept,
Ca tu să nu-l mai cauţi, să nu-l mai întâlneşti,
Să nu-ţi mai zbaţi cu viaţă, inima în piept."

"Buna mea blândă, fără tine cerul
Atâtor dimineţi în gol s-ar fi surpat,
Târând cu sine în adâncuri adevarul,
Alba particulă de plasmă, din cel adevărat,

Buna mea blândă, câteodată,
O mai aud pe mama cum pare că îmi cântă,
Cum parcă-ntoarsă dintr-o lume decalată,
Traduce pentru mine, tot ceea ce nu cuvântă,

Cum era mama buno? Cum era fiica ta
Şi ce-a greşit de a plecat definitiv să piardă
Şi naşterea şi devenirea mea,
Cenuşă sa devină neapucând să ardă?

De-atunci împărăţia- mi diafană,
S-a -ntunecat ca partea nevăzut-a lunii,
Şi lumea, bună, mi-a rămas orfană
De partea femeiască a minunii".

"Era frumoasă, ireal de blândă,
Îi semeni mult, dar spre deosebire
De ea, în lumea- ne plăpândă,
Tu te-ai născut dintr-o poveste de iubire,

Căci într-o zi, călare, venit-a peste timp,
Armata lor condusă de fiul celui care,
Făcuse pentru mine un singur anotimp,
Iar eu îi dăruisem noapte şi zi visare,

Era atât de trist copilul fără mamă,
Frumos precum lumina, dar ireal de trist
Şi îl priveam cu dorul ce încă mă mai cheamă
Spre-acela ce nu ştie dacă şi cum exist,

O clipa doar Singurătatea, el prinse a zări,
Cât ea ţesea din umbre un coviltir tăcerii
Şi ţintuit în sine, pe loc se-ndrăgosti,
Ucigător de dulce şi împotriva vrerii,

Ei nu îi povestisem nimic despre iubire,
Simţisem că vreodată, dacă ar fi aflat,
Ar fi-ndurat o-ntreagă răpusă nemurire,
Doar pentru a transcrie iubirea pe curat

Şi fiul fără mama cu fiica fără tată,
Un niciodată el fără de-ntotdeauna ea,
Lasă iubirea lumii, născută condamnată,
Să îşi răzbune anii cât ea nu exista.

Acesta a fost schimbul, acesta a fost trocul,
O nemurire trista pe-o noapte de iubire,
Aşa decise ea, să nu îi facă jocul
Nefericirii, s-o ucidă intr-o dăruire

Şi fiica fără tata, cu fiul fără mamă
Au strâns toate iubirile ce-au fost şi ce vor fi
Orfane, într-o lume de sentiment sărmană
Şi le-au trăit pe toate în singura lor zi."

Bătrâna nemurită, aducerile-aminte
Sărută ca pe-o rudă-n sicriul de cleştar,
Căzută în genunchi ca într-o rugăminte,
Ca într-o rugăciune de infinit zadar,

"Întoarcerea copilă, întoarceri fără cale,
Rămân a fi atât de imposibil de-mplinit
Astăzi beau nemurire din sute de pocale
Dar încă m-aş întoarce, acolo unde-am murit".

Priveşte ca-n adio sicriul de cleştar
Al amintirii care-a fost şi îi mai este,
Zadarul o frământă, acel nedrept zadar,
În care naratorul ucis e în poveste,

Un geam ca o oglindă, cu inimi doar pe-o parte,
De nedeschis vreodată şi aspru de curat,
Stătea precum o poarta-ntre cele regate
De nedeschis vreodată şi totuşi descuiat,

Era târziu acuma, nici să mai recunoască
Nu mai putea niciunul, cât de târziu era,
Privindu-se-n oglindă, pe partea bărbătească,
El, împăratul lumii, pe fiu îl pregătea

Si astele îi spuse bărbatul împărat,
Să vină cât de repede, făr' a privi în urmă,
Să ţină bine-ascunsă, viaţa ce-a furat,
Din care învăţaţii vor selecta o turmă

De proaspăt credincioşi, bărbaţi creaţi să fie,
Nemuritori, puternici, prea fericiţi şi poate,
La margine de timpuri şi chiar de veşnicie,
Să descifreze înmultirea doar din jumătate,

"Să nu priveşti în urmă", îi spuse împăratul,
"Căci de-o vei face şi de o vei vedea,
De-ajuns nu-ţi vor mai fi pământul sau regatul,
Să nu vrei să te-ntorci, definitiv, la ea.

Sunt ochii ceia care, atunci când te privesc,
Ca niciodată, fără arme, fără sacrificiu,
Te simţi înveşmântat în strai împărătesc,
Te laşi abandonat suavului supliciu,

Vibraţia fiul meu, atunci când îţi devine,
Când ţi se dăruieşte ca frunzele ce tremur,
Rămâne până-n moarte, sublimul pentru mine,
Tectonicul dezastru, fără de cutremur,

Ce-aş fi putut a face să nu o pierd vreodată?
În faptă, îmi plecase când încă mai cădea,
În braţele-mi duale, profund abandonată,
În fapt, ea realizase, că nici nu mai spera.

Mi-a spus odată-n braţe, când încă îmi era,
Că va rămâne-acolo, se va zidi în mine,
Că simte că din mine, nicicând nu va cădea
Dar că va şti să plece, când nu-mi va mai fi bine

Şi da, au început sa treacă clipele măcelărite
De aroganţa, şi de imprudenţa mea,
În încercarea de-a mă-ncrede în altele ursite,
De-a încerca băiete, atât, doar a-ncerca,

Nu, nu sunt fericit şi dacă ţi-aş răspunde,
Ce-am câştigat rupându-mă de ea,
Doar ucigându-mă aş mai putea ascunde,
Că încă o mai simt, profund fiind a mea,

De ne-ar fi fost ursite sau date a le sti,
Cât fost-am muritori, cum nu erau poeţii
Cum poate fi oprită pieirea celor vii
Sau poate doar a şti cea jumătate-a vieţii,

Ea suferea că-mi place chiar orice răsărit
Cât mie îmi păreau a fi doar răsărituri,
Când eu doar idealul din ele am iubit,
Şi nu faceam decât, să fug de asfinţituri...

Neînţeles nespus şi nevorbită-nstrăinare,
Cătuşele ne-au aşezat încet la amândoi,
Căluşul neputinţei de a rosti strigare,
Ne amuţise urletul din nopţile de doi

Şi am luptat războaie şi am ucis şi fiare,
Am rostuit pământul aşa cum am iubit,
Dar nicio revoluţie n-a fost înălţătoare
Atât ca nopţile în care, pre noi ne-am dăruit."

El împărat, ea zână, zână a despărţirii,
Cu doi copii, născuţi spre-a fi iubiţi,
Un el şi-o ea, zidiţi nefericirii
Din lutul neiubirii, să fie fericiţi,

Dar alchimiştii rătăciţi în omenire,
Credeau numai în aur, cătând cu disperare,
Când simplu ar fi fost să inventeze fericire,
Cu mult mai valoroasă şi mult strălucitoare

Iar pentru fericire s-a interzis iubirea-n
Regatele femeii şi-a celui de bărbat,
De fapt neprohibită, ucisă-n amintirea
Celor care iubiseră, dorind să fi uitat,

Dar nimeni nu ştia, ca la divorţul lumii,
Când soarele fusese şi el de împărţit,
Se-ntunecaseră cu forţa vămile luminii,
Lumină rămânând doar forţa cu care s-au iubit

Cei doi, nimeni ştia ca apa ce curgea
In ploile atâtor răvăşite ceruri,
E ceea ce întotdeauna rămânea
Din toate rostuit trăitele-adevăruri,

Ca dacă încă mai erau şi îşi găseau putere
Să împletească înc-o zi la ziua cea de ieri,
Era pentru că unica avere
Ce nu-mpărţiseră, era ascunsă-n primăveri

Trăite şi oricât s-ar spune,
Că au putea fugi, să te ascunzi fără iubiri,
Lumea continuă să se-nvârtă prin minune,
În fond, doar cu ce porţi, pe mai departe-n amintiri,

Singurătăţi în unul, singurătăţi in doi,
Măcar de-am recunoaşte că vina pentru toate
Este însingurarea noastră întru noi,
Neşansa de a crede în tot, pe jumătate,

În totul şi in toate, doar jumătăţi de firi,
În respiraţia lumii, care pe jumătate
Trage în pieptul vremii, chiar şi nefericiri,
Pe jumătate acceptate, jumate refuzate.

"Copila mea, dar vezi, nevinovata clipă
Apare din neanturi ce nu poţi controla,
Iubirea te inundă, ea nu se înfiripă,
Te face prizonieră, în disperarea ta,

Aşa s-a întâmplat cu el, cu ea, cu mine,
Aşa s-a întâmplat cu ei, cu ele, voi
Pentru o clipă de iubire din destine
Toţi dăm o nemurire şi n-o primim ‘napoi,

N-au mai putut iubire, să-nchidă infinitul,
S-au desfăcut în unde şi s-au unit la loc,
Dorul de împlinire şi-a ascuţit cuţitul,
Pe un amnar de moarte, pe un amnar de foc,

Aşa greşesc milenii, aşa repară alte,
Tânjim spre idealul de-a fi profund iubit,
Vibratiile joase devin mult prea înalte,
Se macină în sine, se-ntorc în infinit...

În ziua zămislirii, a facerii divine,
În care din iubire tu mi te-ai intrupat,
Ea murmura, şoptit, aşa ca pentru sine,
Celui care-i fusese unic predestinat:

"Nici clipă nu mai este făr' a gândi la tine,
Fără de tine parcă, păşesc pe trepte sparte,"
Îi spuse ea, "cobor în noaptea care vine,
Şi-mi pare nemurirea o stea căzută-n moarte,

N-am cer iubirea mea, n-am nici chiar amintirea
În care rătăcită, pe trupul meu predat,
Să simt cu disperare cum ţi-odihneşti privirea,
În agonia ceea ce-apoi ar fi urmat.

Ce e iubirea oare? Ori asta e iubirea,
Când nu mai este lege, când ochii mei nebuni,
Îţi caută în frunze şi în aripi privirea,
Când degetele tale sunt cei mai vii tăciuni

Şi dacă focul ghenei sau gheţurile seci
Vor vrea sa ne topească sau sa ne-ngheţe firea,
Îmbrăţişaţi iubirea mea, pe ultimele veci,
Vom dăinui să recladim din nou iubirea

Şi nu-mi promite ca o salcie ce plânge,
Nimicuri în această lume trecătoare,
Sădeşte-mă, culege-mă, mă frânge,
Aşa cum foloseşti iubirea mea o floare,

Caci eu pe tine te voi fereca cuminte
În camera în care inima îmi zbate,
Ca pe dorinţa mea cea mai fierbinte,
Rosul din sânge, care vindecă de toate,

Căci adevărul este, definitiv ca sarea
Pe rana presărată spre-a mă vindeca,
De n-ar fi fost sa-mi fii, poate doar disperarea,
Măsura mi-ar fi dat-o, în boala ce urma

Şi îţi voi spune totul, toate îţi voi spune,
De mii de ori, în infinite clipe,
Căci nu ştim care clipă va apune
Şi nici nu ştim iubire, când ni se frâng aripe"

O prinse strâns în braţe şi ea atunci tăcu,
Priviră amândoi în pântecele zării,
Copiii nenăscuţi care vor spune nu,
Uciderii în masă a pruncilor visării;

Deplinul câteodată este doar zi senină
O respiraţie calmă, de pace şi mister,
A pomului ce-ascunde iubirea-n rădăcina
Şi-o proiectează-n umbre pe frunzele din cer.

Morala unei lumi, în care ca nebunii
Ne rostuim pieirea nevinovatei firi,
Blestemul ca miracol sau moarte pentru unii,
În mirajul dăinuirii mondialelor iubiri

Smulse din neuitare, la capătul puterii,
Vârtejul din oceane într-un pahar cu apă
Eliberează endorfinele durerii
În care ne-mplinirea, transee morţii sapă,

Caci fără de iubire, curate erezii
Par existenţe faste, trăite-n legea firii
Iar eu mă vindec cer, de norii cei târzii
Încătuşată-n infinitul, catuşelor iubirii.
...

Iar din iubirea lor, de sagă-n culori nepământesti
Şi din dumnezeiescul regăsirii-n legământ,
In pântecul iubirii mi te-au ales să creşti
Şi te-au numit, când ai venit pe lume, lumina mea, Pământ.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă doar azi...

Dacă nu-ţi pierzi minţile, nu eşti îndrăgostit,
dacă nu-ţi ia minţile, nu e cea care să te
completeze, dacă nu-i cedezi ei timpul, e doar
un simplu anotimp, dacă nu o simţi în toate
anotimpurile, a fost doar vreme trecătoare!

Dacă îţi aminteşti doar azi de ea, nu ea a fost,
e şi va fi iubirea ta, dacă doar azi îi dăruieşti o
floare, un sărut sau cine mai ştie ce, nu ea e
persoana ce îţi domină timpul şi viaţa, dacă
doar azi îi vorbeşti... nu ea e şi va fi versul tău!

O singură zi dintr-un calendar rătăcit nu poate
cuprinde rătăcirea ta, cu o singură zi dintr-un
an nu poţi recupera anii trecuţi... anii pierduţi, o
simplă zi... dacă nu-ţi aminteşti ce iubeşti, ce
te-a făcut Om, în fiecare clipă şi zi, nu e iubire!

O singură zi... poate fi ziua în care imităm ori
jucăm un rol în care credem că suntem
îndrăgostiţi ori iubiţi şi suntem... iubiţi la
comandă dar nu îndrăgostiţi, iubirea şi Omul,
femeia şi iubirea nu are zi, toate acestea...

Toate acestea au timpul, ziua devine un veac
şi veacul devine o zi, toate depind de prima şi
singura clipă în care s-a născut iubirea dintre
un El şi o Ea, la multă iubire... şi anii nu-i
pomeniţi, iubirea nu are ani şi nici,, trecere"!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iris: Am aflat că aproape tot ce s-a scris vreodată despre iubire este adevărat. Shakespeare a spus "Călătoriile se sfârşesc cu întâlnirea îndrăgostiţilor". Ce cugetare nemaipomenită. În ce mă priveşte, eu nu am avut niciodată parte nici măcar de ceva asemănător, dar sunt ferm convinsă că Shakespeare da. Cred că mă gândesc la iubire mai mult decât ar trebui să o facă oricine. Sunt mereu uimită de puterea sa pură de a schimba şi de a ne defini viaţa. Tot Shakespeare a fost cel care a spus "dragostea e oarbă." Asta ştiu cu siguranţă că este adevărat. Din motive greu de explicat, iubirea piere; pentru alţii iubirea pur şi simplu se pierde. Dar apoi sigur că iubirea poate fi regăsită, chiar şi pentru o singură noapte. Pe urmă intervine alt tip de iubire: cel crud. Cel care aproape că îşi ucide victimele. Se numeşte iubire neîmpărtăşită. Aici sunt o expertă. Cele mai multe poveşti de iubire sunt despre oamenii care se îndrăgostesc unul de celălalt. Şi cum rămâne cu restul dintre noi? Cum rămâne cu poveştile noastre, ale celor care se îndrăgostesc doar ei? Noi suntem victimele acestor aventuri unilaterale. Noi suntem cei blestemaţi de cei pe care îi iubim. Noi suntem cei pe care nu-i iubeşte nimeni, răniţi ce umblă aievea. Handicapaţii fără avantajul de a avea un loc mare de parcare! Da, aveţi în faţă o asemenea persoană. Şi de bunăvoie l-am iubit pe acel bărbat timp de trei ani îngrozitori! Trei ani absolut înfiorători din viaţa mea! Cele mai urâte sărbători de Crăciun, zile de naştere, nopţi de Anul Nou ce au adus cu ele lacrimi şi valium. Aceşti ani în care am fost îndrăgostită au fost cei mai negri ani din viaţa mea. Toate astea pentru că am fost blestemată să iubesc un bărbat care nu poate şi nu-mi va putea împărtăşi vreodată iubirea. O, Doamne, doar când îl văd! Inima bate cu putere! Gâtul mi se usucă! Nu mai pot înghiţi! Toate simptomele obişnuite.

replici din filmul artistic Vacanţa, scenariu de Nancy Meyers
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada unuia ca tine

Nu sunt erou, dar nici vreaun vagabond,
Nu am iubit şi nici n-am fost iubit...
Mereu fost-am îndrăgostit,
Când prea roşcat, brunet, sau poate blond.

Nu am cules doar o singură floare,
Nu m-am oprit doar la frumos şi blând;
Ori mult am mers, ori mult prea stând,
Am cunoscut şi dulci şi-amare.

N-am fost vreun prototip care să-l placi,
Dorit, de nepătruns, fără s-aleg...
Tot de isteţ pe cât am fost de bleg,
Printre bogaţi şi printre săraci.

N-am fost văpaie, dar nici un invizibil
Şi am trecut prin vieţile a mulţi...
Lipsit fiind, le-am dat tot la avuţi
Văzut ca-nflăcărat, sau impasibil.

Nu sunt iubirea cuiva, cum n-am iubire...
Nu caut să mă vezi, sau să mă şterg.
Nu stau... dar poate nici nu merg,
La fel ca toţi şi unic prin trăire.

Mă poţi cunoaşte dacă te uiţi în tine.
Sunt genul cel iubit şi cel respins...
Pe cât de intangibil, cât cuprins,
Ascuns, sau la vedere, întru sine.

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Izvoarele vieţii (2009)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumina din Infinit

cinste slavă şi mărire
Lui Isus Cel răstignit
care iată din iubire
pentru noi El a murit

pentru noi şi-a dat viaţa
sus pe cruce la Calvar
şi scuipată i-a fost faţa
să ne dea viaţa-n dar

cinste slavă şi onoare
îi aducem Lui Mesia
şi-i cântăm cu-nflăcărare
căci ne oferă veşnicia

pentru noi Isus şi-a dat
şi viaţa şi Fiinţa
când la moarte condamnat
i s-a dat atunci sentinţa

fără pată fără vină
El viaţa şi-a trăit
a fost unica Lumină
ce nouă s-a dăruit

doar Isus cel acuzat
de preoţi şi farisei
a trăit fără păcat
printre oamenii cei răi

căci doar El era iubirea
al vieţii Creator
ce-a trăit neprihănirea
chiar sub ochii tuturor

numai El a îndrăznit
să susţină că-i Viaţa
Lumina din Infinit
ce străluce dimineaţa

n-a fost nimeni pe pământ
ca şi El ca să susţină
că e Fiul Celui Sfânt
şi trăieşte fără vină

doar Isus Hristos Mesia
pe Tatăl ni l-a descris
căci El este bucuria
de-a intra în Paradis

Tatăl vrea ca omenirea
mântuirea s-o primească
şi să guste fericirea
sus în Slava Lui cerească

şi Hristos l-a înălţat
pe Tatăl dându-i onoare
Isus doar l-a lăudat
cinstind Numele Lui Mare

altul nimeni n-a vorbit
de Tatăl ca şi Isus
nimenea nu l-a slăvit
ca şi Fiul Lui supus

nici David nici Moise chiar
n-au vorbit de Dumnezeu
ca şi Mielul din Calvar
căci El este Tatăl Său

doar Isus în mod real
pe Tatăl l-a cunoscut
când pe-al vieţii veşnic val
ambii omul l-au făcut

din pământ şi din lumină
şi din apă şi din vis
să trăiască fără vină
omul chiar în Paradis

Isus doar ne e menirea
şi Iubirea din Cuvânt
prin El noi neprihănirea
o avem jos pe pământ

El pe braţe ne-a luat
când murise sus pe cruce
pentru al meu şi-al tău păcat
în rai să ne poată duce

El păcatu-a ispăşit
şi pedeapsa ne-a iertat
când pe Golgot-a murit
şi noi inima i-am dat

Tatăl Sfânt a hotărât
ispăşirea şi iertarea
omul iarăşi mântuit
să trăiască îndurarea

glorie Lui Dumnezeu
slavă-i fie Lui Mesia
căci acum prin planul Său
ni se oferă mântuirea

mulţumesc o Tată Sfânt
mulţumesc Isus iubit
căci eu astăzi prin Cuvânt
sunt pe veci dar mântuit

poezie de Ioan Daniel Bălan (4 ianuarie 2019, Mănăştur)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea din vis

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
un împărat ce îşi făcuse-un nume
asemenea aleşilor cereşti.

Era vestit prin legile-i severe
cu care-i pedepsea pe răi şi furi,
dar şi prin recompense şi plăcere
când oamenii păreau cinstiţi şi puri.

În sala unde împărţea dreptate
părea un zeu pe tronul lui de fier
şi toţi sperau ca, într-o zi, el, poate,
va renunţa să fie tot stingher,

căci tronul de alături, de o vreme
era tot gol, în aşteptarea ei,
a celei pentru care încă geme
în inima-ngheţată ca un stei.

Venise-n viaţa lui ca o minune
pe care a primit-o şi-a iubit,
dar n-ar putea nicicând, la nimeni spune
de ce sau cât a fost de-ndrăgostit,

căci el, ce nu suportă o minciună,
a înţeles târziu, că-ntr-un ocean
o floare însetată să răpună
nu poate fi oprită, e în van

să ceri meduzei braţele să-şi plimbe
pe corpul tău, în dulce mângâiat,
să uite cum a fost şi să se schimbe
atunci când tot ce-a vrut, a câştigat.

El a-nţeles, i-a spus, ea a plecat,
iar locul ei de-atunci, acum e gol
şi n-o aşteaptă cum o fi sperat,
inabordabil, cu un singur rol:

acela de a-i aminti iubirea,
trădarea şi minciuna fără rost,
plecarea, dorul şi nefericirea
dintr-o poveste care,-n vis, a fost.

A fost odată, într-o altă lume,
a viselor şi-a vechilor poveşti,
povestea căreia i-am dat un nume
şi poţi acum, şi tu, s-o povesteşti.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea ne-a salvat

nu prin studii şi învăţătură
se nasc oameni pe pământ
ci se nasc după Scriptură
prin al Vieţii Sfânt Cuvânt

nu ştiinţa oameni face
nici măcar filozofia
ci Adevăru dacă-ţi place
îţi dă viaţa — veşnicia

a lumii învăţătură
uneori monştri crează
căutând altă alură
ea direcţia-şi gripează

nu ştiinţa e menirea
omului de pe pământ
ci sfinţenia — iubirea
voia sacră a Celui Sfânt

Evanghelia e drumul
şi astăzi spre fericire
de trăieşti aici Cuvântul
şi prin har şi prin iubire

omul doar este iubire
pentru bine şi frumos
şi nu pentru răzvlătire
împotriva Lui Hristos

căci Hristos e Creatorul
Meşterul Lui Dumnezeu
e Lumina — directorul
omului spre Tatăl Său

numai El ne dă viaţă
numai El ne dă lumină
El spre Tatăl ne înalţă
să trăim fără de vină

în Hristos şi pentru El
ferice cine trăieşte
căci al vieţii sfinte Miel
chiar pe braţe îl primeşte

doar Hristos astăzi ne cere
să fim toţi aici curaţi
nu numai doar la vedere
căci prin El am fost spălaţi

căutaţi înţelepciunea
care vine azi de sus
şi nu fiţi precum e lumea
trăiţi voia Lui Isus

nu vedeţi cum se-mplineşte
Cuvântul Acelui Sfânt
din rău lumea-n rău ţâşneşte
căci puterea i s-a frânt

puterea de curăţie
de-a trăi fără de vină
de Hristos nu vrea să ştie
nici nu vrea a Lui lumină

şi Hristos este izvorul
de lumină şi viaţă
numai El îţi prinde dorul
şi spre Tatăl te înalţă

voi încredeţi-vă-n El
în Isus Hristos Mesia
al iubirii sfinte Miel
ce dăruie veşnicia

căci numai Hristos a supus
Eu sunt Calea şi Viaţa
celui blând celui supus
Eu îi spăl de lacrimi faţa

nimeni altul n-a-ndrăznit
despre sine să susţină
căci din cer el a venit
şi-i viaţă — şi-i lumină

n-a fost nimeni pe pământ
să vorbească ca Hristos
despre Tatăl Lui Cel Sfânt
sau de oamenii de jos

El a fost în trup de om
însă ca oamenii n-a trăit
ci a fost aici erou
căci totul a biruit

întâi a fost Dumnezeu
fără pată fără vină
legat fiind — de Tatăl Său
căci Însuşi era Lumină

Dumnezeul Creator
coborât aicea jos
în toate învingător
a fost Domnul meu Hristos

la Caiafa când a fost
El ştia atât de bine
ce n-avea şi avea rost
să vorbească despre Sine

şi ce îi înfuria
dacă El mărturiseşte
Domnul toate le ştia
tăria — ce-o stăpâneşte

şi El a primit putere
chiar acolo-n Ghetsimani
căci se avea iată-n vedere
dat să fie la duşmani

nu ostaşii l-au ucis
pe Golgota răstignit
ci iubirea l-a împins
tot păcatul să fie plătit

a plătit nelegiuirea
omului de pe pământ
căci Isus era iubirea
şi Cuvântul Celui Sfânt

şi nu cuiele pe cruce
moartea iată i-au adus
ci iubirea Lui cea dulce
l-a dat morţii pe Isus

Cel ce soarele-a creat
şi atâtea mii de stele
Universu-n lung şi-n lat
şi planetele-ntre ele

nu putea doar un cuvânt
de pe cruce să rostească
şi ostaşii în mormânt
la picioare să-i trântească

ce uşor îns-ar fi fost
de pe cruce să dispară
părăsind pământul nost"
într-o clipă planetară

însă noi eram pierduţi
nu mai era mântuire
pentru oamenii cei mulţi
cu nădejde la răpire

asta l-a ţinut pe cruce
mântuirea omenirii
voia Tatălui ne aduce
pe cărările iubirii

Domnul nostru a pătit
plata pentru fiecare
şi omul e mântuit
e salvat de la pierzare

însă numai prin credinţă
dacă crede în Hristos
are-n sine biruinţă
din pierzare este scos

preţul este infinit
e viaţa Lui Isus
Mielul Sfânt şi răstignit
după cum Tatăl a spus

poezie de Ioan Daniel Bălan (10 iulie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

I: Dacă accept ceea ce spui tu, precum că sunt nenăscut şi aceasta este unica Realitate fără formă, deci liberă de o astfel de limitare. Apoi tu spui că Dumnezeu nu a creat "Lumea" pentru că Realul nu poate da naştere irealului, falsului. Căci creaţia ca şi "Biblia" sunt doar gânduri care ne separă de Dumnezeu. Dacă accept toate astea atunci cum apare întreaga lume, cum apare mintea, dacă vei spune că ea "creează lumea definind-o", cum rămâne cu Iisus care are o formă, el cum a apărut? A. M: Dragul meu, dă-mi voie să-ţi alung toate frământările tale, pentru că e foarte, foarte simplu. Toate acestea, toate formele, întreaga "creaţie" implicit Iisus apar prin visare. Iudeii au visat la un Mesia şi aşa a apărut visul numit Iisus pe care apoi tot ei l-au negat. Iar dacă un creştin îl visează pe "Iisus" că îi spune nu ştiu ce baliverne creştine fii sigur că el va crede asta. Tot ceea ce egoul numeşte "eu, lumea şi "Dumnezeu" e doar visare în vânt, nimic altceva. Toată lumea visează în noapte şi creează o lume de care nimeni nu se îndoieşte şi nimeni nu regretă Disoluţia, colapsul ei la trezirea din zi. Exact aşa pare că apare lumea care de fapt e doar simplu onirism. NIMIC NU A FOST NĂSCUT VREODATĂ ŞI NIMENI NU POATE MURI!

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

TURNUL PĂTRAT

Mamă iubită, să nu mai fi tristă,
Haotice umbre iar ea maiestuoasă,
Umila mea clipă, cu goluri în prispă,
Eu totuşi am avut o viaţă frumoasă,

Atâta iubire, atâta lumină,
Nu-i va fi firii nicicum în putere,
Să-ngroape, să uite, să umple de tină,
Această deplină şi blândă avere,

Căci n-or fi pe lume doar râuri cu visuri
Şi n-au fost să fie nici pentru cei drepţi,
Acele atât de visat' paradisuri,
Sunt doar făptuituiri pentru cei înţelepţi,

Căci poţi din ţărâna ce încă e moartă,
Lăsând doar lumina să cadă abrupt,
Viziuni sa creezi din propria soartă,
Chiar dacă mirajul deplin este rupt,

Poţi chiar să coşi, pe iia cu fluturi,
Pe fiece aripi, un infinit,
Să laşi în pământuri durerea din ciuturi,
Să înţelegi ca, de-ai fost iubit,

Nimic, niciodată nu mai are putinţa
De a te închide în turnul pătrat,
Aceasta îmi este mamă credinţa,
Aceasta în tine, eu am învăţat.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea e în tine. A fost tot timpul acolo şi e singurul loc unde va fi. Şi atunci când nu simţi iubire e pentru că ţi-ai acoperit iubirea din tine cu gunoaiele existenţei de zi cu zi şi doar de tine depinde să îţi mişti fundul şi să începi să faci curat printre gunoaie până când vei face iubirea din tine să strălucească din nou. Iubirea e în tine atunci când citeşti o carte care îţi place, când te uiţi la filmul sau serialul preferat, când mergi în excursie şi eşti în mijlocul naturii trăgând pe nas aerul oxigenat al pădurii sau cel sărat al mării şi toate problemele de acasă par departe. Când asculţi muzica preferată, când eşti cu prietenii din copilărie şi râdeti de toate amintirile. Iubirea e în tine atunci când îţi spune: "Devino maxim din ceea ce poţi să devii." Iubirea e când alergi pe bandă sau pe stradă sau tragi de fiare la sală sau faci orice sport, pentru că iubirea îţi spune: "Iubeşte-te! Vreau să ai un corp frumos şi sănătos." Iubirea e în tine când te duci să mângâi un câine sau o pisică. Iubirea e în tine atunci când ştii că meriţi tot ce e mai bun în viaţa asta şi iubirea e în tine când faci ceva cu pasiune şi uiţi cum trece timpul. Iubirea e în tine când îţi îmbrăţişezi părinţii şi bunicii şi îi ierţi pentru toate greşelile pe care le-au făcut faţă de tine, pentru că atât au ştiut la vremea lor. Iubirea e în tine când te uiţi în ochii persoanei pe care o iubeşti şi îi spui: "Te iubesc" fără să îţi pese de reacţia ei şi fără să ai nevoie de ceva în schimb.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubire şi pământ

Orice om poate a scrie,
Un cuvânt, un gând, un fapt,
Orice simţ uitat în zile,
Fără inima şi leac.

Eu sunt unul, tu esti toate,
Toate cele ce trecură,
Pe lângă a mea gândire,
Peste urma mea flamandă,

Orice om poate a scrie
Când iubirea te frământă,
Şi te leagă în neştire,
De-a iei inimă blândă,

Tu călăuză, pierdut mă simt,
Pierdut de toţi şi toate,
Căci pe al meu pământ,
Se oglindesc păsări călătoare,

Şi nu-mi lasă iubirea,
Să mă m-ai bucur de ea,
Căci iubirea e doar viaţa
Căci iubirea e doar ea

poezie de Andrei Zamfir din Umanitate, 1
Adăugat de Andrei Zamfir
Comentează! | Votează! | Copiază!

În loc să dansăm ne-am călcat în picioare

câte iaduri crezi că mai pot încăpea într-un bărbat.
câte goluri în formă de femeie.
iubire nu conteni să apari când mă clatin.

ai fost scumpă iar acum îţi plătesc preţul.
doamne cât costă să te consideri întreg.

bătaie a inimii îmi pare rău de tine
că nu ai învăţat să te opreşti frumos la timpul tău
ca orice lucru bun care mi s-a întâmplat vreodată.

am atâtea reacţii chimice în corp încât mă simt în pericol de moarte.
nici nu observ katana mea cum taie înapoi cu lamă inversată
însă doar un orb veritabil n-ar putea scrie ce nu vede.

de azi mă dezlipesc de peste tot unde te-am sărutat.
eşti un fir de trandafir care face baie într-o vază
fără să ştie că i-au căzut spinii.

de azi învaţă să trăieşti frumos fără mine până te ofileşti
pentru că şti prea bine să înţepi de una singură
cum şi eu ştiu cum te poate stoarce o minciună spusă demult.

începi să mă urăşti ca pe o durere de dinţi continuă.
viitoare străină ce încă îmi îmbraci mirosul
a trebuit să-mi amorţeşti gingia ca să realizez că ne-a ajuns.

corpurile noastre – foste fabrici de explozibil
nu mai au viaţă nici să se rănească în sincron.

în scurtă vreme nu o să ne mai vedem vreodată
şi astfel va putea să ne doară în moduri noi.
odată la ceva timp fiecare trebuie să se mute
într-o altă cameră de tortură.

la catedrală se fac angajări
dacă le cerem să se roage pentru amândoi deodată
iar eu mi-am făcut cruce doar când ne-am mutat împreună
şi am vrut să ţină.

mă agăţ de toate resturile pe care le-ai lăsat
când ai călătorit prin universurile nostre paralele
şi le rog să se potrivească într-o imagine cunoscută
dar nici nu mai ştiu cine eşti.

se aprind singure torţele şi scaldă în scrum de lună
tot ce-am considerat de-adevăratelea.
tu nu mai poţi dormi/ nici azi/ nici mâine.
poate ieri/ pe pieptul meu/ altfel nu te lasă inima.

în loc să dansăm ne-am călcat în picioare
până s-a oprit muzica şi a rămas
chipul tău iubindu-ne la trecut
ca o icoană care plânge.

poezie de Andrei Forte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu...

Nu te-am pierdut în nici o clipă petrecută fără tine!
Doar mi-ai lipsit puţin dintr-o privire în viaţa asta trecătoare!
Şi nici nu mi-ai lipsit prea mult, doar atât cât Tu ai vrut!
Nici nu te-am aşteptat prea mult, erai acolo printre gânduri!

Când îmi lipseai, te pictam într-o icoană printre îngeri!
Şi-n glasul meu te auzeam doar pe tine printre timpuri!
În ochii mei doar Tu îmi străluceai luceferi în orizonturi!
Şi-n nopţile fără de stele, doar Tu erai în cerul meu o Stea!

Nici timpul nu-mi era stinger, doar Tu îmi eşti perechea mea în Cer!
Nici stelele nu pier, nici Tu nu pieri, ci doar revii
în zori!
Şi-o altă zi ne-mbată cu roua de pe flori,
ne-aduce ziua fără nori!
Nici Tu nici Eu nu mai cerşim iubirea când apare Luna!

Nici noaptea nu ne mai desparte, nici stelele nu ne mai sunt străine!
Totul e-atât de aproape, nu ne mai pierdem printre şoapte!
Nici moartea nu alungă ce viaţa a născut din praf de stele!
Nici aurul nu ne rezistă Nouă, nimic nu poate pune sfârşit în noapte!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despărţirea e cea mai grea pierdere. Pentru că, dacă nu e o renunţare, atunci e sentinţă. De cele mai multe ori, despărţirea doare, pentru că ne învinuim că nu am iubit îndeajuns sau îl învinuim pe celălalt că a plecat, înainte să fim măcar încă o bucată de viaţă, fericiţi, împreună. Despărţirea doare şi pentru că nu ne iertăm. Nu ne iertăm, pentru că nu i-am lăsat să ştie cât i-am iubit. Nu le-am arătat, îndeajuns de mult, iubirea noastră. Nu pe cât am fi putut. Sau nu pe cât ar fi avut ei nevoie. Şi, de aceea, doare pe atât mai mult. Lecţia de viaţă este să nu amânăm a ne arăta iubirea. Despărţirea mai poate fi un jaf al destinului: atunci când acesta îţi răpeşte sufleţelul iubit. Când spun asta, mă gândesc la moarte. Moartea omului iubit. Partener de viaţă. Copil. Părinte. Frate. Animal de companie. Poate, o preţioasă Lecţie de Viaţă este că acele suflete care pleacă nici nu erau menite să ne fie alături o viaţă întreagă. Poate, Menirea lor a fost să ne înveţe ceva. Să ne înveţe DORUL. Să ne înveţe regretul; acel regret care ajută la înălţare. Poate că menirea lor a fost, doar, să ne iubească. Să ne facă "să ştim cum este să fii iubit".

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cer străin - Lume pustie

Străin Cer, străin Pământ, străin trup de,, sfânt",
nu-i,, gând" fără de răspuns, nici timp de omorât
(iertat), nu-i cale de reîntors viaţa la ce-a fost...
nu-mi amintesc, nici nu am cui să cer răspuns!

Gândul meu... simţirea mea... gându-i fără de
simţire, simţirea... fără conexiune, în derivă... Eu
şi Lumea, totul pare a pustie, totu-i fără,, viaţă",
vraja... farmecul ori cântul ploii, sunt tăcute...

Moartea vie, fantomatică, domină natura lipsă,
latura umană...,, terfelită" între vieţi, timpuri fără
de 'nţeles, glas de prunc ţipând în vis, încă
nenăscut, mama lui încă... se zbate între vieţi!

Pare a vis fără de noapte, pare a somn între
vieţi, acum e linişte, chiar prea multă linişte, nu
mai plouă, nici nu ninge, nici a viaţă nu se
simte, parcă totu-i negru, chiar e negru, chiar...

Chiar e noapte, seară târzie, e chiar iarnă... iarnă
fără de poveste, chiar prea multă linişte,
lipseşte... glasul iernii, glasul... suflul vântului,
lipseşte albul zăpezii, lipsesc toţi oamenii!

Timpului... veacurilor le-a trebuit o clipă să
schimbe rânduiala lumii, lumii i-a trebuit milenii
ca 'ntr-o clipă să cadă... să prăbuşească Cerul,
şi să aducă lumea într-un război tăcut... al lor!

Doar război, doar oameni, dincolo e,, pace", nu
s-ar putea spune, dincolo e pace, n-a scăpat
ceva neatins de talpa lumii, poate doar Luna,
dar, încă nu ne spune, ea e sigura la,, locul" ei!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paradox

Când eşti tăcut şi trist şi nu mai crezi în lume,
Când vrei să fugi de toate şi să te-ntorci la tine,
Când nu-ţi mai creşte-n suflet nici rău şi nici vreun bine
Şi crezi că-n toate astea mai ai sau nu ce-ţi spune,

Când habar n-ai ce-nseamnă astăzi mântuirea
Şi-n loc de-altar cu sfinţi, preferi un lac cu broaşte,
Când crezi că-n orice rău doar răul se cunoaşte
Şi doar în moarte-ţi afli, astfel, nemurirea,

Când te cuprinde timpul şi nu mai ai ce-ţi face,
Când vrei să ieşi din lume şi să devii sihastru,
Când a rămas din tine doar teamă şi dezastru,
Şi, poate, nici la tine nu te mai poţi întoarce,

Când ce iubeşti te vede cu ochi frumoşi de gheaţă
Şi caută în tine doar adăpost vremelnic,
Când ce-i frumos la altul la tine-i doar temeinic
Şi nu ştii dacă Eul mai are drept la viaţă,

Când timpul cu oceane din ruguri se nutreşte,
Iar margini ţes, prin margini, adânc, nemărginirea,
Când nu mai ştii ce este sau ce n-a fost iubirea,
Când altul doar de tine, prin ea, se foloseşte

Când vezi ce se întâmplă în ultimă instanţă
Cu lumea-n care crezi, cu dorul care doare,
Când eşti pierdut, când nu mai poţi să ai scăpare,
Şi nu mai crezi că vei spera la vreo speranţă,

Când se adună-n gânduri doar dezamăgire,
Şi-n fiecare vrajă descoperi o minciună,
Sau răul cel mai pur în haina cea mai bună,
Când înţelegi că-un zâmbet nu-nseamnă preţuire,

Când vezi că ziua-i ziuă şi noaptea-i numai noapte,
Când te trezeşti din vise şi intri la-ndoială,
Când treci spăşit din planuri în lumea cea reală
Şi nu mai iei drept bune sclipirile din şoapte,

Când uşa ţi se-nchide cu vorba, nu cu cheia,
Şi nu desprinzi din asta nici sensul, nici non-sensul,
Nici dacă ai vreo şansă, nici dacă-ţi stâmperi mersul,
Nici de-nţelegi vreodată sau nu-nţelegi ideea,

Renunţă să mai cauţi, prin cenuşar, scânteia,
Acceptă numai focul şi lasă-n pace viaţa,
În fiecare noapte, contează dimineaţa
Şi-n fiecare viaţă, un paradox: femeia...

poezie de Gheorghe Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Furtuni şi stele

Ne-am iubit în ochii lumii,
Sau ascunşi, feriţi de toate,
Ne-am iubit precum nebunii,
Într-o clipă, pe jumate

Ne-am iubit în ploi superbe,
Uzi în suflet, vii sau morţi,
Între zori şi nopţi acerbe,
Între graniţe de sorţi

Ne-am iubit răpuşi, albaştri,
Pe sub ceruri călătoare,
Pe pământ şi printre aştri,
Printre stele căzătoare

Am iubit murind, dar veşnic
Doar iubind am renăscut,
Prin sărutul, care straşnic
L-am simţit... şi cât l-am vrut!

Ne-am iubit precum furtuna,
Eu un tunet şi tu stropi,
Fulgere ne-au fost cununa
În biserici fără popi

Ne-am iubit cumva fantastic,
Fără timp, fără de noi,
Ne-am iubit, iubind artistic,
Ca-n picturi... sinceri şi goi

Ai fost note, portativul,
Melodie într-un trup,
Eu doar vers, tu doar motivul
Ca iubire să-ţi aduc

Ne-am iubit... tu o regină,
Eu... un rege-ndrăgostit,
Ne-am iubit cumplit, cu vină,
Doamne cât ne-am mai iubit!

Ne-am iubit război şi pace,
Ne-am iubit noapte şi zi,
Însă inima nu-mi tace
Şi mai vreau a te iubi

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa ori seara

Să fi fost doar chimie şi doar ochii vinovaţi
pentru tot ce s-a întâmplat, să nu fi fost nimic
din ce ar putea fi divin, să fi fost doar
întâmplare, trup şi carne, toate numite destin?!

Să fi trecut atâtea decenii degeaba... şi totuşi
ceva de neînţeles s-a întâmplat în momentul
acela în care am anulat timpul, în momentul
acela când ţi-am citit gândul, s-a născut poezia!

Să fie acesta preţul plătit unei muze rebele,
răzvrătită de soartă, preţu-i prea mare să fie...
să cred că-i doar întâmplare şi nimic din ce ţine
de suflet nu poate... nu există pe acest pământ!

E prea mult gând între Noi, e prea fără timp ce
se întâmplă cu Noi, nu văd începutul, nu
întrăzăresc nici sfârşitul, pare că nici timp nu
există de atâta prezent ori de atâta absent!

Poate greşesc ori mă-nşel, dar cum rămâne cu
timpul, cum rămâne cu Noi, suntem mult prea
prezenţi, ieri erai în braţele mele, azi te,, scalzi"
în ochii mei, ieri îmi vorbeai de iubire iar azi...

Azi taci şi asculţi iubire, ziua de mâine ne dă
întâlnire, vom zâmbi, poate chiar vom şi râde de
Noi ori de timp, în priviri vom fi şi mai,, vii" chiar
dacă pe trupurile noastre au trecut decenii!

Au trecut anotimpuri, chiar, câte au trecut, te
invit într-o zi la numărat anotimpuri, te invit la
numărat timpul, chiar, cum ar fi reîntâlnirea de
după o zi trecută ori după o viaţă trecută!?

Noi doi, faţă în faţă, cred că şi cuvântul şi
lacrima ar îngheţa, de trup nu mai vorbesc, ar
reînvia fluturii, s-ar crucii Demonii, s-ar reîntâlni
două vieţi, alege Tu, dimineaţa ori seara! miha

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

El nu mă ştie...

Prin valuri de amintiri ce tot revin,
Am reuşit cumva să înţeleg DE CE...
Atunci cânt ţipete şi urlete de vin,
Mă declanşau în bucurii... De ce?

Am fost lipsită de iubirea ta,
Atât de multă vreme, c-am uitat...
Din anii ce s-au scurs şi viaţa grea,
Că m-ai iubit când nici n-am existat.

Cu cât tu peste mine vii ardent,
Cu-atât se înfiripă o iubire...
"De ce?" mă-ntreb abia acum, strident,
Când mă puteai avea cu o privire...

Pe notele de timp care s-au dus...
Prin rânduri care ţi le-am dedicat doar ţie,
Am înţeles DE CE nu mi-ai adus
Acea iubire ce mi-o păstrai doar mie.

El nu mă ştie că eu am ştiut!
El nu cunoaşte iubirea ce-o să vină...
Doar dragoste mi-a dat şi am avut,
Acea iubire ce doream... divină!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reuben Pantier

Well, Emily Sparks, rugăciunile tale n-au fost irosite,
Iubirea ta n-a fost chiar în zadar.
Datorez tot ce am fost în viaţă
Speranţei tale care nu a încetat niciodată,
Iubirii tale care mă vedea încă bun.
Dragă Emily Sparks, lasa-mă să-ţi spun povestea.
Voi trece peste ceea ce se datorează mamei şi tatei.
Am avut necazuri cu fata confecţionerei de pălării
Şi am plecat în lume,
Unde am trecut prin toate pericolele posibile
Ale vinului şi ale femeilor şi ale plăcerilor vieţii.
Într-o noapte, beam cu o cocotă cu ochi negri
Într-o camera de pe Rue de Rivoli
Şi lacrimile au ţâşnit în ochii mei.
Ea a crezut că sunt lacrimi de dragoste şi a zâmbit
La gândul că mă cucerise.
Dar sufletul meu era la trei mii de mile distanţă,
În zilele când mă învaţai, în Spoon River.
Şi asta doar pentru că nu mai puteai să mă iubeşti,
Nici să te rogi pentru mine, nici să-mi trimiţi scrisori;
Tăcerea ta fără sfârşit a vorbit însă pentru tine,
Iar cocota cu ochi negri a crezut că lacrimile curg pentru ea,
La fel ca şi săruturile mincinoase pe care i le-am dat.
Cumva, din acea oră, am avut o revelaţie nouă,
Dragă Emily Sparks!

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neiubită...

Nici sufletu-mi nu l-ai iubit, sau doar un pic...
Pe mine? N-ai avut răbdare să mă fi descoperit...!
Dintr-un scenariu mare, se-arată unul mic,
Şi uite aşa, se scrie destin neîmplinit.

Şi tot ce-am vrut a fost iarăşi IUBIRE...
Şi n-am ştiut să dau decât ce vine tot din ea...
Şi iarăşi m-am ales cu o dezamăgire,
Ce n-aş fi vrut să fie, să fi fost... Ah, mă durea!

Şi m-ai ţinut în jocuri de-aşteptare...
Tot ce-ai dorit a fost mereu la fel...!
Aş fi zâmbit şi de la o plimbare...
De mi-ai fi dăruit cu suflet... un inel...

În a mea viaţă... cuvântul nu există...
Decât atunci când fapta îl urmează şi-au tangenţă!...
Fără dragoste, nimic nu-i trainic şi rezistă,
Ne ofilim fără iubire şi dăm o repetenţă!

N-am cunoscut pe cineva ca tine... vreau să ştii!
M-ai preschimbat din ce uram... acum iubesc!
Doar dragostea transformă... şi-acum îţi sunt... Să-mi fii!
Este o dragoste peste un plai lumesc!

Aş vrea să cred că sunt totuşi iubită; că n-ai minţit şi doar atât!
O oră mi se pare veacul ce să treacă...
Iar faptele-ţi să se transpună din cuvânt!
Plânge o inimă tăcut... pe zi, tot devenind mai seacă.

Neiubită...? Poate! Sau, nu ştiu...
Am vrut eu a le şti pe toate...!
Dar... n-aş mai fi ce sunt să fiu...
Şi nici surprinsă n-aş mai fi fost... poate!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!