Cărămizi de suflet

Ziditorii unei lumi noi,
Sunt calfe în faţa lui Dumnezeu.
Se sfarmă lumina sub apăsarea urii-liant.
Ca o Ană, suflete pure au fost zidite.
Mistria durerii le-a acoperit sentimente şi lacrimă...
Luaţi aminte!
Se strânge ca iedera în jurul trupului cast
Ura ce-a mai rămas...
Setea Anelor care plâng,
E potolită doar de mângâierea palmelor de copii.
Până-ntr-o zi,
Când prăbuşite la picioarele lor,
Anele vor evada din tăcere,
Oferind mângâiere.
Zidurilor li s-au dat anticoagulante –
Cianură de vise
Croind către moarte ziduri nescrise
De dorinţi. Aţi uitat
Că zidirea Anelor noastre, se face în cer...
Ce păcat!
Suntem cărămizi de suflete sculptate între ziduri,
Suntem carne de mituri...
Anele noastre etern vor trăi,
Vor ţese cămăşi şi vor face copii,
Îi vor lăia în postavă, să spele cenuşa
Şi praful din ochiul lor viu,
De plâns şi otravă.
Ziditorii de moarte îi vor trimite-n pustiu.
Vor coace-n cuptor
Lume nouă şi bună şi un alt viitor.
Pe pieptul ilicului vor sădi tricolorul...
Unit, cu gând de libertate şi pace
Va învinge poporul.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub ziduri...

Între zidurile de ciment,
Sunt cărămizi îngropate, anunţând tăcerea
Unei noi lumi.
În cochilia lor, dorm
Sufletele de piatră,
Într-o tăcere asiduă, vinovată...
Fotoni de lumină
Mângâie plângerea nopţilor reci
Căci sufletele de piatră
Dorm în tăcerea
De pereţi îngropată.
Trebuie să devenim stânci,
Cu suflet non-invaziv,
Să nu plângem din orice motiv...
Roboţi visând la expansiune,
Nu capăt de lume.
La containere s-au aruncat sentimentele,
Nu mai există umanitate,
Doar un creier mecanic...
Nu există adevăr, nici dreptate.
Sub ziduri de carne şi oase,
Dumnezeu sapă...
Mai este o singură groapă
Şi-o singură cruce
Ce stă aplecată
Spre lumea cealaltă.
S-a strecurat în cer cenuşa de suflete
Şi cerul plânge cu zgură.
Într-o balta de ură
Un chip distorsionat,
Lipsit de viaţă şi strigăt,
Lipsit de ploaie şi vise,
Se scufundă-n păcat.
Se înalţă-n afară, ziduri... de... lacrimă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziduri

ne-au zidit în concepte cu cărămizi de timp furate
ne-au pus drept monede cu chipurile şi vieţile noastre
credite pentru viitor, în buzunarele lor

ne-au pus cămaşa timpului hoţiei din ei, răpindu-ne încă odată libertatea
şi-au construit castele călcându-ne pe suflete
ne-au golit viitorul, chiar şi pentru copii care nu sau născut

în săli uriaşe stabilesc doar destinul găştilor, sub semnul crucii întoarse
semn fără Dumnezeu
Palatul Poporului a fost şi este cea mai groaznică pagină de istorie, din noi
în subteranele lui sunt înlănţuite şi strigă două epoci
cei morţi, cei vi şi fără libertate până în 90 şi cei de după, fără viitor

din realitate au făcut o mass-media uriaşă mincinoasă pe ecranele ochilor tuturor
au pus un film nesfârşit cu minciuna lumii lor în culori pastelate
cu falşi duhovnici şi măşti de circ, cu analfabeţi
cu saltimbanci îmbrăcaţi în politicieni
cu magistraţi din lumea lor

au decapitat suflete transformându-le în gunoiul oraşelor
dincolo pe străzile tuturor
le-au prostituat copilăria, fetiţe care încă nu au uitat păpuşile
au deschis cimitire pentru cei furaţi de organe ca să fie îngropaţi goi
au pictat cu sânge şi moarte sensuri fără drumuri
vânzând iluzii care nu există
au furat şoselele şi au îngropat în asfaltul ciocnirilor
lacrimi şi suflete fără voia lor

în haznale mulţi copii se joacă cu moartea care i-au răpit
înecaţi
multe şcoli au rămas fără ei
doar satele părăsite strigă la dealuri şi văi
unde sunteţi voi, copii din noi?

doar pământul a rămas şi cocioabele care stau să cadă
vorbind cu nopţile
cu zidurile dintre noi

poezie de Viorel Muha (iulie 2019)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna asta-i mai frumoasă

Şi toamna asta parcă-i mai frumoasă...
Cu must de frunze-mbietor şi cast!
În amintire încă mi-a rămas...
Mă simt din nou, oriunde-aş fi, acasă!

La geam văd ramuri ude cum îmi bat
Ca nişte braţe-ncovoiate-a dor...
Eu am îmbătrânit şi nu-i uşor
În "timpul-ieri", în vise, să recad.

Miroase-a nuci şi-a dulce must din vii,
A pâine coaptă-n ţestul petecit,
Pe care prunci fiind l-am tot privit
Înfometaţi, în serile târzii.

Şi parc-o văd pe mama cu batic,
Cum se-nchina şi se ruga mereu
Şi parcă nu mai sunt acelaşi eu,
Albit la tâmple şi vorbind peltic...

Mi-a nins în gând şi ani am strâns cu sârg!
Mi-a nins în viaţă... Şi sunt trist... Sunt trist!
Să fiu adult nici azi nu m-am decis
Mi-e toamna-n fiinţă şi cu toamna plâng.

Se scutură cenuşa peste cer...
Peste pământ, cenuşa creşte-n ploi...
Suntem copii! Suntem copii şi noi!
Mai mult, în toamna asta ca oricând,
Copii cu suflet cald şi auster,
Copii trudind între pământ şi cer...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Harta Ucrainei

Un câmp de luptă-i a Ucrainei hartă
Şi lacrima din suflet se deşteaptă...
Iisus coboară iar s-aducă pace
Şi linişte în lumea noastră face.

Şi clocotesc istorii iar şi clopotele-alungă
Liniştea strânsă la altar. Războiul ne repugnă.
Sunt răni ce-n suflete ne dor, obuzele se-mbină
Cu prunci ce plâng, cer ajutor... cu... carnea de lumină.
Şi curge sânge pe pământ şi paşi grăbiţi spre moarte.
Copii şi mame,-n rugi şi plâns, cer pace, libertate.
Cascada morţii şi-a deschis, spre iad, din nou, cărare.
În lume... şi la mine-n vis, adeseori se moare.
Şi calcă tancuri peste tot! Pe carne şi pe arme.
Războiul este un complot, crud şi rapace, Doamne.
Şi trupuri noi din trup zidesc – o nouă libertate
Şi trupul ţării îl hrănesc cu sânge şi cu moarte.
Că pruncii plâng când jocul lor s-a irosit... ce pasă?!
Atacatorii ştiu că vor o ţară mai frumoasă.
Şi mai bogată... cu petrol şi gaze naturale.
Nu au credinţă-n Dumnezeu. Nu plâng dacă se moare?!
Ei vor să fie dumnezei, să calce fraţi pe fraţi,
Vor să dicteze numai ei, vor oameni subjugaţi.
De lanţul morţii-i tot mai greu, voi, oameni, vă rugaţi!
Primiţi în case prunci flămânzi, pe ei îi ajutaţi!
Sunt trup din trupul lui Iisus, sunt sângele Lui sfânt,
Ce-a coborât, spre a sfârşi durerea pe pământ.
Iisus va coborî din nou, durerea s-o sfârşească.
Nu vă lăsaţi îngenunchiaţi nicicând în ţara voastră!
Sub semnul crucii de-aţi sfârşi, vi-i crucea adăpost
Şi Domnul vă va mântui, căci sunteţi cu Cristos.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânători

Suntem vânătorii de suflete,
Acreditaţi să meargă la vânătoare.
Ne-a răzbit foamea de îmbrăţişeri,
De calmul braţelor protectoare.
În afara noastră este răcoare...
Bat vânturi ce ne dezbracă de sentimente.
Lacrimi cu pleoapele sunt adiacente.
Secanta ochiului drept
A tăiat lumina căminului primitor...
De aceea de prunci ne e dor.
Secanta ochiului stâng
A tăiat mângâierea braţului ce ne legăna...
De aceea de părinţi ne e dor
Şi de dragoste, da!
Suntem o infinitate de pucte
Egal depărtate
De moarte...
Ne doare uitarea
Şi ignoranţa şi ura...
Oameni lipsiţi de umanitate au întrecut
Prin vrere, măsura.
De aceea căldura sufletească ne cheamă
Acasă, lângă cei dragi,
Lângă străbuni, lăngă copii şi părinţi...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dar de Sfintele Paşti, tuturor ce cred în divinitate

Noi toţi suntem povara care-o duce,
Iar El, prin noi, s-a răstignit pe cruce.
Aici, doar noi, poverile ne-am dus,
Uitând să ne rugăm şi la Iisus.
Noi i-am fost răni, durere şi povară...
Din Casa Lui, El nu ne-a dat afară.
Ne-a mângâiat când ne-am rugat fierbinte
Şi rugii noastre El a luat aminte.
Din trupul Său, noi înşine-am mâncat
Şi sângele-I iertare, iar ne-a dat.
Ni-i trupul plin de rană şi păcate,
Dar el, Iisus, ne-a adormit în moarte.
Şi va veni la dreapta judecată,
Vindecător de rană-njunghiată.
Iar noi, la adăpostul Sfintei Cruci
Vom fii doar vindecate răni adânci.
Coroana Sa de spini va sângera
Şi Soare pe pământ va lumina.
Vor bate inimile noastre - clopot...
Un plâns comun... Şi morţi şi vii - un ropot.
Iisus ne va chema pe fiecare
Şi lutului va da eliberare.
Atunci vom ştii c-al vieţii noastre chin
Se va sfârşi doar prin Isus. Amin!
Pe pământene căi - dulce lumină...
Iisus ne iartă de păcat şi vină.
Tu bun creştin, mergi, roagă-ţi de iertare!
Ca-n cea din urmă clipă-a vieţii tale,
Să-ţi fie plină candela cu mir,
Cu har, iubire şi prinos divin.
Acum de Sfântă zi, în împlinire,
În pace, libertate şi iubire,
Să trecţi pragul plâns al Învierii
Şi să uitaţi de patima durerii!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?!

De ce să-i lăsăm pe părinţi să ne moară?!
Cu ce drept să ucidem?! Căci odată cu ei
Vom muri jumătate, vom muri-ntâia oară
Vom simţi paşii lor ca pe-o dulce povară -
Paşi pierduţi în neant, lacrimi grele sub geană.
Vânt de vieţi răvăşite, paşii singuri şi grei.
Ei vor fi doar o umbră, noi o stea căzătoare,
Noi vom fi doar iluzii, tot iluzii şi ei.

Cu ce drept să lăsăm noi părinţii să plângă?!
Ei au plâns viaţa toată şi-n genunchi au luptat,
La copii, tot ce au, înc-o zi să le-ajungă,
Dintr-un prunc să se facă puiul mamei bărbat.
Cu ce drept judecata?! Ce-a greşit un părinte?
Ce-a greşit mama, tata? Vă aduceţi aminte?!
Cu ce drept, pentr-o palmă, doar durere să laşi
Şi să pleci la cafea şi ţigări în oraş?!

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la tristeţe?
Au făcut sacrificii şi de ei au uitat...
Cu ce drept le semnaţi condamnarea la moarte?
Ei de mult dintre voi, ca un vis au plecat.
Că sunt trişti sau sunt singuri, nici chiar lor nu le pasă,
Nu le pasă că n-au ce să pună la masă...
Luminează, căci au drumul vieţii-nainte
Şi durere şi plâns, dar şi griji de părinte.

Nu le pasă de ei, pe ce drumuri apucă,
Nici nu ştiu ce poveri au sau pot să mai ducă,
Doar de voi le mai pasă, cât rămâneţi copii,
Cât aveţi un părinte, până-n ultima zi.
Cât e Soare pe cer şi în ei Dumnezeu,
Vor lupta pentru voi şi vor plânge mereu,
Vor trudi în genunchi, vor muri repetat,
Vor muri zi de zi, că aşa le e dat.

Cu ce drept să-i lăsăm condamnaţi la uitare?!
Da, ne sunt o povară, paranoici sau răi,
Ei au râs când pe voi a uitat să vă doară
Şi-au vegheat zi şi noapte printre sute de ploi.
Cu speranţe şi rugă s-au lăsat în uitare,
Dar pe voi nici acum de părinţi nu vă doare.
Un blestem repetabil cu părinţi şi copii,
Lacrimi, suflete goale, până-n ultima zi...

P. S.
Deci cu ce drept vă condamnaţi părinţii,
Când chiar şi ei, pe ei s-au condamnat?!
Rugaţi mai bine îngerii şi sfinţii
Să le lumine drumul întinat!
Întindeţi-le mâna cu iubire
Şi daţi putere! Paşii obosiţi,
Să îşi găsească forţă-n paşii voştri.
Doar asta îi va face fericiţi.
Părinţii-s doar o lacrimă de-a voastră
În care ca-n oglindă se privesc,
Ei vor rămâne veşnic pronie cerească...
Şi dincolo de moarte vă iubesc.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colind în cer

Colind la Domnul meu, colind în cer,
Cu bunii mei plecaţi cândva, cu leru-i ler.
Şi îngeri ning, din ochii mei, de suferinţi,
Plâng pe pământ, loviţi de ger, copii cuminţi.

Vin Doamne Sfinte, sărbători, dar ce păcat,
Că pruncii noştrii, cina încă, n-au mâncat.
Produsele se tot scumpesc şi traiu-i greu,
De vremuri noi, mă îndoiesc, parcă şi eu.

Privesc biserica cu jind şi m-aş ruga,
În calea Ta să îngenunchi. Poate ceva,
Vei face Tu, din sărăcie să ne scoţi,
Că ne-au prădat şi biciuit atâţia hoţi...

Facturi prea mari ne osândesc şi e păcat,
Copii un brad împodobesc. Şi s-au culcat
Cei care focul au aprins în suflete...
Lumină nu-i în gândul lor, nici cald nu e.

Ne mor bătrâni, ne mor copii, speranţe mor,
Căci a trăi fără nimic nu e uşor.
E ură, crime sunt, dureri... Când leru-i ler
Eu n-am nimic, n-aveam nici ieri, în frigider...

Dar Doamne, dă mai bine Tu o lege sfântă,
În rănile tot mai adânci simt cum se-mplântă,
Cuţitul unei vieţi de iad. Zvâcnesc furtuni!
Mai sunt şi plâng, în lumea mea, şi oameni buni.

Covidul iar ne-a invadat. Şi în spital,
Ne mor bătrâni, ne mor copii... Ce gust amar
Simţim în noi. Cumplit destin, sfârşit de veac,
Sfârşit de lume, sau de vieţi... e tot un drac.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să fi ştiut... - jurnal de lacrimi de război

Să fi ştiut că va veni războiul, nu mai făceam copii... să suferim.
Dar cui să aparţină-această vină? Ce datorăm, cu moartea să plătim?!

De ce plătesc părinţi, copii, cu sânge? De ce cu lacrimi spală suferinţa?
De ce planeta îngenunche, plânge? Străini de viaţă, căutăm credinţa...

De ce, de ce, de ce nu-mi pot răspunde, când calcă tancuri trupuri, le strivesc
Şi din adâncul lor ţâşneşte sânge... Blestem de Dumnezeu îmi ispăşesc?!

Copii flămânzi, fără părinţi, departe, în lumea asta încă rătăciţi,
De ce, răniţi, tânjesc după dreptate? De ce sunt schije-n ochii lor cuminţi?

Ce simte-un tată, când plecând la luptă, ştie că va muri pentru fecior
Şi pruncul fi-va ultima icoana pe care-n gând, o va purta cu dor?

Un pui de om, cu surioara-n braţe, ce simte când părinţii i-au murit?
Dintr-un război, ce poţi să iei aminte?! Căci sufletele-n el s-au schilodit...

Nu tancuri, avioane şi rachete te sperie la fiecare ceas,
Ci moartea ce plăteşte biruri grele să ia de pe pământ ce-a mai rămas.

De ce să curgă lacrimă pe ceruri şi-i secetă de oameni pe pământ?
Războiu-acesta, cui să folosească? De ce să n-aibă oamenii mormânt?

Nu-mi pot răspunde şi mă doare-n suflet... Cu gânduri calde îi îmbrăţişez,
Dar mă încearcă, iată,-un fel de urlet şi-n mine în războaie mă trezesc.

Visez la pace şi la libertate... Să-ntoarcă-n lume singurul Iisus
Ce-a adormit pe cruce şi-n dreptate, spre Dumnezeu, ca un martir s-a dus.

Şi mă trezesc cu sufletul o rană şi gândul sângerând de necuvinte
Şi plâng şi plâng şi plâng precum o mamă, toţi pruncii lumii care n-au părinte.

Calc diavolescul sânge în picioare şi plâng sub crucea lui Iisus... Mi-e dor!
Şi plâng fiece suflet care moare, lăsând pământul mai pustiu, mai gol...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă condamaţi părinţii?!

Vă condamnaţi părinţii?! Ce păcat!
Cu moartea, ei, pe moarte au călcat.
Şi sânge de Iisus în ei se zbate
Şi s-ar întoarce repetat din moarte.

Trăind prin voi, grăbesc spre nemurire,
Ei sunt un strop din marea fericire
Şi între ei şi voi sunt ziduri stranii.
S-au dus în noaptea re-zidirii anii!

Voi sunteţi visul lor şi drum spre mâine,
O viaţă, cântul vieţii,-un colţ de pâine.
Îi condamnaţi tăcut la nepăsare?!
Aceasta e durerea cea mai mare!

Ei nu mai au puterea să zâmbească,
Sunt obosiţi de boală şi de timp,
Dar v-au lăsat cenuşa strămoşească
Şi obosiţi de chinuri, au plecat
Şi-n alte lumi grăbesc să strălucească,
Căci voi, copiii lor, i-aţi alungat.
Ei au zburat – o aripă, spre ceruri,
Adesea, de durere, sângerând.
Zădărnicie fi-va viaţa voastră
Când poposiţi, în lacrimi, la mormânt.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durere în stele

Câtă durere este-n stele, Doamne?!
Oh, s-au topit şi curg prin ochii Tăi!
Iar Tu ne cerţi cu boală şi cu foame,
Cu moarte şi cu viruşii-călăi,
Fiindcă am fost copii rebeli şi răi
Şi nu ne-am plâns greşeala la icoane.

Ori poate ceri dreptatea pentru care
Cei asupriţi, în viaţă au luptat...
Acum îngenunchem şi-ţi dăm crezare
Şi Doamne, ştim că am făcut păcat.
Azi fiecare este vinovat
Şi lacrimile noastre sunt amare.

Să ne unim în luptă, toţi, ca unul!
Iubirea nu ne fie în zadar...
Ne iartă, Doamne! Plânge azi românul.
Ne iartă şi ne ai în paza Ta!
Plâng toţi cei dragi, pier unul câte unul...
Ne iartă Doamne! Nu te mânia!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

să mă iertaţi c-ades sunt revoltată!
sunt supărată tare şi n-am somn...
mi-e ţara, iar, de temeri sufocată,
iar eu îmi ard durerea în amvon.

îi simt în gând povara neputinţei
şi lacrima din trupul ei musteşte.
să-ngenunchem în numele credinţei!
şi eu... şi tu, să plângem româneşte!

vi l-am adus pe Dumnezeu, dar voi,
îl tăvăliţi prin ură şi ruşine...
ce drept aveţi să cereţi pentru noi
clemenţă, pace şi nemărginire?!

şi parc- aud, în pieptul meu vuind,
un clopot... plâng! şi sângele se zbate.
şi plâng, şi plâng, şi plâng. şi plâng mereu –
balans concav între prezent şi moarte.

las port şi datini, steag şi imn, cuvânt
şi plec cu Domnul nostru mai departe,
rămân o firmitură de pământ,
sub spicul ce-a lăsat însemne-n carte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe drumul vieţii

Desculţ şi fără de păcat,
Pe drumul vieţii-nsingurat,
Aleargă sufletul şi plânge...
Din el cad picuri albi de sânge...

Din el curg râuri de lumină...
Dar viaţa nu-i o zi senină!
Se pierde în mătăsuri fine,
Spre lumi visate şi virgine.

Pe valul cast, transcendentale
Poteci urcând, spre neuitare,
Suntem spirala ruptă-n mii
De suflete, spre-a ne hrăni...

Suntem vulcan ce clocoteşte
Şi ca un val în noapte creşte...
Maree măturând destinul,
Plaja de roze şi seninul...
...........................................

În inimile-nsângerate,
Acum, de creştineasca noapte,
Sunt drumul mântuirii mele...
Altar de vise, cânt de stele...

Şi-n pastorala uniune,
Când trup şi suflet ne unim,
Sunt plânsul de îngropăciune
Şi crucea lui Hristos. AMIN!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem lumină din lumină

Motto:
"Suntem făptura lui Dumnezeu, după chipul şi asemănarea Lui, suntem copii Lui care greşim pentru că haina pământească a sufletului nostru etern, e prea greoaie şi nevrednica de cer, dar cu avânturile noastre spre frumos şi adevăr, suntem lumină din Lumină."
V. Pîrvan

Suntem lumină din Lumină
Copiii Domnului ne ştim
Cu haina de pământ, de tină
Ca şi copii noi mai greşim

Cu chipul Lui, faţă creştină
Din lut un înger noi zidim
Suntem lumină din Lumină
Copii Domnului ne ştim

În viaţa ce-o avem puţină
Nevrednici pentru cer ne ştim
Având însă la fel tulpină
Venim la El şi ne smerim
Suntem lumină din Lumină

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am şi uitat

Parcă am şi uitat că am copii...
S-au risipit tăcut precum un fum...
S-au risipit tăcut în zări de vis...
Tristeţea mea cui aş putea s-o spun?!

Mai simt durerea-n piept... E prea târziu!
Ochii în lacrimi sunt scăldaţi... Mă dor!
Şi gândul parcă mi-e acum pustiu...
Să fii bătrân şi singur nu-i uşor.

Privesc departe... Zările-s pustii...
Ori nu mai văd!... Parcă le-aud strigarea...
Stau singură şi plâng în nopţi târzii
Şi pruncii parcă nu-mi aud chemarea.

Vuieşte ca un clopot gândul meu...
E-nvolburat... Îmi pare o furtună!
Şi lângă mine-i numai Dumnezeu!
Şi clipele se risipesc... se curmă...

Se-aud în mine paşi şoptiţi şi ard,
Străin pribeag, de dor şi nerăbdare.
Caut precum un orb sprijin şi cad...
Ai cui să fie paşii-aceştia oare?!

Şi plâg din nou... Ce draperie grea
Se-apleacă-n fiinţa mea precum o noapte!
"Parcă am şi uitat că am copii!"
Se-aud în mine, trist, atâtea şoapte.

Mai simt durerea-n piept... E prea târziu?!
O mângâiere caldă, diafană,
Mă-mbrăţişază-n umbre... Parcă ştiu...
Parcă vă văd în vise tată, mamă!

Privesc departe! Zările-s pustii,
Ori eu am rătăcit către niciunde,
Crezând că mângâierea de copii,
În suflet, ca o taină, se ascunde.

Veniţi copii, cât nu e prea târziu!
Să vă privesc aş vrea, să-mi fiţi aproape...
Dar drumul către voi e lung acum, iar eu,
Mă tot afund spre nicăieri, în noapte...

Voi duce-n mine ca pe un stindard
Iubirea pentru pruncii duşi departe...
Deşi în mine-atâtea doruri ard...
Deşi e frig, deşi e numai noapte...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şipotul fântânilor

Cetăţile au astăzi, doar porţi desferecate,
Pietrele gem sub paşii străinilor de azi,
Sunt lumile zidite pe ziduri deşănţate,
Din turnuri de veghere nu poţi decât să cazi,

Uitările sunt suflete, fără de pământ,
Doar cerul a rămas, albastru de trecuturi,
Căluşul de tăcere, ca unic legământ,
Tot şipotul fântânilor l-a amuţit în ciuturi,

Bătrân e legământul din pasul care creşte,
Din parele impare alege orb cu rândul,
Geneze versatile în mine cuibăreşte,
Cât pot iubi cu trupul, cu sufletul, cu gândul;

Din eşafodul firii scântei încă mai cad,
Ard până în cenuşă fâşiile de zi,
Arzi omule din mine ridica-mă să ard,
Simt dor sfâşietor, să pot adânc a fi,

Uitarea va cuprinde oricum toată fiinţa
Iar fericiţi suntem şi-am fost numai cu rândul,
Definitivul pare să aibă elocinţa
Durerii, care-n geniu, îşi ucisese gândul.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioplire

Am cioplit cu dalta în privirea mată,
Ne-a-nţepat durerea, suflete nătâng...
Ne vorbesc străinii de artişti şi artă,
Dar artiştii noştri suferă şi plâng...

Suntem cruci străine în furtuni de versuri,
Ne pictează timpul curcubeu de vis,
A rămas o urmă sângerie-n gesturi,
Flacăra iubirii de curând s-a stins.

S-a oprit lumina la hotar de clipe,
Încrustată-n noapte, agonia cere,
Zborul spre înalturi... I s-a frânt aripa.
Nu există doctoi, n-are mângâiere.

Am uitat o umbră - cumpăna fântânii -
Aplecarea fiinţei către infinit,
Ne-aşteptăm în lacrimi, ne-aşteptăm românii,
Ce în altă ţară, străini, au fugit.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vânătoarea de suflete

Se porneşte vânătoarea de suflete...
Un anticrist involuntar programat
A ascuns munţi în cenuşă
Şi lumina în întuneric.
A azvârlit către cer nisipul răscolit
De ciotul trupului obosit.
S-au spulberat stelele,
Iar ochiul i-a lăsat golul
Să caute printre morminte
Aduceri-aminte.
Se vând la second-hand propriile iluzii...
Se creează confuzii,
Se observă contuzii...
Gândim să licităm sufletul,
Căci ne este netrebuincios
Şi stingher
Printre banalele şi rătăcitele suveniruri
Şi păcate strigătoare la cer.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Efect placebo

- Şi dacă n-ar fi între noi această graniţă, ce oare
Ne-ar despărţi într-adevăr sau ce fereastră către soare,

Oricât de mată, ar putea să-i pună piedică luminii
Când tu prin mine înc-alergi? Ce diferenţă de opinii

Ne-ar face să ne-ndepărtăm, când unul altuia pereche
Ne suntem fără să fi fost, din epoca aceea veche

Ce tâmplele ni le-a albit de dor şi câte-or să mai treacă...
Dar graniţa aceasta, vezi, stă între noi, şi totuşi, dacă

Ea n-ar fi fost decât un zid pe care gândurile mele
Ca iedera s-ar fi ‘nălţat să te găsească printre stele...

- Şi dacă totul între noi nu-i un portal spre-o altă lume
De ce am împărţi la doi şi am semna cu-acelaşi nume

O poezie şi-un destin? De ce-am aşterne cu răbdare
Poveşti ce nu ne aparţin, sau uneori, din întâmplare,

Pe unde tu, pe unde eu, am rătăci? Ce paşi nesiguri
Ar face drum peste abis şi-n calea nemuririi diguri?

Noi suntem fără-a ne fi fost întreg şi niciodată parte
În vieţile care-au trecut... Ce-o să urmeze după moarte

Nu mă-nspăimântă. Între noi stau pasiuni nebănuite
Şi doi arhangheli ce păzesc atâtea vise netrăite...

poezie de Ioan Grigoraş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-i Dumnezeu?!

Unde-i Dumnezeu, să vadă
Zbaterile noastre toate?!
Şi să picure lumină
Şi în suflet libertate?!

Ne petrecem în uitare
Şi în rugi de Dumnezeu
Şi din pâinile amare
Ne-am frânt trupul pentru greu.

Plânşi, flămânzi în irosirea
Vieţii noastre de păcat
N-am găsit învrednicirea
De-a iubi cu-adevărat.

Suntem slabi văzând durerea...
Ochii-s plini de răni şi sânge...
Respirăm apoteotic...
Plânsul nu ne mai ajunge.

În arzândele mătănii,
Printre zbateri pământeşti
Suntem trup din frământarea
Pâinilor dumnezeieşti.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!