Cad visele din nopţi de iad...

S-a sinucis un vis de toamnă, frângându-şi aripile-n vânt... şi sfinţi şi îngeri îl condamnă fără niciun discernământ...
Îşi poartă crucea printre leşuri, sunt multe vise la pământ şi ce orfan fără vocale îi ţine doliul un cuvânt!
N-are-nţeles pentru oricine, nu se traduce-n niciun fel, e ca un fel de îngăimare, când curge sângele din miel...
Şi vinovate fără vină, cad visele din nopţi de iad şi prinde spaima rădăcină şi cresc păduri pe bulevard...
Păduri de -angoase şi temoare cu groaza-n globuri de Crăciun, beteală de înfricoşare, pecete pentru alt surghiun...
Grămezi de vise stau la coadă şi crematorii nu mai sunt, au ars cuvintele-nainte şi nu mai e niciun mormânt...
Numai cenuşa se aşază în straturi groase peste vis, nu se mai fac nici parastase şi Dumnezeu e compromis...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu stau în umbră

Eu stau la umbra munţilor din Oz şi nu mi-e teamă,
Că în oraşul de smarald nu mai am loc.
În întuneric de păduri, doar lupii mă mai cheamă
Şi-n umbrele pădurii, doar, mai am noroc.

Albastru-i o morgană despuiată de lumină,
(Invoc culoare-aceasta fără niciun rost).
Sunt vinovata condamnată fără nicio vină,
Că-n poezie mi-am găsit un adăpost.

Şi de mi-s dimineţile mai 'nalte decât cerul
Când scriu câte un vers împiedicat, timid,
Mă simt în poezia-mi oţeţită prizonierul
Iluziei că sunt poet. Şi mă ucid

Ninsorile ce curg pe lângă mine, ca nebune
Pe vârf de munte,-n nori, în ţările lui Oz.
Sunt muzele ce pleacă-n alte măşti, să se răzbune
Şi îmi îmbracă versu-n praf şi în moloz.

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Indiferent cum eşti, cine eşti, că eşti frumos, că eşti urât, că eşti bogat, că eşti sărac, cineva va avea ceva de mâncat despre tine. Deci în orice moment, oricând, la orice oră. Sunt oameni care mor de grija altor oameni. Şi nu pot trăi, pur şi simplu nu respiră, nu au aer. Au senzaţia că a trecut ziua fără rost, fără niciun fel de savoare, fără niciun fel de farmec, fără niciun fel de împlinire dacă până la sfârşitul zilei nu au comentat, nu au bârfit, nu au discutat, nu au băgat zâzanie, nu au făcut ceva. Pentru că aceasta-i misiunea lor în viaţă. Cu asta se ocupă. Oricine ai fi, oricum ai fi, oricum ai arăta, oricât ai avea, cineva, oricine, va comenta ceva despre tine.

Paul Avram în Despre egoism
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezamăgire

Sărac, nu mă mai gândesc la libertate
nici nu am ce face cu ea,
e şi democraţia destinată numai celor avuţi,
un fel de clamare continuă
care nu e de niciun folos celor mulţi.

Nici nu ştiu ce vom face fără niciun drept
cei din justiţie sunt independenţi, etc.
pot face ce vor şi când vor
pot pune alte cuvinte în propoziţii
pot schimba şi pierde dovezi
ori construi după interes,
cu democraţia şi dreptatea nu poţi face nimic
cel mult poţi deveni o victimă
care îşi cere să plece din ţară.

Visele au devenit ruginite şi desuete,
un fel de infatuare desumflată brusc,
o bucurie adusă la plâns târziu.

Când mă îneacă dezamăgirea
şi capăt o greutatea-n picioare
de nu mai poate ţine pasul drept,
rămân un copac desfrunzit
în iarna vieţii geroasă.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copaci azilanţi

Am rămas doi copaci lângă drum,
Ne mai cad nişte crengi compromise,
Se pornesc toporari de pe-acum
Să doboare păduri fără vise.

Am rămas fără muguri pe ram
Dinainte să moară copacii,
Şi-am ajuns mai uscaţi cum eram,
Şi acum ne fac vreascuri săracii.

Suntem nişte copaci azilanţi
Din pădurile lumii rămase,
Şi am ars printre munţi emigranţi
Şi-n tăcutele focuri din case.

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna dinlăuntru

Toamna s-a opărit de atâtea poteci carnivore,
doar nopţile ei, fără dinţi,
rumegă, cu buze reci, vise ierbivore.
Echinopţiul s-a frânt de la sfinţi,
în risipirile trupului cad himere brune
şi rămân doar nişte frunzişuri fără de nume.

Tu eşti pictată de amintirile ei parfumate...
de versul presărat pe ramuri, licărind rimelate,
bronzată eşti acum de chimia minţilor pustii...
o, toamnă, fără de zâmbet, de unde vii?

De ce ne-am iubi, de ce ne-am iubi,
spuse zeul iubirii, când voi, muritorii,
nu aveţi din interior ceva a dărui,
nu mai simţiţi că sunteţi ai lacrimei vii?

Dă-mi mâna ta, sărutului,
dă-mi filele rupte din degetele tale,
o, toamnă, suflet copt, pe vălu-ţi ars de soare
aşează lumea, frunzele, visele abătutului.

poezie de Aurel Petre (1 septembrie 2018)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi tac... şi tac...

Câtă tristeţe e-ntr-un bob de grâu, că se opreşte pâinea din dospit,
Când lacrima din cer e ca un râu, pe fruntea unui înger urgisit!
Cât întuneric curge dintr-un gând încarcerat în frici şi nerăspuns,
Când întrebări sunt multe şi-n pământ nu mai e loc de noi îndeajuns!

Şi câtă-nsingurare ne-a pătruns prin sângele contaminat letal!
Şi totuşi ne plimbăm de jos în sus şi totuşi noi sperăm paradoxal,
Cu moartea înfrăţiţi, în joc barbar, că viaţa doar în vis ne-. a mai rămas
Şi vom uita-n arestul glaciar, cum e să faci spre uşă primul pas.

Ce poate fi mai dureros şi crunt, să nu te poţi mişca în voia ta
Şi să nu-ţi însoţeşti nici la mormânt pe mama metamorfozată-n stea?
Şi vitregit de rămas bun şi dor, să te-mpietreşti, să nu mai simţi nimic,
Să pui pe lacrimă şi inimă zăvor şi toate astea la un simplu clic.

Se scurg minutele într-o lentoare grea, precum în mica moarte, fără rost,
Între pereţii caselor de nea, pe unde primăvara n-a mai fost.
Poemele se bat cu pumnii-n piept, oprindu-şi respiraţia-ntr-un gest
Apocaliptic. Lângă el aştept să bată clopotele-ntr-un ecou funest.

Câtă tristeţe e între coperţi! Pe foi nescrise-o muză a murit
Şi nici măcar nu poţi să te mai ierţi, că scâncetele nu i-ai auzit,
Când liniştea domneşte în cuvânt, ca un blestem de viruşi fără leac
Şi n-am puteri să-i sap niciun mormânt şi n-am puteri să plâng şi tac... şi tac...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un nimic pentru oricine...

E greu în lumea asta slută, să te strecori printre elite, când cei sus-puşi, infatuaţii nu fac decât să te evite...
Se cred superiori şi nasul îl poartă-n sus, că le miroase poemul tău cu rimă-a mus, iar ei au versul alb în oase...
Aruncă vorbe la-ntâmplare, fără majuscule şi punct... ce cratimă, ce întrebare? Ei au decorul lor disjunct,
În care nu au loc sărmanii şi fără pile eşti un prost, un nimeni printre toţi golanii, deşi ei mai golani au fost...
Când ai bun simţ şi n-ai tupeul de-a te-nfoia ca un păun, înjuri de mamă ADN-ul, că n-ai o genă de tăun...
Rastelul ţi-este fără arme şi nici să tragi nu ştii măcar, şi fără gloanţe şi port-arme şi fără bani în buzunar
Eşti un nimic pentru oricine, dar mai ales pentru juraţi... ei te condamnă la ruşine deşi sunt cei mai necuraţi...
E greu în lumea asta mare, să şerpuieşti printre-aroganţi, când ai ghiulele la picioare şi-n jurul tău, doar intriganţi...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prospeţimea cuvintelor

Niciun cuvânt
nu mai are prospetimea de-atunci,
anotimpurile s-au strecurat calme
printre şoaptele lumii,
s-au învăluit încercuind roata
ce le poartă pe toate
într-o singură întâmplare,
ce poate apăsa greu pe propria-ti viaţă -
Nimic din ce a fost nu mai regăsesc
doar pădurile si întinderile-s la fel
în rest, mirosul de ars e pretutindeni,
licuriciul de serviciu
ce salva lumea din noi
stă prins între grinzile casei
în care-am stat cândva,
ne iluminează pe dinăuntru
cu vorbele de-atunci,
Dar nimic, absolut niciun cuvânt
nu mai păstrează prospetimea lor.

poezie de Veronica Stănilă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor dirijor

Sunt istovit de moarte de un dor
Al cărui trup mi s-a părut uşor,
Schilod şi fără niciun ajutor,
Când l-am luat, fiind nevăzător,
Pe umeri: un purtat la purtător.

Şi-acum, organele de simţ, în cor,
Ţipând la mine crud, asurzitor,
Supuse de organul uimitor
Ce nu-i la fel, nici asemănător
Cu niciun alt organ de simţ, mă dor.

Sunt istovit de viaţă, fetelor,
Le spun în şoaptă simţurilor. Mor.

poezie de Marius Robu din Luceafărul de dimineaţă (26 aprilie 2015)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În primele câteva luni după după realizarea mea, nu am avut niciun singur gând. Puteam merge la birou şi îndeplini toate sarcinile mele fără a avea vreodată un gând în cap. Era la fel când am mers la Tiruvannamalai. Fie că eram aşezat în sală cu Maharishi, mergeam pe jos în jurul muntelui sau la cumpărături în oraş, tot ceea ce făceam era efectuat fără nici un fel de activitate a minţii deloc. Era un ocean de linişte interioară care n-a dat niciodată naştere la niciun val de gândire. Nu a durat mult timp pentru a-mi da seama că mintea şi gândurile nu sunt necesare pentru a funcţiona în lume. Atunci când rămâi ca Sine, o putere divină preia şi are grijă de viaţă. Toate acţiunile au loc apoi în mod spontan, şi sunt realizate foarte eficient fără niciun efort sau activitate a minţii.

citat din H.W.L. Poonja
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi doar un vis...

În lumea viselor trăiesc,
Respir cu aerul de vise,
Pe-un nor de vise-ncet plutesc
Spre visul ce m-ademenise.

Un vraf de vise răsfoiesc
Şi-not în marea cea de vise.
Prin vise-ncerc să te găsesc,
De dor mi-s visele cuprinse.

Dar visele nu-ncetinesc
Din vise să mai nască vise:
Şi doar un vis, un vis ceresc,
E visul vieţii noastre scrise...

poezie de Mihai Vîlcu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ardealu' meu de pe cer

de unde vin eu călătorule
e scena unui amfiteatru cu formă de vie
săpat de tata printre alţii pe când
îşi mai exercita facultăţile vitale şi când era beat
de îndrăgibil

dincolo de munţi şi păduri
dincolo de dracule noctambule
şi de certuri pe naţia
lu' mama lu' Dumnezeu

de unde vin sunt oameni nu peisaje
de plastic cu manechine
nu ciudăţenii cu fiţe turistice
sunt eu şi tu şi toţi care mai credem
în gramul ăla dubios de omenie

de unde vin singura viţă nobilă
care ne adevereşte e pâinea
şi sarea pământului
e tot ce ne ţine liberi şi de nebuni
aşa împreună

de-acolo mi-am montat pe ochi
un fel de risipire turmentată de zădărnicie
pentru că via s-a hâit şi peste ea
sau chiar peste tata creşte pădure
iar bucuria mea
e un fel de vis şi de ciudă
cu lacrimă înghiţită mereu
de mânie

poezie de George Asztaloş din Zoon poetikon (2009)
Adăugat de George Asztaloş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secunda cât o veşnicie

nu uita că în tine locuieşte un înger aşa mi-ai spus cândva
nu lăsa niciun gănd să aştearnă peste el
straturi de noroi
aripile lui îţi poartă visele la înălţime

o lumină caldă te aşază în genunchi
o primeşti cu sfinţenie
pasul ţi-e greu ca o vină nedescoperită

uneori imensitatea doare ca o mare de cioburi
dar o singură secundă ajunge
să ne împlinească visul

poezie de Nuţa Crăciun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Involuntară irosire

Am adesea sentimentul că pierd din mine
ce-i sunt,
nu fac nimic important
şi ştiu şi-mi vine
să urlu de necaz, mă-ncrunt,
dar sunt aşa de ezitant
de neputinţă,
că niciun ajutor nu intervine,
iar rugăminţile, cu sau fără de credinţă,
nu aduc niciun bine...
şi se repetă, sau mai grav persistă
alunecarea-ntr-un abis
şi nu spun nimănui, de prea multă ruşine,
c-aşa sunt educat;
fără tupeu, modest pe calităţile din listă,
să nu fac compromis
chiar dac-alerg în paralel pe şine
în mers accelerat
ştiind că nicio gară nu există,
sau nu-s primit... la mine e rasistă!
Şi-acum,
deşi convingerea o am, de fără şarm,
de complicat,
de fără de talent,
mă încăpăţânez pe-acelaşi drum...
şi c-am un pic de armată, nu dezarm
neîncetat,
latent
mă pierd involuntar, mă irosind... un impotent.

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 octombrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii sunt de un fel, alţii de alt fel şi cei mai mulţi de niciun fel.

aforism de Dorel Schor
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar un pescăruş fără aripi

niciun dangăt de clopot nu m-a asurzit până acum
cum ţipătul pescăruşilor atinşi de furtună-
sfâşietoare baladă a destrămării zborului.
pe crestele albe, doar note schilodite
naufragiază resemnate, ingerând furia adâncurilor.
simt durerea în umărul stâng
dreptul s-a frânt cu aripă cu tot
când m-ai invitat la maraton
şi ştiai că eu nu pot ţine pasul cu tine.
acum pluteşti singur deasupra stârvurilor cenuşii
şi aduni câte-o pană rătăcită
pentru poemele tale si-la-bi-si-te.
nu-ţi mai ajunge cerneala sângelui meu
şi nici sângele meu nu-i albastru.
sunt doar un pescăruş fără aripi
în aşteptarea fluxului apelor tale vii...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Constelaţii

ar trebui să-ţi vorbesc
despre oamenii din ziua de azi
cu ură şi brutalitate
astfel încât la despărţirea ta
de acest pământ
să nu regreţi nimic
să stai cu ochii aţintiţi
spre constelaţiile în care
ai visat mereu să ajungi
să nu mai priveşti
niciodată înapoi

în spatele tău nici măcar mormintele
celor dragi n-au rezistat
nici măcar mormintele
ultimilor înţelepţi
să nu te mire ce s-a întâmplat
cu noi în această vreme
întreaga planetă a fost profanată
clipă de clipă
de noii zei ai distrugerii
iar din cenuşa cărţilor
niciun imn închinat vieţii
nu s-a mai ridicat

priveşte aşadar constelaţiile
fărâme de amintiri
din lumea unui Dumnezeu
care a coborât pe pământ
şi a devenit om
pentru a cunoaşte
sentimentul sfârşitului

oh, suflet al meu
zburdalnic printre atâtea făgăduinţe
te-am rostogolit prin cuvânt
peste văile timpului
doar pentru a cunoaşte sfârşitul?

pentru cine mai curge
ultima lacrimă?

poezie de Ionuţ Caragea din Mesaj către ultimul om de pe Pământ (2017)
Adăugat de Ionuţ Caragea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să te sărbătorim, cum se cuvine!

Să te sărbătorim, cum se cuvine,
Ar trebui să fim mai toţi pe-aici,
Da'-n lume sunt plecaţi, goniţi de bici
Atâţia dintre noi şi nu e bine,

Că ne e ţara goală pân' la mare,
De la Danubiu şi până la Prut;
Fugit-au toţi sub lovituri de cnut
Şi azi, de ziua ta, în piept mă doare,

Că plânge pruncul vitregit de mamă
Lăsat în voia sorţii, biet orfan
Cu aşteptarea-n braţe an de an,
Ca să câştige un bănuţ de-aramă.

Să îţi doresc mulţi ani, n-o mai pot face,
Că ţi-au ucis păduri şi munţii-s goi;
Şi au strivit şi sufletul din noi
Şi-atâtea griji avem, de n-avem pace.

Şi te-au vândut bucată cu bucată
Pe-un pumn de-arginţi... n-a mai rămas nimic.
O doină mai suspină-n pas de dric
Cărând o Românie destrămată.

Şi timpul trece şi minciuna creşte,
Ne ducem crucile, precum Iisus,
Nici ruga nu ajunge până sus
Şi niciun Dumnezeu nu ne priveşte.

La ce-ar privi, când suntem vinovaţii
Fără de vină, un popor nătâng,
Cu braţe-ncrucişate când ne plâng
Copiii ce nu-şi ştiu mamele, taţii?

Să te sărbătorim, cum se cuvine!
Dar ce a mai rămas, ţară, din tine?

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să te sărbătorim, cum se cuvine!

Să te sărbătorim cum se cuvine,
Ar trebui să fim mai toţi pe-aici,
Da'-n lume sunt plecaţi, goniţi de bici
Atâţia dintre noi şi nu e bine,

Că ne e ţara goală pân' la mare,
De la Danubiu şi până la Prut;
Fugit-au toţi sub lovituri de cnut
Şi azi, de ziua ta, în piept mă doare,

Că plânge pruncul vitregit de mamă,
Lăsat în voia sorţii, biet orfan
Cu aşteptarea-n braţe an de an,
Ca să câştige un bănuţ de-aramă.

Să îţi doresc mulţi ani, n-o mai pot face,
Că ţi-au ucis păduri şi munţii-s goi;
Şi au strivit şi sufletul din noi
Şi-atâtea griji avem, de n-avem pace.

Şi te-au vândut bucată cu bucată
Pe-un pumn de-arginţi... n-a mai rămas nimic.
O doină mai suspină-n pas de dric,
Cărând o Românie destrămată.

Şi timpul trece şi minciuna creşte,
Ne ducem crucile, precum Iisus,
Nici ruga nu ajunge până sus
Şi niciun Dumnezeu nu ne priveşte.

La ce-ar privi, când suntem vinovaţii
Fără de vină, un popor nătâng,
Cu braţe-ncrucişate când ne plâng
Copiii ce nu-şi ştiu mamele, taţii?

Să te sărbătorim, cum se cuvine!
Dar ce a mai rămas, ţară, din tine?

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Duioasă şi caraghioasă amintire în acelaşi timp: primul salon în care, la optsprezece ani, intri singur şi fără niciun sprijin! Privirea oricărei femei mă intimida. Cu cât voiam să plac mai mult, cu atât eram mai stângaci. Despre toate lucrurile aveam numai idei false; sau mă dăruiam fără niciun motiv, sau vedeam un duşman în oricine, numai pentru că mă privea cu gravitate. Dar ce frumoasă era o zi frumoasă pe atunci, în toiul celor mai cumplite nenorociri datorite timidităţii mele!

citat celebru din Immanuel Kant
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!