Iată, trece THERMOPYLAE !

Era o zi ceţoasă; am văzut o clipă nava cum trecea, vioaie;
Se zbenguiau delfinii şi piruiau păsările mării-n ploaie;
Matisam parâme sub cerul gri, mânuind şuviţe şi cavile,
Când am auzit nostromul, "Iată, trece THERMOPYLAE!"

Secundul s-a-ntors, căpitanul s-a răsucit şi el încetişor,
Urmărind umbra-aceea care traversa Biscaya-n zbor;
Carena verde, catargele zvelte-n vânt, velele – nori de zăpadă,
Asta am văzut deasupra mării, stând acolo lângă balustradă.

Un cliper chipeş în drum spre China, o adiere părând, minune
Zburdând pe valurile mării cum zburdă mânjii pe păşune!
Ai fi putut crede, privindu-i trecerea, că ştie de inimă şi suflet,
Nerăbdător cum se strecura printr-al zdrenţelor de negură balet.

Erai convins, petrecându-l cu privirea, c-are inimă şi suflet,
Atât de iute, de mândru, maiestuos de alb, despica talazul violet!
Mă gândeam, în vreme ce dispărea, la lucrurile scrise de poeţi,
Că frumuseţea va trăi veşnic, trezind admiraţie-n alte şi-alte vieţi.

N-am fi crezut vreodată noi, marinarii, privindu-l îndeaproape
Că navele frumoase vor dispărea curând de pe-aceste ape;
Că nişte cazane urâte, umplând cu fum cerul din zare-n zare,
Le vor înlocui de pe faţa-acestei lumi, sluţind întreaga mare

Cu pistoane bubuind şi burţi imense. O, noaptea vin spre mine
Imaginile cliperelor alunecând pe Biscaya-n lumina altor zile;
Şi-aud din nou nostromul strigând, "Iată, trece THERMOPYLAE!"

* Thermopylae a fost un clipper renumit pentru silueta lui fină – coeficient prismatic 0.58, câştigătorul multor recorduri de viteză, construit în anul 1868, la Aberdeen, din lemn de ulm american de stâncă şi lemn de tec, destinat comerţului cu ceai din China. În anul 1872, Thermopylae a învins într-o mult celebrată cursă-concurs pe ruta Shanghai-Londra faimosul clipper Cutty Sark.

poezie de Bill Adams din VÂNTUL ÎN VELELE GABIER, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de furtună

Deasupra portului – cerul vânăt ca faţa unei femei înfricoşate;
Suspinele valurilor – femei oftând în ore de neagră încercare;
Adâncul mării geme dincolo de dig prevestind furtuna care
Va sări din bârlogul ei pe cerul de nord-est, înspăimântătoare.

Încetişor, ceţurile se ridică – fantome pale-n largul mării sau
Gri şi reci, se târăsc, pe lângă promontorii, pe lângă reciful submarin,
Vântul se zbuciumă, se vaită ca un om pierdut printre mii de insuliţe,
Prevestind naufragii şi vijelii, un răstimp de durere şi de chin.

Grăbind spre bara posomorâtă, navele se întorc acasă
Asemeni unor păsări înspăimântate în căutare de-adăpost;
Doar păsările furtunii,* cărora le plac norii şi tunetele mari,
Vor îndrăzni la noapte să-nfrunte mânia mării, dincolo de port.

De nava plecată-n zori, de marinarii ei care ne iubesc nespus,
Domnul s-aibă grijă şi s-o ajute când uraganu-i va aţine calea!
Femei, vegheaţi în noaptea asta tristă rugându-vă lângă icoane
Pentru cei plecaţi în zori să înfrunte destinul şi, feroce, marea!

* Păsările furtunii (puffinus puffinus), numiţi şi petreli, furtunari sau rândunici
de mare; marinarii cred că zboară în întâmpinarea furtunii, fiind, de fapt, sufletele
navigatorilor morţi.

poezie de Lucy Maud Montgomery, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Navigând departe

Azi dimineaţă se şoşotea că vom pleca într-o barcă,
numai tu şi cu mine, şi că niciun suflet nu trebuie să ştie
de călătoria noastră spre nicio ţară şi spre niciun liman.

În acel ocean nesfârşit,
la surâsul tău atent, cântecele mele vor deveni mai melodioase,
libere ca valurile, libere de toate legăturile cu lumea.

Nu a sosit încă momentul?
Mai sunt unele lucruri de făcut?
Iată, peste faleză se lasă seara
şi-n lumina palidă păsările mării revin la cuiburile lor.

Cine ştie când parâmele vor fi molate
şi barca, asemeni unui ultim licăr al asfinţitului,
va dispărea în noapte.

poezie celebră de Rabindranath Tagore, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun pe mare

Velele, brice de gheaţă, tăiau în carne-acolo,-între Capul Sud şi Capul Nord,
Puntea era patinoar de la prova la pupa, de la babord şi până la tribord;
Vântul bătea dinspre nord-est, împingând turme de berbeci albi pe mare;
Adăpost? Doar lângă recifurile-ascuţite şi stâncile albite de vânturi şi de sare.

Mateloţii, la resac, auzeau valurile în dimineaţa zilei friguroase;
În lumina vineţie-a zorilor ne zăream feţele vineţii, ceţoase;
O zbugheam toţi pe punte la ţipătul sălbatic al înfriguratului nostrom –
Tot ridicând, tot coborând, prin rafalele de vânt vela artimon.

Toată ziua-am luptat cu talazurile între Capul Nord şi Capul Sud
Şi-am tras de velele-îngheţate luptând cu vântul duşmănos şi ud.
În ziua rece ca o iubire lipsă-, n dureri amarnice şi groază, în gura de fiord
Am înfruntat stihia navigând în volte spre nord şi sud, spre sud şi nord.

Ne-am ţinut departe de Capul Sud, unde scrâşneau balaurii în ape,
Dar cu fiecare voltă Capul Nord se-aţinea tot mai aproape.
Dincolo de pulberea salină se vedeau stâncile, casele şi-ogorul gras,
Şi paznicul de far în curtea lui, cu ochelari pe nas.

De-a lungul coastei, zăpada de pe-acoperişuri era albă, spumă-a mării;
Ardeau focuri vii în fiecare sobă din toate locuinţele-aşezării;
Sclipeau ferestrele-n gerul aspru, iar fumul din hornuri se înalţa în slavă;
Aş fi putut jura că mirosul de mâncare caldă-ajungea până la noi pe navă.

Clopotele bisericii din sat răsunau pline ochi de voioşie;
Toate erau aşa cum oamenii-şi doreau şi cum trebuiau să fie-n
Dimineaţă de Crăciun, doar pentru noi, cei din furtună, de temut;
Chiar lângă clădirea pazei de coastă se-afla casa-n care m-am născut.

Oh, well, am văzut odaia primitoare, feţele de-acolo, atâta de plăcute,
Ochelarii mamei cu rame de-argint, părul tatei sur, paharele de vin ştiute;
Şi, well, am văzut focul din cămin şi scânteile, nişte spiriduşi
Dansând deasupra blidarelor cu farfurii de China, îmbujoraţi şi jucăuşi!

Şi, well, ştiam şi ce vorbesc părinţii, vorbeau de mine, de absenţa mea,
De umbra care sunt plutind prin curte, de fiul care-acasă nu se întorcea;
Şi, o, fiul păcătos care păream a fi, în nici un fel în ceasul oportun,
Era acum aici, trăgând de frânghiile-îngheţate bocnă,-n ziua de Crăciun!

Au aprins lumina farului şi negurile înghiţite-au fost parcă de ocean;
" Toţi marinarii sus, pe arboret," l-am auzit strigând pe căpitan.
" In numele Domnului, nava nu va rezista", secundul Jackson a ţipat,
..." E singura şansă, domnule Jackson, – sau marea ne va aşterne pat!"

A tremurat velatura din încheieturi, dar velele erau noi şi bune,
Iar corabia a întors cu bine-n vânt, ajutată poate şi de-o rugăciune.
Ziua de iarnă se prelingea-n amurg, iar noi cu steaua polară pe catarg
Ne-am îndepărtat de ţărm, de stâncile rânjind, luând curs spre larg.

Au răsuflat toţi uşuraţi, iar eu am început să cânt sub cerul vesperal,
Văzând cum prova-înaltă înaintează mândră, tăind val după val;
Apoi, tot ce-am mai putut gândi în noaptea aceea, căţea rea,
A fost că eu plecam pe mare şi că familia-mi acasă îmbătrânea.

poezie de Robert Louis Stevenson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zilele bătrânelor clipere*

Am navigat pe vremea cliperelor –
Înalte, elegante de la chilă la catarg,
Zvâcnind deasupra valurilor vesele,
Cu vânt chicotitor din pupa, larg;

Şi velele frumoase, albe ca zăpada,
Vibrând, parcă-ncercând să zboare:
Acum, se-apleacă nava-n bordul de sub vânt –
Acum, bordul opus e jumătate-n mare.

Îi pot vedea-nclinată coverta udă,
Plină de mâzga apei, un verde tatuaj;
Îl aud clar pe bătrânul Bill, nostromul,
Blestemându-şi zurbagiul echipaj.

Le văd râsul pe feţele arse şi păroase
În pulberea sărată, îi văd pe mateloţii care,
Agăţaţi de fungile velei gabier, cântă
Cântece marinăreşti sălbatice, fermecătoare.

Oh, valurile mării rostogolindu-se pe punţi
În vreme ce noi tragem, strânşi mănunchi,
De şcote* cu obrajii biciuiţi de rafalele furtunii,
Cu cizmele pline de apă până la genunchi,

Cu funiile trupului şi sufletului în jurul
Mijlocului nostru temeinic petrecute,
În timp ce nostromul urlă precum tunetul,
"Crăpa-v-ar ochii! Asiguraţi sartul! Iute!"

Am scos cu tecile cuţitelor marinăreşti
Din crăpăturile de pe covertă şi bordaj
Târâtoarele-aruncate de talazurile mării
Şi-am făcut din ele tocană pentru echipaj;

Încolţiţi permanent de foame,
Înghesuiam în noi cât puteam chisăliţă
De pesmeţi 'Dandy-funk' and 'Spotted Harry',*
Îndulcită cu zahăr brun, o linguriţă.

Am navigat în volte-naintea vijeliei
Din clocotul Latitudinilor Hohotitoare,*
Ne-am bălăcit tândălind la tropice
Unde-i iadul însuşi a soarelui dogoare!

Pe-un nenorocit de viscol duşmănos
Am înfruntat îngheţaţi bocnă bătrânul Cap Horn;
Şi-am făcut cu mâna Olandezului Zburător*,
Zdrenţelor lui de vele şi, frânt, arborelui artimon.

* Clipere (clippers) – Celebre nave comerciale cu pânze din secolul al XIX lea a căror capacitate de transport marfă era sacrificată în favoarea vitezei. Iniţial au fost destinate comerţului cu ţările din Extremul Orient (ceai, opium, mirodenii, pasageri, servicii poştale). Numele vine de la verbul "clip", a călători repede, ca un şoim. Având un coeficient prismatic foarte bun, navigau, în general, cu peste 16 noduri (cca 30 km/oră), Sovereign of the Seas atingând recordul de 22 de noduri (cca 41 km/oră).

* Şcotă – saulă sau parâmă destinată pentru a manevra colţul de jos al unei vele

* Dandy-funk – un fel de desert mâncat pe mare, o prăjitură sau biscuiţi copţi în untură.

* Latitudinile Hohotitoare sau Vânturile Urlătoare (Roaring Forties) – vânturile din zonele cuprinse între latitudinile de 40°S, respectiv de 50° S.

* Olandezul zburător ( Flying Dutchman ) – o navă fantomă legendară, blestemată să navigheze veşnic pe oceane, fără a putea ajunge într-un port şi fără să atingă vreodată uscatul. Potrivit legendei, vasul poate fi observat de departe, învăluit în ceaţă sau emanând o lumină spectrală. În tradiţia breslei navigatorilor vederea acestei nave nălucă este semnul prevestitor al unei iminente şi nefericite fatalităţi.

poezie de Angus Cameron Robertson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şobolan pe navă

Cum ţ'ar plăcea să fii şobolan în acea mohorâtă ocnă,
Făr'-un locşor numai al tău de care să îţi spânzuri fesul?
Cu picioarele desculţe, umede şi îngheţate bocnă,
Pe-un cliper cu velele fâlfâind în vânt, în valuri cu bompresul?

Cum ţ'ar plăcea să navighezi pe-o mare vânătă, unde-otrava
Apei saline te-năbuşă, iar uraganul te izbeşte cu tâmplele de cer?
Unde-n omăt vrăjmaş corabia brăzdează troiene albe cu etrava,
Unde-ţi înlemneşte mâna pe cavila timonei înnegrite de-atât ger?

Cum ţ'ar plăcea ca, după luni de zile,-ajuns la ţărm, să vezi cum
În taverne oamenii se feresc de tine, ţinându-se cât mai departe:
"Pericol, marinari, feriţi-vă, nu le staţi prin preajmă nicidecum!"
Cum ţ'ar plăcea s-auzi cântecele lor marinăreşti, triste de moarte,

Undeva pe marea translucid-febrilă, tropicală,
Cu coasa de argint a lunii secerând lanuri pe cerul înstelat,
C-un camarad alături ciupind lăuta-n noaptea de cerneală,
Alinând în sufletele-nsingurate un dor de ne-alinat?

Cum ţ'ar plăcea să-ţi vezi cochipierul, căzut în valuri, înecat,
În tip ce nava zburdă cu vânt din pupa către Extremul Orient?
S-auzi, "Salvaţi-mă! Ajutor, Doamne!", ştiind că nu poate fi salvat?
Cum ţ'ar plăcea s-auzi "Om la apă!",-n acel cumplit eveniment?!

Mi-accept soarta! Voi fi şobolan la bordul unui velier, pe mare!
Iată, înalţ velele şi-mi iau adio de la cei dragi, fluturând bereta!
La bord! Niciun marinar nu ştie când îi va veni şi lui ora-aceea mare,
Acolo unde-n vântul nopţii poate moartea-şi ascute-acum raşcheta.

A mea să fie marea! Din inimă-i mulţumesc lui Dumnezeu
Pentru fiecare val care se-nalţă şi se sparge înspumând teuga,
Fericit că respir şi că am două mâini care trudesc din greu;
Voi fi, în numele Domnului, omul mării! Ăsta mi-i crezul şi asta ruga!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călător clandestin

M-am furişat în iarna aceea ploioasă pe scara de bord,
Noaptea târziu, pe-o beznă neagră ca păcatul;
Se auzeau doar sâsâiturile stropilor de ploaie şi parâmelor,
Care ţineau nava legată de colţii babalelor, oftatul.

A părăsit portul înainte de ivirea zorilor, iar seara
M-a găsit îngheţat sub velele de rezervă pe coverta pustie.
Mă temeam că, odată descoperit, mă vor arunca-n mare –
Corabia tremura toată şi plonja-n valuri până la copastie.

Apoi, m-am strecurat afară. Îmbarcam apă-n bordul de sub vânt.
În prova, o goeletă se-ndrepta iute spre ţărm, nerăbdătoare;
Delfinii săreau în jurul ei făcând fel de fel de gimbuşlucuri,
Iar stelele coborau de pe cer s-atingă verga arborelui cel mare.

"De trei ori ura!" au strigat, li se-auzeau vocile sonore –
Şi, deodată,-au răsunat bătăi de clopot iuţi şi persistente;
Apoi muzica s-a stins, amestecându-se cu zgomotele mării,
Iar ea a dispărut în aplauzele hulei de fund luminescente.

Atunci s-a trezit în mine-un sentiment necunoscut...
De uimire-am înlemnit. De parcă marea şi valul călător
Sau velele rândunică, zburând în vântul nopţii,
Mă-nvăluiau în magia unui vis straniu şi fermecător.

Vârfurile catargelor dansau. Carul Mare,-n lumina nordului,
Atârna diamante scumpe pe nişte vele alb-spectrale.
Apele-ntunecate fremătau, iar cliperul respira adânc,
Mângâind oceanul cu carena, tremurând de încântare;

Asta s-a întâmplat demult – prima mea noapte pe mare –
Acum, bătrân, zilele mele de navigaţie-s sub bolta altui cer.
Iar eu aştept aici zi de zi, aştept cu răbdare
Până vor străluci iarăşi deasupra capului meu velele gabier.

Va fi, ştiu bine,-un debarcader acolo unde mă voi duce,
Va fi şi-o scară de bord acolo anume pentru cei ca mine;
Vor fi acolo, aşteptându-mă, nişte pacheboturi înalte;
Vor fi multe nave pe marea eternă – zvelte ca nişte balerine!

poezie de Bill Adams, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A dispărut din vederea mea

Stau pe ţărm. Aproape de mine, o navă
îşi întinde velele albe în briza proaspătă şi porneşte către
oceanul albastru. Este un obiect de mare frumuseţe şi vigoare.
O urmăresc cu privirea răbdător până când atârnă ca puf de păpădie
sau ca un norişor în locul unde marea şi cerul se scufundă una în celălalt.

Atunci, cineva de lângă mine spune, " Iată, a dispărut."

Unde a dispărut?

A dispărut din vederea mea. Atât. Ea are catargul,
carena şi verga la fel de mari ca înainte de a trece pe lângă mine.
La fel, este nu mai puţin capabilă de-a-şi purta caricul spre portul de destinaţie.
Diminuarea mărimii ei este în mine – nu în ea.

Şi chiar în momentul în care cineva spune: " Iată, a dispărut,"
sunt alţi ochi care îi urmăresc sosirea, şi alte voci
sunt gata să strige voioase, " Uite-o, soseşte!"

Iar asta înseamnă a muri...

poezie de Henry Van Dyke, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În noaptea asta pescăruşii dorm

I

În ceaţa estului cerul parcă-i de mătase;
Sfioasă, lumina se iveşte de dincolo de mare;
Bolta-nmănunchează fire de argint lucioase,
Tribut plătit de soarele care răsare.

Iată! Stolul, un fulger pe cer cu aripi uşoare,
Se înalţă din locul unde valurile lungi se sparg
În dimineaţa asta, proaspătă ca o mirare –
Pentru că pescăruşii s-au trezit şi ies în larg.

II

E-o pace somnoroasă pe maluri şi pe unde-acum
Când mareea-şi schimbă cursul pe tăcute;
Nu se aude zgomot de pistoane şi nu se vede fum,
Barca se leagănă domesticită, valurile-s mute!

Dincolo de deşertul turcoaz al mării, undeva departe,
Acolo unde vânturile mari îşi au spaţiul lor de joacă,
În miezul zilei păsările se bucură de libertate –
Pentru că pescăruşii-s prinţi pe-a oceanului toloacă.

III

La asfinţit, deasupra orizontului se lasă
Amurgul peste ape-n pulberi aurii şi violete.
Hoinarii mării se întorc, stol după stol, acasă
Dosind în aripile neobosite nişte regrete.

Se-ntorc în zbor planat unul după altul
Sufletele desfătate pe-ntinsul oceanului enorm,
Aterizând pe stâncile care mărginesc uscatul –
Pentru că în noaptea asta pescăruşii dorm.

poezie de Lucy Maud Montgomery, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flotila de baleniere

În urale, balenierele-au părăsit portul
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare –
Şi lumea se-ngrămădea pe cheu şi saluta
Flotila care se avânta într-o aventură uimitoare.

Pentru că erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN
(O, vântul dinspre ţărm bătea spre mare!)
Şi POLLY DIN SLEIGHTS cu velele ei noi;
Eu doar spre MARY JANE priveam în acea zi de sărbătoare!
O, căpitanul Thwaites de pe MARY JANE,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare,
A ieşit de-atâtea ori cu nava lui în larg,
Era omul care onora orice provocare.

Erau acolo Jack din Grosmont şi Tom din Staith,
(O, vântul dinspre ţărm cum mai bătea spre mare!)
Jim din Hayburn, Wyke cel Arătos – şi mai era
Robin Hood Will, flăcăul meu făr-asemănare.

Willy-al meu m-a sărutat în faţa tuturor
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Willy-al meu a urcat ultimul la bord
Şi şi-a fluturat bereta spre mine la plecare.

Şi astfel au plecat din port, lăsând uscatu-n urmă,
Când vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Deja vedeam parcă gheaţa sub etrava navei lor
Şi sloiurile-n derivă prin frigul nopţilor polare.

Treceau luni de zile şi soseau alte şi-alte luni de zile,
Şi vântul dinspre ţărm bătea spre mare;
Şi de multe ori mama-n nopţile furtunoase
Plângea cu mine – curgeau lacrimi, multe şi amare.

Dar când, în septembrie,-a urcat pe cer luna plină,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat,
Flotila balenierelor noastre – fericită sărbătoare –
S-a întors acasă din mările nordului îngheţat.

Oamenii s-au strâns pe cheu şi le-au întâmpinat,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat;
De la orologiul primăriei şi până la farul de pe dig
O mulţime de popor aplauda neîncetat.

Le-am văzut din vârful scărilor vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat
Şi valurile dansau vesel sub bompresurile lor,
Şi-n bordul de sub vânt fulguia talazul înspumat.

Le-am văzut de lângă scările vechii catedrale
Când vântul dinspre mare bătea către uscat;
Şi nava din fruntea flotilei noastre de baleniere
Tocmai dubla farul*, cu pavoazul cel mare ridicat.

O, erau acolo PORUMBIŢA şi GÂND BUN!
(Vântul dinspre mare bătea încă spre uscat ),
Se vedeau, roşii, velele lui POLLY DIN SLEIGHTS –
Şi întregul echipaj era pe punte adunat.

Încet-încet toate-au depăşit farul de intrare,
Iar vântul dinspre mare bătea către uscat –
Şi, la dane acostate, şi-au găsit odihna-n port,
Lungul lor voiaj odată terminat.

Dar unde, vai, unde-i oare MARY JANE,
Vântul bătea dinspre mare spre uscat!
Mulţi, îşi strângeau acum iubita-n braţe...
Pe mine iubitul de când nu m-a-mbrăţişat?

Of, spuneţi-mi unde-i MARY JANE,
Acum, iată, vântul bate dinspre mare spre uscat!
"Mary Jane cu întregul echipaj
În largul oceanului s-a scufundat!"

Duceţi-mă acasă la scumpa mea mamă,
Deşi vântul bate dinspre mare spre uscat;
Niciun talaz nu-mi va lovi iubitul,
Făr-a se izbi întâi de sufletu-mi înfrigurat!

Duceţi-mă acasă, căci de astăzi nu-mi mai pasă
Dacă vântul bate dinspre mare spre uscat;
Willy-al meu zace în abisurile morţii,
Dar inima lui bate în pieptul meu ca altădat'.

* A dubla farul – nava, în marşul ei, ajungând la travers de far (farul aflându-se într-o direcţie perpendiculară pe axa longitudinală a navei).

poezie de Arthur J. Munby, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ieşire în larg

Velierul cu trei vele rândunică, cu marfa gata stivuită-n magazii,
Cu mâl negru din Mersey* picurându-i de pe ancoră, cu cerul gri
Deasupra lui, c-un remorcher roşu la prova. La posturi cu toţii,
Marinarii cântă cu nişte voci care-ar trezi din somn şi morţii*.

Clincheţii vinciului zornăie. Nostromul strigă " Mola!
Recuperaţi socarul! Vira springul!" La bară, albă spuma,
Pescăruşii-n picaj planat şi, rece, apa verde şi-agitată
Aşteaptă ieşirea acestei fiice-a mării, corabia înaltă.

Am coborât pe Petru cel Albastru, ancora-i asigurată cu stope tari,
Se aud chiote şi-i veselie multă, şi-i ora mareei celei mari.
"Strânge-acolo! Slăbeşte-odată şcota focului! Volta şi fugi!"
Secundul zbiară. O rază săgetează printre sarturi, mure şi fungi.

Greementul străluceşte mândru în cenuşiul port, un arhipelag,
Iar un mus mărunţel şi sprinten se caţără pe fiece catarg.
Acum e lângă tachet, acum lasă să cadă liberă vela,
Pilotul dă mâna cu skipperul şi traversează pasarela.

Acum tragem cablul şi se desfăşoară şase vele-n vânt,
Şi-n apă pânza siajului la pupa. Ura, la revedere pământ!
Velierul cu trei vele rândunică, cu magaziile-ncărcate full
Iese-n uralele mulţimii din port, mândria întregului Liverpool!

------

* E vorba de cântecele marinăreşti (chantey) care prin ritmicitatea lor însufleţesc echipajul în diversele lui activităţi la bord (de exemplu, virarea unei parâme grele).

* Petru cel Albastru (Blue Peter) – este simbolul literei "P" în Codul Internaţional de Semnale, reprezentată de un pavilion albastru cu un mic pătrat alb în mijloc.

Când o navă aflată-n port înalţă pe catarg acest pavilion mesajul transmis este:

"Tot echipajul trebuie să se prezinte imediat la bord, nava părăseşte portul".

* Mersey – fluviu în vestul Angliei.

poezie de Bill Adams din VÂNTUL ÎN VELELE GABIER, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis de anul nou...

Mii de stele căzătoare
Văd pe cer, se văd în zare,
Pentru inimi noi vrăjite
Cu case împodobite
Ca lumea să le privească
Şi apoi să ne zâmbească,
Noaptea-n negură se pierd,
Pentru anul nou ce vine, eu cred.
Atunci milioane de cuvinte
Se vor rătăci în minte,
Cu urări dulci de iubire
Că mergem spre fericire.
Printre lacrimi se aşterne,
Sper, iubiri din nou eterne,
Un an nou fară despărţiri,
Spre bune gânduri fără rătăciri.
Mii de vise nesfârşite,
Calde, frumoase sau triste.
Şi aş vrea anul să fie
Dulce ca o poezie.

poezie de Eugenia Calancea (28 decembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost un om al mării

Am fost un om al mării.
Am lucrat pe vapoare cu inspirate nume.
Am văzut, strălucitoare, gloria Domnului.
Buzele mele s-au bucurat pe-acestă lume.

Am trăit o viaţă de navigator.
Întreaga lume-a fost vecinul meu.
N-am rămas Necuratului dator,
Fiind prin aventuri vegheat de Dumnezeu.

Am urcat multe culmi, am trecut prin umbrele morţii,
Ieşind la lumină cum iese catargul prin etambreu.
Am navigat de-a lungul şi de-a latul celor Şapte Mări.
Convoiul plin de viaţă-al navelor este manifestarea evidentă
A lui " Sesasm deschide-te" şi a respiraţiei lui Dumnezeu.

Am fost un om al mării.
Eu chiar am văzut de-aproape cerul.
Domnul este Căpitanul meu.
Domnul mi-a conturat caracterul.

Ca navele trecând prin noapte,
Mi-am urmat şi eu menirea
Alături de prietenii şi bunii mei tovarăşi.
Am fost un om al mării.
Mi-am împlinit destinul – şi-aş trăi aceeaşi viaţă iarăşi.

poezie de Charles W. Mitchell, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai văzut?

Ai văzut vreun suflet plin de cicatrici,
de ploi udat, cu răni şi plin de frici?
Ai văzut cum ochi-s calzi şi blânzi,
de iubire şi frumos ei flămânzi?
Ai văzut cum îşi poartă a sa cruce,
fără de povară sa a se dezice?
Ai văzut cum într-un cocon stă închistat,
de când ai săi semeni l-au alungat?
Ai văzut tăcerea din privirea lui,
şi durerea tristă a glasului?
Ai văzut vreun suflet, două, trei,...
de atâtea ori, când te plimbi pe alei?

Şi de-ai văzut, de ce-ai tăcut?
De ce-ai plecat, de ce-ai crezut?
Că ziua de mâine ne mai aparţine,
Când în suflet avem atât de puţine,
Lucruri frumoase de dăruit,
Când sufletu-n noroi e zugrăvit?
Şi te întrebi: de unde atâta răutate?
Şi mai ceri de la Dumnezeu dreptate???

poezie de Adriana Monica Burtea (7 februarie 2016)
Adăugat de Adriana Monica Burtea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi fi adierea de vânt - replică la poemul "Pentru o clipă veşnică" de Lorin Cimponeriu

Am să deschid braţele larg spre tine
Când soarele ne va fi alinare
Când norii vor dispărea şi eu te voi striga
Pentru a împleti cu drag lumina.
Vorbeşte-mi în limbi necunoscute
Eu voi înţelege lumea ta, cu limbajul inimii
Voi ridica privirea spre frumuseţea din jur
Voi dezmierda pruncii prin cuvinte de alint
Pe care mai târziu mi le vor spune...
Când eu voi fi doar o adiere de vânt
Pe un obraz al unui adolescent grăbit...
Printr-o lume ireal de frumoasă...
Printr-o poveste de iarna cu soarele, răsărind.

poezie de Ileana Nana Filip
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânele nave

Am văzut vechi corăbii plutind ca nişte lebede în somn
Dincolo de Tyre – cum numesc satul oamenii din jur –
Tangând cu-un caric greu de ani, prin valuri albite de nesomn,
Spre Famagusta şi spre soarele altui tărâm care
Încinge Ciprul cu un cerc de foc, sub cerul de azur;
Şi toate-acele nave veneau desigur din alte vremi – şi ape,
Când în volte largi şi-n sunete de tun asurzitoare
Transportau în cală sclavi arămii, rodii şi migdale verzi,
Hăituite prin saline pulberi de piraţii genovezi
Până când iadul se revărsa pe punţi să se adape
Cu fiere, suc de fructe, apă şi cu sânge cât încape.
Dar azi, trec lin pe marea prietenoasă, primitoare,
Vopsite în albastru de Canare sau verde irlandez,
Cu bompresul încrustat cu ramuri de-aur sclipitoare.
Dar am mai văzut, desprinsă parcă din al altui secol miez,
Ivindu-se – nălucă – prin umbra zorilor şi-a spumii,
Ceţoasă siluetă-n în golful înconjurat de flori,

O navă obosită, desprinsă parcă din tinereţea lumii;
Şi, cu mirare căzut în mine, respirând fiori,
M-am gândit – cine ştie, cine ştie – poate-acelaşi
(Având alte culori, răpită-n apele Mării Egee
– Cu pupa vopsită în albastru intens, împinsă de maree –)
Vorbăreţ marinar pleşuv (cu-ai lui doisprezece tovarăşi
Trăgând la rame transpiraţi, cu răni în palme)
Venind dinspre ale Troiei blestemate ţărmuri albe,
Cu cântece şi mari minciuni despre un cal de lemn
A vrăjit echipajul care-a uitat de drum şi de consemn...
Se putea să fi fost, cine ştie, o navă foarte veche;
Totuşi, atât de frumoasă! M-aşteptam ca-n cântec de cimpoi
Să văd catargul înflorit, un trandafir fără pereche –
Şi întreaga punte înverzită-n catifea de muguri noi.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata de pe stâncă

Pe-o stâncă aşezată la marginea mării,
O fată tăcută ca gândul,
Răsăritul vieţii scălda în priviri cu ochii dilataţi,
Simţea nerăbdare mării înspumate de-a săruta ţărmul,
Ca şi iubirea ce-n sufletul ei tânăr de mult clocotea.

Cum munţii după îmbrăţişarea mării tânjesc,
Cum păsările cerului coboară din zbor
Să arate că şi ele ştiu să iubească,
Domnul spre fată privea drăgăstos
Ştiind ce destin frumos o aşteaptă.

Căci nici o cutezanţă omenească doamne,
Oftă cugetând printre clipe, fata de pe stâncă,
Nu mi-e atât de râvnită ca dragostea mea
Fără de care viaţa mi-ar fi zăvorâtă.
Doamne ocroteşte-mi-o! în gând se ruga,
Când el cu sarea mării pe piept, radiind de iubire
Cu drag frumoasa visătoare de pe stâncă o îmbrăţişa,
Făcând-o să învie, când soarele din mare răsărea.

poezie de Valeria Mahok
Adăugat de Sabyanna
Comentează! | Votează! | Copiază!

Petru pe ape

După ce-a dat drumul la noroade Domnul Isus a urcat
Sus pe munte să se roage Tatălui Adevărat
Pe când iată ucenicii în corabie vâsleau
Căci trimişi atrunci de Domnul dioncolo ei se duceau
Dar Isus urcă pe munte să se afunde-n rugăciune
Tatălui Cel Sfânt din cer tot din inimă a-i supune
Şi pierdut în rugăcine iată noaptea cum îl prinse
Numai singur sus pe munte căci iubirea îl ajunse
Pentru Tatăl Sfânt din ceruri şi Părintele iubit
Care jos îl trimisese pentru omul cel pierdut

Dar în vremea aceasta iată ucenicii toţi pe mare
Nu-şi găseau atunci liniştea căci treceau prin încercare
S-a strârnit un vânt puternic marea era agitată
Şi veneau în şiruri valuri peste marea tulburată
Încă mai mari se făceau şi talazuri atunci grele
Se nălţau în nopatea neagră azvârlindu-se spre stele
Nu mai contenea furtuna şi nici vântul nicidecum
Ci-şi tăia prin apa mării atunci groaznicul ei drum
Pe când iată în furtună ucenicii greu luptau
Şi cu vântul şi cu marea — valurile îi loveau

Atunci iată deodată o nălucă au zărit
Cum aluneca pe valuri cu un chip abia zărit
Un om umblă acum pe valuri iată marea îl susţine
Deşi valurile-s mari înspre noi iată cum vine
Plini de frică ucenicii atunci iată au ţipat
Dar Isus atunci deodată înspre ei El a strigat
Îndrăzniţi şi nu vă temeţi căci Eu iată aici sânt
Doamne i-a zis Petru atunci vreau s-aud al Tău cuvânt
Dacă Tu eşti o Isuse porunceşte-mi ca să vin
Pân" la Tine peste ape să-ţi văd chipul Tău Divin
Vino Petre atunci i-a zis al nostru Mântuitor
Valurile când veneau şi talazu-ngrozitor
Însă Petru fără frică a păşit atunci pe mare
Căci privise spre Hristos şi-avea fermă-ncredinţare
Căci Domnul cel Sfânt din ceruri chiar pe valuri îl susţine
Şi deplin încredinţat nicio teamă n-avea-n sine
A păşit plin de credinţă peste ape peste valuri
Şi-a fost primul om pe ape — dincolo de idealuri
Petru a umblat pe ape aşa ca şi Domnul său
Când privi doar spre Hristos — Fiu Unic de Dumnezeu

Primul om de pe planetă apa ce l-a susţinut
Când deplin atunci în Isus ucenicu s-a-ncrezut
Dar aşa puţină vreme căci deodată şi-a luat
Privirea de la Hristos şi spre valul tulburat
A părivit Petru atunci şi groaza l-a năpădit
C-a-nceput să se scufunde şi de moarte îngrozit
A strigat atunci la Domnul — scapă-mă te rog Isus
Căci de ape Doamne iată sunt din nou acuma dus
Domnu-ndată şi-a-ntins mâna pe Petru l-a apucat
Până când ambii pe punte în corabie-au intrat

Astfel Petru cu Isus au umblat atunci pe ape
Ucenicului cel sfânt credinţa i-a fost aproape
Câtă vreme a crezut — peste valuri a păşit
A fost primul om de aici care mare-a biruit
Ţintă vie pe Hristos câtă vreme l-a avut
Apa mării ca uscatul pe Petru l-a susţinut
Şi Petru cu Domnul Isus în corabie-au păşit
Pe când iată chiar şi vântul de tot el s-a linişţtit
Şi furtuna a dispărut parcă nici n-ar mai fi fost
Căci Isus era din nou soare sfânt şi adăpost
Şi văzând schimbarea vie şi şi în ceruri şi pe mare
Au venit toţi la Isus să-i aducă închinare

Cu adevărat Fiul Lui Dumnezeu Tu eşti
Şi furtunii şi chiar mării de poţi Tu să porunceşti
Glorie dar Lui Isus — cinste slavă şi onoare
C-aduse dar tuturora dintre valuri mari salvare
Fie-i Numle slăvit şi de-a pururi lăudat
Căci El doar spre mântuirea omului dar a lucrat
Pentru Isus Tată Sfânt noi acum îţi mulţumim
Căci prin El ne-ai dat viaţa pururi fii Tăi să fim
22-10-2019 mănăştur

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marinari

Când navele noastre vor reveni, după ce-au bătut pline curaj
Mările, aici, unde dealurile parcă-s gata să cadă peste oraş,
Le vom împături cu grijă velele şi le vom pune la adăpost
Şi toate vor fi iarăşi aşa cum înainte de plecare-au fost...

Cu turla bisericii înălţată spre cerul rotunjindu-se-n azur,
Cu-aceleaşi, de toţi ştiute, străzi şi cu prietenii obişnuiţi în jur.

Vom sta lângă foc şi ne vom fuma pipele plăcut mirositoare,
Şi vom bea la han o oală, două de bere-nainte de plecare,
Vom săruta cele mai frumoase fete şi vom spune copiilor poveşti
Despre ţări străine, furtuni, epave şi-ape oglindind cerul cât priveşti.

Apoi, cu marfa stivuită-n cală, nava se va avânta iar în larg, vitează,
Iar valurile se vor întoarce grăbite spre ţărmul care se îndepărtează.

poezie de Harry Kemp, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava?

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

În amiezile-însorite, umăr lângă umăr, este plăcut foarte
Să păşeşti pe puntea unde cerul de mare se desparte;
Sau, pierdut în gânduri, să priveşti cum în urmă
Siajul se lăţeşte-n depărtare-albit de spumă.

În nopţi grozave, când oceanul îşi sfâşie mânios veşmântul,
Ce lucru mândru e să lupţi cu valurile şi cu vântul!
Sus, la gabie, pe catargul care se-încovoaie sub sălbatice rafale
Marinarul trăieşte-o altă viaţă, înfruntând zeci de furtuni în cale.

Unde-i ţinutul spre care se-îndreaptă nava sub cerul sidefiu?
Departe, departe-n faţa noastră – e tot ce marinarii ştiu.
Unde-i ţinutul de unde vine nava? Departe, unde astrele apun,
Departe-n urmă noastră – marinarii doar atâta spun.

NB. Primul vers a fost, probabil, inspirat de sonetul lui William Wordsworth, " Unde-i ţinutul spre care trebuie
să se-îndrepte-acea navă?''

poezie de Arthur Hugh Clough,1819-1861, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curaj, prieteni

(Stând şi bând pe un scaun făcut din relicvele corăbiei lui Sir Francis Drake)

Curaj, prieteni, ne suflă-n pânze un vânt bun din pupa,
Întindeţi toate velele, Steaua Polară far vă fie;
La revedere de-acum, pământ ferm, sus cupa,
Azi navigăm pe-o mare de băutură, plini de veselie!

Umpleţi cu vin nou burduful în hrubele cârciumii,
Căci, iată, vom tăia curând cercul ecuatorului fierbinte:
Hei, flăcăi! După cum mi se-nvârte capul, luaţi aminte
Că nava a luat viteză, iar noi deja navigăm în jurul lumii.

Ce suflete meschine-au cei care stau acasă
În loc să bată mările, nenumărate ţări străine,
Şi să câştige varii experienţe sau, cu privire curioasă,
Să descopere lucruri şi ţinuturi noi, ca mine!

Dar ai grijă, ai grijă, te rog, bunule cârmaci, ca nu
Cumva să treci în graba mare pe lângă Peru!
Acolo vom umple cala, cât numeri până la cincizeci,
Cu aur – şi-apoi nu vom mai fi nişte bieţi meteci,

Nu, noi nu vom mai fi săraci în veci.

poezie de Abraham Cowley, 1618-1667, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!