Leagănul de piatră al legendei, muntele din care izvorăşte Oltul, se vesteşte — peste larga desfăşurare de privelişti a Ardealului — cu o forţă fascinantă şi covîrşitoare. Magnet de granit, el atrage privirile din prima clipă, iar privirile se întorc mereu într'acolo, de parcă ar fi ace de busolă, ori de cîte ori s-au îndreptat, din greşeală, în altă parte. Sub farmecu-i violent, oamenii nu încetează sa-l vadă, şi îl văd întruna, chiar şi atunci cînd îşi privesc holdele, chiar şi atunci cînd, privindu-se în ochi, stau de vorbă unul cu altul. Totdeauna prezent pe retina şi în conştiinţa celor ce trăiesc în raza lui, punînd în umbră restul firii, — aşa ia chip părintele orgolios al Oltului.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De acolo au plecat cîndva — în neştiute timpuri — să-şi caute tatăl, nemaiîntors dintr-o fatală bătălie, cei doi fii de împărat cu firi atît de deosebite. Mureşul, ascultător, a ţinut drumul pe care fuseseră sfătuiţi să-l urmeze. Dar Oltul, chiar de la început, a pornit pe un altul, nesocotind povaţa. Cînd, mai tîrziu, cuprins de păreri de rău, s-a întors să-şi caute fratele, nu l-a mai putut găsi. Prefăcuţi în rîuri, pierduţi unul de altul pentru totdeauna, ei rătăcesc de atunci mereu, mereu fiind, celor ce le cunosc povestea, prilej de meditaţie şi reverie.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar felul în care curg, dă, şi astăzi, temei legendei. Pe cînd Mureşul străbate visător Ardealul, mînîndu-şi tot timpul undele spre apus, Oltul şi le poartă, cînd spre o zare, cînd spre alta, neliniştit de calea pe care a ales-o, chinuit de o mereu trează conştiinţă. Patetic, răzvrătit, căutînd primejdiile, provocînd soarta, veşnic în luptă cu lumea şi cu sine însuşi, iar în cele din urmă împăcat cu sine şi cu lumea, treptele pe care el coboară — şi în acelaşi timp urcă — sînt ale unui destin eroic şi fecund.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asemeni unor acorduri simfonice — puternice, profunde, îndelungi —, ţîşnind unul din altul tot mai sus, spre a culmina într-o torenţială cunună de sunete, brusc şesul începe să urce din sine însuşi, cum urcă oceanul sub furia unui ciclon. Mari valuri de piatră, al căror zbucium nu încetează decît atunci cînd din coastele lor zdrobite pornesc altele mai înalte, se adună, se întretaie şi se întrec, trimiţîndu-şi clocotul tot mai sus, spre cerul uimit, sub care se împrăştie în spumoase jerbe de calcar.
Acest tumult simfonic al pămîntului este Hăşmaşul Mare. El izbucneşte la orizont, dominînd întreg răsăritul Ardealului (...)

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noi, oameni fluvii

Noi, oameni fluvii
noi, care străbatem lumea, plini de orgoliu,
ascunzînd în apele noastre adînci
atîtea contradicţii, atîta viaţă şi atîta moarte,
rămînînd puternici şi atunci cînd ne sfărîmăm în cataracte,
şi atunci cînd ne prefacem în mlaştini.

Mlaştini sau torente, purtăm în noi viaţa
tulbure de nămoluri, sau limpede, iar uneori
zdrobită de stînci,
atît de zdrobită, încît pare pierdută pentru totdeauna,
dar noi, oamenii fluvii,
ne adumăm iarăşi din noi înşine, din abisurile noastre,
şi pornim mai departe
rostogolind între maluri de lut
(...)

poezie celebră de Geo Bogza
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fii bun

Fii bun în fiecare zi
Atîta timp cît pe pămînt tu vei trăi
Fii bun în fiecare clipă
Chiar dacă simţi că nu vei reuşi

Fii bun cu cel ce te stimeaza
Învaţă să-l respecţi şi tu pe el
Fii bun cu cel ce încurajeaza
Şi tu mereu să faci la fel

Fii bun cînd soarele răsare
Învaţă mereu să zîmbeşti
Fii bun cînd rău te doboară
Învaţă ca să poţi să te ridici

Fii bun cu toţi şi fiecare
Prieteni buni încearcă să ţii faci
Fii bun cînd norocul îţi surîde
Şi nu uita de oamenii cei dragi

Fii bun la bine şi la rau
Că nu ştii ce-ţi rezervă viitoru
Fii bun cu cel ce ajutorul îţi cere
Ajută-l, că vei fi şi tu ajutat

Fii bun şi nu judeca omul
Indiferent de-ţi pare rău sau bun
Fii bun şi ajută-ţi aproapele
Că si el te va ajuta cîndva

Fii bun chiar dacă puţini te apreciază
Şi nu ceda cînd cu rău eşti răsplătit
Fii bun şi lasă-ţi sufletu să vorbească
Că-n suflet oamenii mereu sunt buni

Fii bun şi iartă-l pe cel ce greşeşte
Că doar aşa îi arăţi că eşti deosebit
Fii bun chiar daca timpu trece
Că timpu niciodată nu-l putem opri

Fii bun şi nu uita de bine
Chiar dacă binele nu este observat
Fii bun şi dăruieşte bunătate
Cu bunătatea ta, poţi schimba lumea.

poezie de Serghei Ţurcan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe deasupra lor, norii, "candide turme" de miei, cern ploaia mult aşteptată, sursa de materie a Oltului... Intrând în strâmtoarea dintre Făgăraş şi Parâng, Oltul lasă pentru totdeauna în urmă splendorile pământului ardelenesc, mergând de acum hotărât spre sud, unde va aduce cu şuvoaiele lui un dar nepreţuit... respiraţia istorică şi geografică a Ardealului.

Geo Bogza în Cartea Oltului
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea contemplativă este însetată de fapte mari, de lucruri pe care să le înfăptuieşti numaidecât şi în aşa fel, ca toată lumea să le vadă. Iubirea contemplativă te poate îndemna chiar să-ţi jertfeşti viaţa, cu condiţia numai să ţi-o jertfeşti cât mai repede, ca pe scenă, sub privirile tuturor, ca să primeşti aplauze. În timp ce dragostea vie înseamnă străduinţă necontenită şi stăpânire de sine, pentru unii poate chiar o adevărată ştiinţă. Pot să vă spun, totuşi, că în clipele când veţi descoperi cu groaza că toate străduinţele dumneavoastră s-au irosit în van şi cînd vi se va părea că în loc să vă apropiaţi cât de cât de ţelul dorit, v-aţi îndepărtat şi mai mult de el, în clipa aceea puteţi fi încredinţată că l-aţi atins; atunci veţi simţi lămurit puterea minunată a lui Dumnezeu, care n-a încetat să vă iubească şi care v-a călăuzit, fără să ştiţi, pas cu pas.

citat celebru din romanul Fraţii Karamazov, O cucoană mai puţin credincioasă de Dostoievski
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am urmărit răscoalele ţărăneşti cu ochii copilului care eram atunci. Flăcări şi scrum. Conace aprinse şi fum. Sânge şi moarte. Cadavre lăsate la margini de drum. Jandarmi şi soldaţi. Boieri cruzi şi slugi boiereşti sălbatice. Bătăi şi schingiuiri. Toate, chiar şi culoarea norilor, toate mi s-au imprimat pentru totdeauna pe retină şi în minte. Atunci şi acolo am înţeles că prin naştere fac parte din rândul celor condamnaţi la foame şi frig, că fac parte din rândurile acelora pe care slugile boierului sau ale statului îi pot bate, îi pot batjocori şi schingiui, ba chiar şi împuşca.

Zaharia Stancu în Confesiunile lui Darie (1966)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

(...) înainte de a cădea amurgul, cînd ultimele raze ale soarelui îl izbesc în plin, leagănul Oltului devine, pentru cei ce — cu uimire — îl descoperă în depărtare, un munte incendiat, un ciclopic rug mineral. Prăpăstii, culmi şi piscuri de calcar, stînd toate cu faţa spre apus, se aprind de la vîlvătaia asfinţitului, învăluindu-se într-o fantastică splendoare.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Hăşmaşul Mare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La bătrîneţe, cînd viaţa ta înseamnă trecutul, uneori nu ştii cum să fugi de unele amintiri; dacă le-ai putea şterge, dacă ţi-ai putea ucide trecutul... Trupul îţi rămîne de piatră, iar sufletul se face un ghem de îngrijorare. Dar durerile sufletului au altă intensitate decît la tinereţe şi chiar decît la maturitate; la tinereţe spui de multe ori – "Aş da ani din viaţă să..." ; la bătrîneţe, cînd viaţa ta nu mai înseamnă nimic pentru nimeni şi chiar pentru tine, nu eşti dispus să mai dai nicio clipă pentru nicio cauză. Devii avar cu puţinul capital care ţi-a rămas. Singurătatea şi bătrîneţea – două pustietăţi.

citat din romanul Preludiu de Ileana Vulpescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În port

... Şi rătăcesc spre seară pe cheiurile goale,
Cu farurile stinse şi lanţuri ruginite,
S-ascult cum plînge apa în aiurări domoale,
Să văd cum moare ziua în zările cernite.

Adeseori voioase sirenele răsună.
Atunci s-aprinde-n mine eterna nostalgie,
Dar, vai, vaporul trece prin port ca o furtună,
Şi eu rămîn tot singur în lumea mea pustie.

O, cînd, o, cînd vaporul opri-se-va o clipă
Din goana lui nebună spre larga depărtare,
Să ia cu el această ţarină în risipă,
Să-i dea o nouă viaţă, sau s-o îngroape-n mare.

poezie de Dumitru Iacobescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Infernul, cu şirul lui de cumplite suplicii, norii îl mută de sub pămînt pe cer, întruchipîndu-l în smoala neagră a nebuniei lor. Niciodată, însă, nu se dovedesc atît de minuţioşi, şi nici atît de frenetici, ca atunci cînd dau la iveală visele ultimilor împăraţi romani. Atotputernicii cezari — ca şi brontozaurii, cînd au simţit că speţa li se stinge — ce groaznice coşmaruri au avut!

Geo Bogza în Cartea Oltului, Norii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Durere paternală

la 7 ani l-am rănit prima dată pe tata
cînd i-am dat cu ciocanu peste mînă
nu i-am zis nici azi
tată-mi pare rău
dar ai meritat-o
n-a fost de-ajuns cînd te-am strîns de gît înapoi
cui pe cui se scoate
dar te-ai supărat
ştii eu n-aveam voie să ţi le-ntorc
că-mi articulai vreo două
dar cînd te-am strîns de gît prima oară chiar m-a durut
mai mult pe mine mă crezi sau nu
a doua la fel
a treia am ştiut de ce o fac
că dacă nu meritai mă opream
şi din contra strîngeam mîinile cît strîngeam din dinţi
urlam cu tine tată
de durere şi dispreţ
de ce nu mi-ai spus niciodată că mă urăşti?

poezie de Simona Bălan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poetul

anunţă cetăţii, pămîntului că ploaia există,
anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în faţa unui cer ars, în faţa unui cîmp pîrjolit
şi care nu e în stare să cînte şi să creadă în ploi,
să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori
pămîntul bolnav,

aşadar un poet care nu e profet al speranţei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cînte ploile
lumii

n-a înţeles că poezia e în primul rînd o formă a speranţei.
La ce bun poetul, în vreme de secetă?
Să cînte ploile tocmai atunci,
Cînd avem cea mai mare nevoie de ele, cînd ne lipsesc şi
ne dor,

cînd soarele arde şi mîinile miros a îndoială,
cînd arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,
cînd amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvînt
dificil

şi cel care cîntă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit
chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni
pentru nebunia şi curajul său care cîntă

ploile, care cîntă torentele cînd oamenii ridică braţele
rămîn răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe
ploile

dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol
nori de ploaie,

cine să-şi ia riscul de a profeţi dacă nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
şi cea care a coborît cu Dante în Infern?

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vorbă...

De vorbă cu mine... De vorbă cu noi...
De vorbă cu tine... De vorbă cu voi...
De vorbă cu noi... De vorbă cu mine...
De vorbă cu voi... De vorbă cu tine...

Este un mare dar ca să poţi vorbi,
Este o minune ca să poţi zâmbi!
Comunicarea înseamnă speranţă,
Atunci când suntem la distanţă!

Eu stau uneori de vorbă cu mine,
Să aflu tot ceea ce nu îmi convine.
De vorbă cu mine mai stau uneori,
Să înţeleg clipele care îmi dau fiori.

De vorbă cu tine aş vrea ca să stau,
Să aflu toate lucrurile care te afectau.
Bucurie aş vrea să aduc în viaţa ta,
Iubeşte şi trăieşte-ţi prezentul, nu uita!

De vorbă cu noi aş vrea să stau mereu,
Să aflu ce însemnă prietenia la greu.
Pentru că noi, uneori ne mai schimbăm,
Atunci când suntem bine uităm să ajutăm.

De vorbă cu voi încă nu am apucat să stau,
Dar aş vrea să ştiu dacă aş putea ca să iau...
O parte din imensa voastră strălucire,
Ca să o transform într-o planetă de iubire.

poezie de Ovidiu Kerekes (19 aprilie 2020)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spre apus, soarele incendiase cerul. Era, pentru Hăşmaşul Mare, ora cînd, cel mai mult, putea să-şi dezvăluie măreţia. Ora cînd, din cîmpie, se zăreşte ca o cetate cuprinsă de flăcări.

Geo Bogza în Cartea Oltului, Capitolul II Tragedii pe înaltul podiş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mini trăise acele nevoi materiale ale impresiei, fără să-şi dea seamă de ele decît atunci cînd se închegaseră într-una prea evidentă; cînd, la dejun, îmbrăţişase cu două mîini avide paharul, în care abia se turnase băutura proaspătă şi acest gen spontan şi neprotocolar atrăsese privirea ironică a lui Nory, care îi azvîrlise din ochi un: ce faci?

Hortensia Papadat-Bengescu în romanul , Fecioarele despletite - Editura "Ancora", S. Benvenisti & Co. Bucureşti (1925)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cînd o să ai o zi

cînd o să ai o zi
în care nu trebuie nimic
iar în vasele de cristal
se iscă
flori
precum sfîrcurile tale
la presimţirea sărutului
atunci ai să tai
prăjitura
pe care ai vrăjit-o ieri
ai să-mi împarţi
şi n-are să se termine
nicicînd

poezie de Dan Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De cînd îl iubesc pe Isus

De cînd îl iubesc pe Isus,
mai 'nalt mi se pare înaltul,
cărările urcă mai sus
şi soarele-i altul!
De cînd îl iubesc pe Isus,
bujorii mai roşii se-arată,
iar stele cum ies în apus,
n-au fost niciodată.

De cînd îl iubesc pe Isus,
as vrea să-L ador ca Debora,
un cîntec, pe aripi adus,
ducînd tuturora.

Ca Iacov o scară aş vrea,
spre nouri de albe răsfrîngeri,
să urc tot pămîntul pe ea,
în murmur de îngeri.

De cînd îl iubesc pe Isus,
mi-e drag să văd oameni cum cîntă,
cu lacrimi de freamăt nespus,
pe cartea cea sfîntă.

Şi-aş vrea, cît cu dorul cuprind,
cînd n-or mai fi arcuri şi suliţi,
s-aud lumea-ntreagă vorbind
de Domnul pe uliţi...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!