Copilaşii

"Seara primaverii caldă
Cu dulci lacrime ne scaldă;
Austrul ne-adoarme lin
În duiosul lui suspin,
Iar a nopţii stea tăcută
Cu dulci raze ne sărută.
Dar noi nu mai adormim
De când plânsul ţi-auzim,
Maica noastră, nu mai plânge,
Plânsu-ţi inima ne frânge!"
Sora mare-era mireasă
Dalbă, mândră-mpărăteasă.
Sora mare tot aude
Şi cu-aceste gânduri crude:
- "Împărate, zise ea,
Dacă mâine n-ăi tăia
Cei doi brazi ce fruntea-nclină
Pe fereastra din grădină,
Casa ta voi părăsi
Şi-n deşerturi voi fugi."
Doamna zice şi pe loc
Brădiorii cad în foc;
Dar prin iarba cea-nflorită
Şi de rouă poleită,
P-un tapet de ghiocei,
Iată c-au sărit scântei,
Şi scânteile rouate
Şi de soare sărutate
Se schimbară-n doi feciori
Drăgălaşi ca două flori.
- "Noi suntem cei doi feciori
Cu cosiţele-aurite...
Şir'te mărgărite!"
Mărgărelul, cât vorbea,
Singur iute se-nşirea.
Iară când a fost numit
Cu măicuţa ce-au vorbit,
Cele mărgăritărele
S-au schimbat în lăcrimele.
Împăratu-a cunoscut
Copilaşii ce-au pierdut,
P-a lor maică doritoare
El o scoate din prinsoare.
Însă soaţa-i vinovată,
Între doi fugari lăsată,
În deşerturi a plecat...
Soarele s-a-mbucurat.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec în doi

Şi vine toamna iar'
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm
brinduşile ardorii
să înflorească iar' în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi –
nu stim, dar suntem doi.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântesc în doi

Şi vine toamna iar'
ca dup-un psalm aminul.
Doi suntem gata să gustăm
cu miere-amestecat veninul.

Doi suntem gata s-ajutăm
brânduşile ardorii
să înflorească iar' în noi
şi-n toamna-aceasta de apoi.

Doi suntem, când cu umbra lor
ne împresoară-n lume norii.
Ce gânduri are soarele cu noi –
nu ştim, dar suntem doi.

poezie celebră de Lucian Blaga
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi

chiar când rosteşti
Doi
parcă golul din trup
se umple,
braţele nu mai caută disperate atingere,
cucul nu-şi mai cântă singurătatea.

Doi.
noi.
Tu şi eu.

printre picuri de ploaie,
grei,
nu mai dansez singură.
cu fruntea lipită de geam,
nu mai aştept primăvara:
au înflorit salcâmii din sufletul meu.
hai cu mine,
noi Doi...
te voi plimba pe sub ei,
îmi vei face coroniţă de flori şi spini,
mireasma ne va învălui,
voi fi un alt crist
jertfit pe crucea iubirii de Doi.

Doi. Hai...

poezie de Nicoleta Iuhos
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi ochi frumoşi

Am iubit şi eu odată
Doi ochi frumoşi de fată,
Plini de taină şi mister,
Două stele sus pe cer!

Erau fermecători
Ca o grădină cu flori,
Un curcubeu în mii de culori,
Ochii cei nemuritori.

Ce bine mă simţeam
Când alături de mine îi aveam,
Cu vorbe dulci îi dezmierdam,
Ce fericiţi eram.

Dar într-o zi m-au părăsit,
S-au dus şi înapoi n-au mai venit
Şi sufletu mi-i trist şi amărât,
C-am pierdut tot ce-am iubit.

poezie de Vladimir Potlog (7 martie 2009)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma lui Ştefan cel Mare

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când se făcu ziuă, împărăteasa îşi puse de gând să prăpădească paturile. Porunci dar să facă alte două paturi tocmai ca şi acelea şi, când împăratul merse la vânat, le puse pe aceste pe neştiute în casă, iară paturile de paltini le aruncă în foc până la cea mai mică scândură. Focul ardea, iară în pocniturile focului împărăteasa părea că aude tot acele vorbe de înţeles nepriceput. După ce paturile arseră, încât nu rămase nici măcar o bucăţică de cărbune, împărăteasa adună cenuşa şi o aruncă în vânt, pentru ca să fie dusă peste nouă ţări şi peste nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se mai afle. Ea n-a văzut însă că tocmai atunci când focul ardea mai frumos se ridicaseră în sus două scântei şi, ieşind la lumină, căzură tocmai unde au fost crescuţi cei doi paltini, iară căzute aici, cele două scântei se prefăcură în doi mieluşei gemeni, din care unul era tocmai atât de frumos ca şi cellalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de strălucită. Doi miei, fiecare preţ de-o împărăţie!

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi paşi

Eu n-am făcut un pas spre tine,
Tu n-ai făcut un pas spre mine;
Rămas-au doi
Paşi între noi.

De-aş fi făcut un pas spre tine,
Şi-ai fi făcut un pas spre mine,
N-ar mai fi doi
Paşi între noi.

Iar dacă fac un pas spre tine,
Dar tu nu faci un pas spre mine,
Nu mai sunt doi
Paşi între noi.

Tu, dacă faci un pas spre mine,
Iar eu nu fac un pas spre tine,
Tot n-ar fi doi
Paşi între noi.

De fac un pas, dar nu spre tine,
Şi faci un pas, dar nu spre mine,
Iar nu sunt doi
Paşi între noi.

De-aş fi făcut un singur pas,
Un singur pas ar fi rămas
De pus, nu doi
Paşi, între noi.

Eu, primul pas dacă-l făceam,
Un singur pas doar mai aveam
Pus între noi,
Nu doi, nu doi.

poezie de Marius Robu (9 septembrie 2021)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E mai bine să fie doi decât unul singur, căci pentru osteneala lor au plată mai bună; şi dacă unul cade, fârtatele său îl ridică; dar vai celui ce este singur când cade, că el nu are pe un altul care să-l ridice. Şi dacă vor dormi doi, le va fi şi cald; dar unul, el singur, cum se va încălzi? Iar de se va ridica unul împotriva lui, cei doi îi vor ţine piept; că funia întreită nu se rupe curând.

Solomon în Ecclesiastul, 4:9-12, traducere de Bartolomeu Anania
Adăugat de TraianD
Comentează! | Votează! | Copiază!

În aşteptare

În seara asta doamna mea
ne vom plimba prin toamnă
şi-ţi voi ghici în luna stea
şi-n multe frunze doamnă.

Ne vom plimba răpuşi de noi
sub crengile pletoase,
vom număra din doi în doi
săruturi furtunoase.

În seara asta doamna mea
am să te strâng în braţe
şi rochia ta de catifea
se va lipi de toate.

Să vii cu pasul legănat
grăbindu-te pe drumul,
unde voi fi îmbujorat
cu florile duiumul.

Îmi număr clipele ce trec
cu greutatea nudă
şi orele mi le petrec
visând la tine crudă.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doi ochi negri

Mai străini ca niciodată,
Mai pierduţi ca nicioricând,
Se privesc doi ochi de fată
În privirea lor cătând.

Nu-nţelegem ce mai este
Nici e rost de întrebat,
Stau pe margine de lacrimi
Doi ochi negri, destrămaţi.

Poate cer vre-o evadare
Ori răspunsul inserat?..
Din adânc, odinioară
Zorii m-au cutremurat.

Plâng uimite mărgărite,
Roua spală umbre noi,
Ce se-alege din speranţe
Când sunt arse de cei doi?!

Urlă vântul a turbare,
Ceaţa dă năvală iar...
E prea mică dimineaţa,
Valul vine după val.

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hora Unirii

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inima română,
Să-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României!

Iarba rea din holde piară!
Piară duşmănia-n ţară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi armonie!

Măi muntene, măi vecine
Vino să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire
Şi la moarte cu-nfrăţire!

Unde-i unul nu-i putere
La nevoi şi la durere
Unde-s doi puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte!

Amândoi suntem de-o mamă
De-o faptură şi de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin' la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frăţească
Pe câmpia românească!

cântec, muzica de Alexandru Flechtenmacher, versuri de Vasile Alecsandri din Steaua Dunării (1856)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea din urmă noapte a lui Mihai cel Mare

Ca un glob de aur luna strălucea
Şi pe-o vale verde oştile dormea;
Dar pe-un vârf de munte stă Mihai la masă
Şi pe dalba-i mână fruntea lui se lasă.
Stă în capul mesei, între căpitani
Şi recheamă dulce tinerii săi ani.
Viaţa noastră trece ca suava rouă
Când speranţa dulce ne surâde nouă.
Astfel astă dată viaţa lor cura;
Cugetele triste nu-i mai turbura;
Luna varsă raze dulci şi argintoase;
Austrul le suflă coamele pletoase;
Căpitanii toarnă prin pahare vin
Şi în sănătatea lui Mihai închin.
Dar Mihai se scoală şi le mulţumeşte
Şi luând paharul astfel le vorbeşte:
— "Nu vă urez viaţă, căpitanii mei!
Dimpotrivă, moarte, iată ce vă cei!
Ce e viaţa noastră în sclavie oare?
Noapte fără stele, ziuă fără soare.
Cei ce rabdă jugul ş-a trăi mai vor,
Merită să-l poarte spre ruşinea lor!
Sufletul lor nu e mai presus de fierul
Ce le-ncinge braţul, iau de martur cerul!
Dar românul nu va câmpuri fără flori,
Zile lungi şi triste fără sărbători.
Astfel e vulturul ce pe piscuri zboară
Aripile taie-i, că ar vrea să moară!
Astfel e românul şi român sunt eu
Şi sub jugul barbar nu plec capul meu."

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Legende istorice (1865)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Reflexii

O ploaie de rubine se scurge prin văzduh
Când soarele coboară cu mintea spre apus
Iar norii se aprind de iz portocaliu
Când seara se arată pe cerul străveziu.

Simţim cum astrul zilei iese din văzul vieţii,
Cum umbra, veste nopţii, ne mângâie pereţii.
Răspunsurile-s scurte, apoi mai cresc şi-s lungi
Când bezna şi lumina se interpun în dungi.

În soare fierb idei din elemente rare,
Lumina-i infinind descoperiri de zare.
Un soare ştim a fi iar luna e tot una
În lumea noastră gri şi colorată-ntr-una.

Un singur soare, da, când bate-n zi înaltul,
Dar dacă-n altă zi şi soarele e altul?
O lună prea măiastră ce noaptea o-nfioară,
Dar noapte după noapte aceeaşi n-ar fi iară...

Cu zi de zi e altul, noapte de noapte-i alta,
Coloana-i infinită şi neştiută dalta,
O mie de simboluri palpită-n orice punct,
Cuvânt e şi-n tăcere, tăcere-i şi-n cuvânt.

Ascult la noi, la voi, la ei în jurul meu
Şi-ncerc să pot simţi fără să-mi fie greu...
Când soarele apune de ei, de voi sunt plin,
Doar noi încă mai suntem când astrul pleacă lin.

Înaintând în noapte şi noi ne-nsingurăm,
Morbidul izolării meniţi să-l încercăm.
Dar totu-i trecător şi ştiu, şi ştii, şi ştie
Că izvorând lumină o zi iar va să vie.

poezie de Radu Bucelea
Adăugat de Radu Bucelea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maică Sfântă

Plânge Maica, plânge,
Cu lacrimi de sânge,
Pe fiul mult iubit,
Ce noi l-am rastignit

Maică, Maică Sfântă
Cu durerea-ţi cruntă
Ce-n cruce stai dreaptă
Vie, înţeleaptă,

Să ne ierţi, Tu, Sfântă
Pururea mărită,
Maică Precista
Tu, Măicuţa mea!

Maică, Maică Sfântă,
Cu faţa ta blândă,
Blândă şi cuminte,
Să te rogi fierbinte,

Fiul să ne ierte,
Firea sa ne-o-nedrepte,
Fapta şi gândirea,
Să dea mântuirea

Sufletelor noastre,
Necăjite, aspre,
Sufletul să-nalţe,
Între sori şi astre

Sa dea mângâiere
Nu oţet şi fiere
Cum I-au dat Lui, hei
Nevrednicii iudei,

Măicuţelor Marii,
Ce le-au plecat fii,
Maicutelor Flori,
Ce le-au plecat feciori

Să moară pe glie
Ai milă, Marie,
Tu să le ocroteşti
Răni să oblojesti

Pe noi, Maică Sfântă
Cu inima frântă,
Să ne ierţi, fii bună,
Patria străbună,

Să ne o acoperi
Cu mâini de luceferi
Şi cu stele multe,
În forma de cruce

Paharul ăsta greu
Să-l rogi pe Dumnezeu
De la noi să-l ducă,
Ca pe o nălucă

Să-l facă să piară,
Sufletul de fiară,
Să îl îmblânzească,
Sau să îl trezească,

Inima haină
Rămâie străină
De străbună fire
De-a noastră simţire!

Plânge Maica mea,
Maria şi ea
Durerile tale,
Şi măicuţii sale

Pe întinsă mare,
Iisus în picioare
Duce Crucea grea,
Duce crucea mea,

Crucea lumii cară,
Maică scumpă iară,
Şi are sus pe ea
Şi durerea ta!

poezie de Daniela Achim Harabagiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lecţia de geografie

Noi doi suntem ca şi când ar veni, la Paris, un boşiman
să discute, cu un eschimos, despre vreme. Tu eşti dusă
cu pluta pe toate râurile din Europa şi din alte cinci continente
iar eu trag targa pe uscat. Tu ai toate
regretele din lume şi pe mine mă doare
de lume unde nu pot spune-n poem.
Ţie-ţi plac perdeluţele roz şi mie mi se fâlfâie.

Asta nu e viaţă, care ne-a adus pe noi laolaltă,
ci un şofer beat plecat spre Cancun şi ajuns la Calcutta!
Aş vrea să fie limpede, limpede. Limpede!
Nici un dulce din lume nu va stinge, vreodată,
amarul din noi: numai o clipă privindu-ne, cei mai mari cofetari
italieni şi turci îşi vor frânge mâinile a neputinţă
şi se vor împuşca în cap, cu gloanţe de plumb.

Noi doi suntem ca şi când ar veni, la Viena, un boşiman să discute,
cu un eschimos, despre vreme. Ca şi când cei doi ar supravieţui
numai şi numai conversând despre ploaie! Noi doi
suntem ca şi când, la Berlin ori aiurea, un boşiman şi un eschimos
adânc în ochi s-ar privi, ar ofta şi-ar vorbi nesfârşit despre ploaie!

Noi doi suntem ca şi când un beţiv ar amesteca, toată noaptea,
tequila şi sake. Ca şi cum aş fi eu victima tuturor accidentelor
rutiere din lume şi numai în fantasmele tale mai trăiesc.

Dacă noi doi am sta în faţa unei oglinzi, sunt sigur, sunt sigur,
în ea s-ar vedea doar unul din noi!

poezie de Adrian Suciu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joc la soare

Iată lanul cu lalele

Unde stau doi pui de lele.

Lelea-i mică, cu ilic

Şi cu nasul foarte mic.

Nici băiatul nu e mare,

Are ghete în picioare,

Are nasturi în perechi

Şi o şapcă pe urechi

– Ce râzi, lele-aşa de tare?

Stai mai bine în picioare

Să te văd cât eşti de mare.

Dă-mi şi mie un boboc,

Şi să-ncepem noi un joc,

Joc la soare, joc mânzoc

Doi la dreapta, doi pe loc,

Doi paşi mici la stânga, doi,

Şi la urmă, hai la turmă,

Să găsim un miel plăpând

Cu boticul în pământ,

În pământ cu iarbă verde

Unde cărăbuşul pierde

Un papuc,

De năbuc,

Şi tot el tace năuc.

poezie de Joc la soare din poezii.ro
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uniţi

Tu eşti cuvântul, eu baladă.
Suntem un tot când ne rostim.
Dar stelele când stau să cadă
Iubirea nouă ne-o înnoadă
În veci să nu ne despărţim.

Tu creşti în mine jumătate
Ca greul să nu-mi fie greu.
Lumina ta când mă străbate
În tine-mi duce-o bună parte:
Trăim ca doi dar "tu" eşti "eu"!

Ştiu, lumea rău a fost făcută
Dacă tu taci, voi plânge eu
Căci sunt rostirea ta tăcută
Cu-o lacrimă neîncepută
Pe suflet îţi scriu dorul meu.

Mă nasc din tine prin cuvânt
Dar "eu" sunt "tu" când mă reciţi
Goniţi din ceruri pe pământ
Trăim ca doi sub legământ
Într-un poem pe veci uniţi!

poezie de Gabriela-Mimi Boroianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oraşul cel mare, în care sunt atâţia oameni şi atâtea case şi n-au toţi loc unde să-şi facă o grădină şi de aceea cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu flori în glastre, erau şi doi copii sărmani, care aveau o grădină puţin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate şi soră, dar se iubeau între ei ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau în două mansarde din cele două case alăturate şi care erau aşa de apropiate una de alta încât streşinile mai că se atingeau şi cum ferestrele erau faţă în faţă puteai să treci de la o locuinţă la cealaltă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Visul lui Ştefan cel Mare

Seara răspândeşte umbrele-i uşoare.
Şi melancolia trece gânditoare.

Dar Ştefan cel Mare, rătăcit prin văi,
Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.

Inima-i zdrobită ca a lui oştire;
Ţara-i întristată ca a lui gândire!

Pe un colţ de piatră şade el în dor;
Vântul suflă păru-i lung, fluturător.

Pentru-ntâia oară inima lui plânge!
Ochii lui revarsă picături de sânge.

Acolo dă capul somnului mijind
Ce-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.

Iată că-i apare o fecioară jună,
Ale cărei plete strălucesc la lună,

Negre şi bogate sub cununi de flori;
Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;

Cad ca două raze, dulci şi călduroase,
Mâna ei atinge coamele-i undoase.

- "Ce? Eroul mare, umbra a grăit,
Însuşi el suspină şi s-a îndoit?

Înţeleg fricosul ce ascuns loveşte,
Robul ce sărută jugul ce-l striveşte;

Dar un suflet mare, suflet de bărbat,
Nu-nţeleg, o, Ştefan, cum s-a întristat!

Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!
Urmă datoria care ţi-e lăsată!

Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;
Cu-orice-mpiedicare ţar-a ta va fi!"

Pe un nor de aur zboară ea cu fală;
Un parfum de roze pasul ei exală.

Ştefan se deşteaptă, şterge faţa sa,
Unde-o lăcrimioară dulce se scura.

Luna argintoasă râde printre nori,
Dulcea filomelă cântă între flori;

Iar la focul lunii, când mi se deşteaptă,
Vede-a lui oştire care îl aşteaptă.

Vede căpitanii ce îl înconjor
În tăcerea nopţii le vorbeşte lor:

- "Fraţilor de arme, fala romănească!
Dacă o să piară ţara părintească,

Dacă-n cartea soartei este însemnat
A pieri poporul cel mai lăudat,

Cel puţin atuncea piară vitejeşte
Remuşcând toiagul care îl loveşte,

Ca un ager şarpe ce lovit şi-nvins,
Caută să muşte cel ce l-a atins!

Astfel e românul, şi-n a lui cădere
Cine îl răneşte, după dânsul piere!

Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasă
Dintr-un nor de aburi pare mai voioasă;

Stelele de aur mai cu foc lucesc
Şi-n adâncul nopţii văile mugesc:

- "Astfel e românul, astfel să pierim,
Şi-n căderea noastră chiar să ne mărim!"

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu din Cartea - Legende Istorice
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suntem doi visători

Suntem doi visători, iubito,
Care rătăcim printre stele,
Tu eşti ca o regină
Cum e luna printre ele.

Suntem, iubito, doi fulgi de nea,
Care cad din cer
Şi se topesc în palma ta,
Ca într-un vis efemer.

Suntem două frunze purtate de vânt,
Şi dragostea noastră
E un sfânt legămân,
Ca dintre cer şi pământ.

Suntem două flori ce înfloresc
Sub acelaşi soare,
Sunt un visător, iubito, eşti o visătoare
În lume asta atât de mică şi atât de mare.

poezie de Vladimir Potlog (12 decembrie 2012)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!