A doua veghetoare: Ţara asta întreagă e foarte tristă... Cea în care am trăit înainte era mai puţin deprimantă. Seara şedeam la fereastră şi torceam. Fereastra dădea înspre mare şi câteodată întrezăream o insulă depărtată... Adesea mă opream din tors; doar priveam în larg şi parcă uitam să mai trăiesc. Nu ştiu dacă eram fericită. Nu voi deveni acum ceva ce probabil nici n-am fost vreodată...
Prima veghetoare: În altă parte nu am văzut marea niciodată. Acolo, de la fereastră, e singurul loc de unde se vede marea, şi se vede atât de puţin din ea!... În alte ţinuturi e frumoasă marea?
A doua veghetoare: Doar marea din alte ţinuturi e frumoasă. Cea pe care o vedem ne umple de nostalgie după aceea pe care nu o vom vedea nicicând...

replici din piesa de teatru Marinarul, scenariu de Fernando Pessoa (1913), traducere de Dan Costinaş
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbeşte-mi, marinar, despre marea albastră

Se spune că tauri albaştri colindă
Slobozi primăvara mării,
Că soarele-i nostrom acolo-întotdeauna,
Că voaluri sunt norii pe-a bolţii oglindă,
Că ei stăpânesc şi cheamă furtuna.
Se spune că tauri albaştri colindă
Slobozi primăvara mării.

Vorbeşte-mi, marinar, despre marea albastră.
Spune-mi că-i adevărat
Tot ce se-aude despre ea.
Eu n-o pot vedea de la fereastră,
Marea nu se vede
De la fereastra mea.
Vorbeşte-mi, marinar, despre marea albastră.
Spune-mi cum te simţi
Când eşti acolo, lângă ea.
Eu nu pot să ştiu asta
Privind pe fereastră,
Marea nu se vede
De la fereastra mea.

Se spune că vaporul navighează
Îndrăgostit de mare.
El caută sirene subţiri,
El caută tinere sirene
Care cântă cu voci fremătătoare.
Se spune că vaporul navighează
Îndrăgostit de mare.

Vorbeşte-mi, marinar, despre marea albastră.
Povesteşte-mi despre mare, povesteşte.

Rafael Alberti

Poemul "Hablame del mar, marinero", a fost pus pe muzica de Manuel Alejandro, rezultând un celebru cântec spaniol interpretat printre alţii de: Marisol, Manolo Escobar, Isabel Pantoja, Herboso, Raphael etc

poezie clasică de Rafael Alberti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anglia. "D-l cutare să poftească la lecţie."
E ceva de sever în glas. Şi d-l cutare nu ştie boabă din Anglia. E unul din colegii noştri, cari învăţa foarte anevoie şi pricepea foarte puţin. Vina nu era a lui.
— Anglia... Î... Anglia... Î... Englitera... Î..."
Noi — între rîs şi temere. Furişam priviri de spioni asupra profesorului.
— Anglia, î... Englitera, î... foarte bine. Mai departe.
Noi, din bancă: va rîde, nu va rîde? Nu ştim încă.
— Anglia... se mărgineşte la nord cu marea...
— Cu marea?
E sever încă. A trecut mîna prin păr.
— Cu Marea Nordului...
— Foarte bine...
Parcă începe a surîde. Ochii se măresc; semn bun,
— La sud cu marea...
— Cu marea?
— Cu Marea Sudului...
— Foarte bine.
Figura sa albă se rumeneşte. Abia se ţine de rîs.
— La vest cu marea...
— Cu marea?
— Cu Marea Vestului.
— Bravo... mai departe.
A surîs. A rîs.
Elevul a prins curaj şi are aerul d-a se mira de el: "Cum dracu ştiu eu astăzi cînd niciodată n-am izbutit să ştiu?!"
— La est... cu Marea Estului.
Rîsul a izbucnit.
Geograful ne priveşte indignat: "De ce să rîză ei cînd d-l Demetriescu îmi spune bine?"
— Ia spune-mi... ce este est? (Partea a II-a)

Barbu Ştefănescu Delavrancea în Angel Demetriescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea şi omul

Nu vei domestici această mare
prin umilinţă sau extaz,
însă îi poţi râde
în faţă.

Râsul
a fost inventat de cei
care trăiesc puţin,
asemeni un hohot de râs.

Marea, eternă,
nu va învăţa niciodată să râdă.

poezie de Anna Swirszczynska, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea nu pierde nimic

MAREA este întinsă.
Marea îmbrătişează ţărmul din Chesapeake, sub soarele apusului,
şi ultima stea, dimineaţa, deasupra culcuşurilor de stridii,
şi bărcile întârziate-n larg ale oamenilor singuri.
Cinci case albe pe-o fâşie îngustă de pământ... cinci zaruri în căutarea şansei.

Nu demult... marea era întinsă...
Iar astăzi marea nu a pierdut nimic... ea păstrează totul.

Sunt înnebunit după mare.
Fac cântece despre mare, plâng toate plânsetele mării,
am uitat atât de multe cântece-ale mării şi-atât de multe plânsete-ale mării.

Sunt înnebunit după mare.
La fel, cei cinci oameni cu care-am împărţit, odată, un peşte fript
într-un cort din prelată pe timpul unei furtuni de nisip.

Marea ştie mai multe despre ei decât ar putea şti vreodată ei înşişi.
Ei ştiu doar cum îmbrăţişează marea şi că nu-ţi mai dă drumul niciodată.

Marea este întinsă.
Marea trebuie să ştie mult mai multe lucruri decât oricare din noi.

poezie clasică de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prima temă

De unde să ştiu în cât timp îngheaţă toată marea?
Se dau următoarele premise:
^Ştiu că marea e într-o continuă mişcare, se învolbură şi se înspumează.
Cum schimbi filtru la un acvariu şi observi că, după o noapte,
Bulele mici, care tăceau la marginea sticlei,
Se întind pe toată gura acvariului şi devin mari, se înghit una pe alta,
Doar ca să explodeze. Şi se pierd, dar se pierd curat
Culoarea apei nu se schimbă, doar se intenifică.
Peştii se rotesc, se izbesc de laturi.
Şi cel mai frumos se vede cu lumina stinsă.
Îţi dai seama cum e marea, dacă-i faci aşa ceva?
Dar cine ar avea timp să construiască un filtru atât de mare?
De la Zidul chinezesc până în Taj Mahal
Din vârf de munte, până-n câmpie.
Ştiu că marea albeşte toate scoicile, săruturi de sare
Aşa încât, dacă nimeresc pe mal, aduse de valuri
Şi le ridică vreun copil în palma lui
Să nu le poată privi fără gust, fără gustul sărat.
Sarea mării spune totul. Doar să ai timp duci scoica la ureche şi să închizi ochii.
^Mai ştiu că marea are flux şi reflux, te duce şi te-ntoarce...
Dar în dansul ăsta al ei, o dată la ceva timp, te cuprinde şi nu e sigură dacă să te întoarcă.
Şi stă aşa pe loc şi se gândeşte, în timp ce tu te îneci puţin...
Guşti din sare ca să ai ce povesti
Dacă cineva te va pune la ureche... ştii.
Ochii, deşi îţi sunt închişi, simţi cum se aprind în culoare şi cum irisul se adânceşte
Ca să-ţi amintească de întunericul din vintrele mării.
Tu nu te zbaţi ca peştii, ştii că-ţi lipsesc branhiile...
Doar stai aşa, să ţi se lipească algele de piele, să le prinzi între buze.
Şi când crezi că a uitat de tine, privind spre soare,
Marea te salvează şi te aduce înapoi, cu o putere de tun.
Îţi scoate apa din plămâni şi te lasă să respiri un timp, doar ca să te culeagă de pe mal la apus.
De unde să ştiu în cât timp îngheaţă marea?
Asta nu e o întrebare bună, domnule, vezi tu... conţine o concluzie falsă.
Ştim amândoi că e aşa. Dar tu pui întrebări de felul ăsta doar ca să mă enervezi, să mă vezi cum mă agit.
Gheaţa asta i-ar pune timpului margini.
Dar timpul nu are margini cum are un acvariu,
Timpul e în mare.
Iar marea... marea...
Ce să mai vorbim...

poezie de Claudia Ciobanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubite ne cheamă marea

Iubite ne cheamă marea,
Să ne plimbăm pe malul ei
Şi ţinându-ne de mână tu să-mi spui,
Că sunt cea mai frumoasă dintre femei.

Iubite ne cheamă marea,
Să ne aruncăm în valurile ei
Şi să zburăm pe aripele dragostei!
Iubite ne cheamă marea,
Cu un glas frumos şi blând.
Care pare că vine din misteriosul ei adânc!

Iubite marea ne cheamă,
Când soarele e sus pe cer.
Şi parcă ne îndeamnă,
Să descoperim al dragostei mister.

poezie de Vladimir Potlog (24 ianuarie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubite ne cheamă marea

Iubite, ne cheamă marea,
Să ne plimbăm pe malul ei
Şi ţinându-ne de mână tu să-mi spui,
Că sunt cea mai frumoasă dintre femei.

Iubite, ne cheamă marea,
Să ne aruncăm în valurile ei
Şi să zburăm pe aripile dragostei!
Iubite, ne cheamă marea,
Cu un glas frumos şi blând.
Care pare că vine din misteriosul ei adânc!

Iubite, marea ne cheamă,
Când soarele e sus pe cer.
Şi parcă ne îndeamnă,
Să descoperim al dragostei mister.

poezie de Vladimir Potlog (24 ianuarie 2023)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul soartei

Viaţa e scurtă, marea e mare.
Nu te mai văd, drăguţo, nicicând.
Nu-s marinar de două parale.
Pe mare nici urmă de vânt,

Musai să-nduri.

Scurtă e viaţa, marea e mare.
Asta te sperie, drag ţi-s, o ştiu!
De ţi-ar fi dragă niţel şi marea,
Mi-ai spune, te du.

Musai va fi şi moartea s-o-nduri,
Ca dragostea noastră, drăguţo.
Scurtă e viaţa, mare e marea,
Vezi tu, drăguţo.

Şi-apoi furtuna, şi-apoi seninul,
Şi-ntârzierea, şi depărtarea,
Şi stânca neagră, marea căscată
În care bărcuţa-mi dispare,

Şi dragostea noastră, şi aşteptarea,
Şi dragostea nouă ce-apare.

poezie de Paul Fort din Antologia poeziei franceze (1974), traducere de Maria Bănuş
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

eşti frumoasă ca un câmp nearat
din care ciulinii îşi deschid floarea
să ardă sălbatic sub soare
eşti frumoasă ca o pânză de apă
ce se arată celor care sapă cu trudă
din zori până la marea cea moartă
pentru o gură de adevăr
eşti mai frumoasă chiar decât stânca
alintată de copite subţiri
ale caprelor negre ce trec fantomatic
dinspre noapte spre zi
eşti cea mai frumoasă lume a mea
în care trăiesc pânză şi pictor deopotrivă
atât de trist şi singur mi te zidesc în suflet
pe tine cea mai pură din marea de minuni a lumii
poezie

poezie de Viorica Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu câte suflete am

Nu ştiu câte suflete am.
Le-am schimbat în fiecare moment.
Mă simt întotdeauna un străin.
Niciodată nu m-am văzut şi nici întâlnit.
Fiindcă am fost atât de mult, sunt numai suflet.
Un om care are suflet nu are linişte.
Un om care vede e doar ceea ce vede.
Un om care simte nu este el cel care este.

Atent la ceea ce sunt şi văd,
Am devenit ei şi-am încetat să fiu eu.
Fiecare din visele sau dorinţele mele
Apaţin celui care le-a avut, nu mie.
Eu sunt propriul meu peisaj,
Îmi supraveghez călătoria –
Diferit, mobil şi singur.
Aici unde sunt nu mă pot simţi pe mine însumi.

De aceea îmi citesc, ca un străin,
Fiinţa, de parcă-ar fi o o carte.
Neştiind ce va veni
Şi uitând ce-a trecut,
Notez pe marginea paginilor
Ceea ce cred că simt.
Mă mir, recitind,:" Acesta am fost eu?"
Doar Dumnezeu ştie, pentru că El a scris.

poezie clasică de Fernando Pessoa, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ai marea...

Să ai marea la picioare,
Să calci valul liniştit
Şi vrăjit, pe ţărmul zilei
Să priveşti spre răsărit.

Să ai marea la picioare,
Într-o vară de poveste,
Bucuria marea-a mării
Doar în sufletul tău este!

Să ai marea zbuciumată,
Valul să te biciue
Şi s-asculţi, ca niciodată,
Dorul cum se tânguie!

Să ai marea la picioare,
Dragostea-n esenţa sa
Şi tu însuţi să fii mare,
De iubire, undeva...

poezie de Ioana Voicilă Dobre
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Uitare

Am fost invitat într-o seară,
la masa din Marea Uitare,
acolo gustând, fiecare,
doar gânduri ce-s gata să moară.

Eram invitat de onoare,
servit doar cu cele lăsate
la urmă să fie uitate
-desert pregătit cu răbdare-

Zâmbeam cu tristeţe pe faţă,
ştiind că eram doar o umbră
uimită, la masa cea sumbră

a celor plecaţi dintr-o viaţă
spre alta, un drum ce te-nvaţă
că "Marea Uitare" răsfaţă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea cea tânără

Marea nu are tihnă niciodată.
Ea bate-n ţărmuri
Fără contenire, ca o inimă tânără
La vânătoare.

Marea vorbeşte,
Dar numai inimile năvalnice
Îi înţeleg spusele:
Este faţa
Unei mame aprige vorbind.

Marea este tânără.
Fiecare furtună îndepărtează negurile
Şi-i limpezeşte vârsta de cearcăne.
O aud râzând, nepăsătoare.

Iubesc marea,
Acei oamenii care o cutreieră
Şi care ştiu că or să moară
Învăluiţi în sarea ei.

Lăsaţi-i să vină pe cei tineri
spune marea.

Lăsaţi-i să-mi sărute faţa
Şi să mă asculte.
Sunt ultima lume
Şi eu vă spun
De unde vin furtunile şi stelele.

poezie de Carl Sandburg, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătoria

Ieşeam în noapte, sus... Pe-acoperiş,
O umbră străvezie în surdină,
Cu paşi plutind şi parcă pe furiş,
Din lună îmi făceam o trambulină.

De-acolo, unde credeţi c-ajungeam?
În cosmos? Da de unde! Vi se pare...
Un salt în timp! Tot pe Pământ eram:
În altă eră făuream cărare.

Giganţii monştri, insulă de jad,
Nemaivăzuţi copaci, sub foc de soare,
Flori vii, suave... Ape-n valuri cad...
În zare plânge marea în splendoare.

Şi când credeam că-i drumul mai frumos,
Tot luna era leagăn revenirii:
Prin geam intra un suflet radios,
În trupul părăsit al rătăcirii.

A doua zi nu-mi aminteam nimic
Sau poate doar o clipă efemeră,
În care colindasem doar un pic,
Prin viaţa asta scurtă, austeră...

poezie de Angela Irina Ghintuială
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

George: Marea era înfuriată în ziua aceea, prieteni, precum un bătrânel care încearcă să ducă înapoi o supă la autoservire! Eram la 50 de picioare depărtare şi, deodată, marea bestie mi s-a arătat. Băi, vă zic: dacă se ridica, era înalt de zece etaje. Simţindu-mi prezenţa, a scos un mare răget. Am zis "Uşor, băiete!". Şi apoi, pe când îl priveam chinuindu-se, mi-am dat seama că ceva îl împiedica să respire. De unde stăteam puteam privi direct în ochiul marelui peşte!
Jerry: Marelui mamifer.
George: Bine, bine.

replici din filmul serial Seinfeld
Adăugat de Alina-Olimpia Miron
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plaja de la Dover

Marea e calmă-n seara asta. O lună plină
Pluteşte peste ape. Este ora mareelor înalte.
Sclipeşte şi-apoi se stinge o lumină
Pe coastele franceze; stâncile Angliei, solide,
Licăresc, dincolo de golful adormit.
Vino la fereastră, aerul serii e plin de nestemate!
Lângă lunga linie-înspumată, spre răsărit,
Unde marea întâlneşte pământul luminat de lună,
Ascultă! Ascultă mugetul scrâşnit al pietrişului
Rostogolit spre larg şi-apoi depus de valuri, rând după rând,
Pe ţărmul cel abrupt, cu scoicile-împreună;
Ascultă cum se-nalţă, cum cade şi cum se-înalţă iarăşi
Într-un tremolo-înăbuşit, predominând
O notă întotdeauna tristă – căreia-i devenim şi noi tovarăşi.

Sofocle, cu multă vreme înainte,
A auzit acelaşi vuiet pe faleză, la Egeea,
Şi, reflectând asupra condiţiei umane, i-a venit în minte
Că viaţa e un ritm, flux şi reflux. Juruiţi aceluiaşi acord,
Şi noi descoperim, departe, în Hiperboreea,
Gânduri ascunse-n sunetele mării – aici sub cerul de la nord.

Marea Credinţei
A fost odinioară plină ochi, iar trupul ei rotund
Era încins cu un brâu imens de falduri albe.
Tot ce-auzim acum e doar
Melancolia ei fără de leac, oftatul ei profund,
Pierzându-se-n răsuflarea rece-a nopţii,
În indiferenţa vitregită de hotar,
În singurătatea împietrită-a lumii.

Hai, să punem cărţile pe masă,
Unul cu celălalt, o, dragoste! Lumea care pare să se fi deschis
În faţa noastră ca un tărâm de vis,
Atât de promiţătoare, de nouă, de frumoasă,
Nu oferă nici bucurii, nici pace, nici iubire, nici lumină,
Nici certitudini, nici la durere sprijinul cel mai minuscul;
Iar noi, confuzi, trăim aici ca pe-o câmpie la crepuscul,
Răvăşiţi de spaime,-n permanentă încleştare inutilă,
Unde ignorante oşti se-încaieră-într-o noapte eternă şi meschină.

poezie celebră de Matthew Arnold, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Globul pământesc

Astăzi, eu am să primesc,
În dar, un glob pământesc.
De pe el voi învăţa
Unde este ţara mea.
O să văd pe îndelete
Cele şase continente.
Cel mai mare, Asia,
Unde este India, China şi Japonia
Şi marele zid chinezesc,
Sigur eu o să-l găsesc.
Apoi urmează - America
Cu frumoasa-i Canada.
Tot aici vom întâlni, Marea Caraibelor
Tot pe glob eu voi găsi, frumuseţea zonelor.
Africa e următoarea,
Aici, noi putem vedea,
Ţări pustii şi mai sărace
Cum ar fi Somalia.
Dar şi-o insulă frumoasă,
Chiar Madagascar, să ştiţi.
Şi-n Sahara secetoasă
Nu suntem bineveniţi.
Şi acum mezina noastră,
Europa-i ca o astră
Franţa cu Turnul Eiffel,
Cine-i mai frumos ca el?
Grecia aduce-n schemă,
Marea Egee superbă.
Dar să nu uităm de ea
Ţara noastră, România.
Sunt mândru că sunt român,
Cu mult drag eu vreau să spun,
Chiar de-i mică e frumoasă
Ţara noastră-i glorioasă!!!

poezie de Vlad Burdoiu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea este o apă folositoare...

Marea este şi pentru cei mici, nu numai pentru părinţi şi bunici.
Şi la urma urmei, ei nici nu ştiu să se joace ca voi pe plajă, în nisip, în fel şi chip,
făcînd palate în care, pe furiş, intră scoicile prin acoperiş.
Părinţii toată ziua ar vrea să vă culce. Să vă spun un secret:
ei au venit la mare numai ca să vă încurce.
Aşa le merge gura:
"Ce faci?" "Unde te duci?" "Stai aici!"
Mai rău ca la bunicii care s-au făcut mici.
Dar acum aţi venit cu mine şi eu, ştiţi, nu fac scandal. O să vă explic marea, val cu val.
Marea este o apă folositoare...
...

poezie clasică de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Digul

Marea loveşte digul pe care în seara aceea
n-am avut curajul să mergem până la capăt. Piatra udă
luneca şi, la un pas de noi, era ruptă. Dacă eram neatenţi,
ne puteam prăbuşi în apa ce fierbea dedesubt.
Dar am fost atenţi. Ca totdeauna. Atât de atenţi,
încât într-o zi vom renunţa să mai pătrundem pe dig.
Ne vom mulţumi să ne-aducem aminte de el,
apoi ne vom aduce aminte mai rar
şi îl vom uita în cele din urmă,
vom uita că-ntr-o seară eram poate hotărâţi să mergem la capăt.
Acum chiar dacă aş merge pe dig,
nu mai pot s-o fac decât singur. Pot aluneca
sau pot înainta curajos. E totuna.
Şi-aş vrea să uit în ce zi mă aflu, în ce an şi unde,
să ascult marea lovindu-se întruna de dig, să mă întreb
cine sunt, ce vârstă am şi ce caut aici.
Şi de ce m-am oprit în faţa acestui dig,
ca şi cum l-aş cunoaşte?

poezie celebră de Octavian Paler din Scrisori imaginare
Adăugat de Corina Avram
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pensionara

Apelată la cafea
De-un amic ce intreba
-Tu cu pensia cum stai?
Ai nevoie azi de bani?
Ea răspunde, glas şoptit:
-Am atât cât am muncit
Nu-i nici mult dar nici puţin,
Traiul eu decent mi-l ţin
O muşcată in fereastră
Apă plată pe o masă
Sănătoasă doar să fiu
Cât e timpul de târziu...

Dar mi-e gândul la nepoţi
Mi-aş dori să aibă toţi
Bucurii in ţara noastră
Că-i atâta de frumoasă
Să nu plece-n lumea largă
Să nu uite Marea Neagră
Nici Carpaţii noştri dragi
Nici pădurile de fagi
Nici cuptorul stins in vatră
Si nici merii din livadă,
Nici strămoşul ce-i in deal
Având nume Decebal.

poezie de Doina Bonescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!