Wynken, Blynken şi cu Nod

Wynken, Blynken şi cu Nod, aventurieri din fire,
S-au îmbarcat ieri noapte pe-un pantof de lemn
Şi-au navigat pe fluviul razei cristaline
Spre marea cea de rouă. Cuprinsă de-un curios îndemn,
Luna i-a întrebat, "ce vânt v-aduce, ce dor nu vă mai încape?"
"Am venit să pescuim hering," au răspuns ei,
"Un peşte care se zbenguie-n aceste minunate ape;
Avem năvoade ţesute cu fire de aur şi de-argint, ehei!"
Şi-au zâmbit
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

Luna a râs şi-a fredonat un cântecel,
Iar pantoful i-a legănat întreaga noapte –
Şi vântul, cu aripi uşoare de porumbel,
A ciufilit valurile de rouă peste poate.
Heringii erau steluţe şi se vedea-n apă, ca prin geam,
Cum înotau-n marea-aceea luminoasă.
"Noi aruncăm plase printre insuliţe de mărgean,
Netemători de mareea-înaltă sau de mareea joasă,"
Cântau cei trei pescari, plecaţi demult de-acasă,
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

Toată noaptea-n acel sublim decor
Au pescuit steluţe-n marea limpede şi sinuoasă –
Apoi a coborât din slavă pantofiorul zburător,
Aducându-i pe tustrei acasă:
"Am navigat cu multă, multă măiestrie şi parcă
Eram într-un basm, acolo-n barcă";
Unii pretind că,-într-adevăr, în vis doar
Au plutit cei trei pe marea cu obrazul de cleştar;
Dar eu ştiu numele lor, care mai de care mai pescar:
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

Wynken şi Blynken sunt doi ochişori
Şi Nod un cap micuţ,
Iar pantofiorul cu care-au plutit sub nori
E oliţa de sub pătuţ;
Aşa că închide ochii când cântă mama ta
Despre priveliştile feerice din această lume,
Iar într-o zi, redescoperindu-le, te vor încânta
Şi tu le vei chema pe nume...
Acolo unde trei pescari se legănau într-un pantof, şi-anume:
Wynken,
Blynken
Şi cu Nod.

*** Sunt foarte multe păreri şi opinii privind sursa acestui poem care a inspirat
sculptori, muzicieni şi cineaşti ( inclusiv pe Walt Disney).
Se pare, totuşi, ca sursa primară a fost un vechi cântec de leagăn olandez.

poezie de Eugene Field, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toţi avem un nod vechi, nod în inimă pe care dorim să-l desfacem.

citat din Michael Ondaatje
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un nod pe care nimeni nu-l desface

Doi pisoi naivi, îmi stau în poală
Şi torc un fir de calm imperturbabil
Înţelepciunea care e, probabil,
O scurgere tăcută şi domoală

Meditează ei, meditez şi eu
Cocorii lumii zboară peste ape
În care vin să se îngroape
Fiecare soclu cu un zeu

Absent, răscolitor, un duh de pace
Cu uimire peste noi se varsă
Parcă mi-ar spune: - Asta-i doar o farsă,
Un nod pe care nimeni nu-l desface;

Sorb din cafeaua mea molcum
Un ambient de linişte senilă
Şi dintr-odată mi se face milă:
Care din noi, mai mult noroc avum?!

Şi-atâta-nţelepciune vag respiră
Pedanteria lor subţire
Felinele ingenui peste fire
Ca un descânt suav de hetairă,

De parcă ştiu secretele ce trec
În lume peste caste, peste plebe
Şi ar voi cumva să mă întrebe:
- Ce ne priveşti mă', parc-ai fi zevzec?!

poezie de Ion Untaru din manuscris
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un nod pe care nimeni nu-l desface

Doi pisoi naivi, îmi stau în poală
Şi torc un fir de calm imperturbabil
Înţelepciunea care e, probabil,
O scurgere tăcută şi domoală

Meditează ei, meditez şi eu
Cocorii lumii zboară peste ape
În care vin să se îngroape
Fiecare soclu cu un zeu

Absent, răscolitor, un duh de pace
Cu uimire peste noi se varsă
Parcă mi-ar spune: - Asta-i doar o farsă,
Un nod pe care nimeni nu-l desface;

Sorb din cafeaua mea molcum
Un ambient de linişte senilă
Şi dintr-odată mi se face milă:
Care din noi, mai mult noroc avum?!

Şi-atâta-nţelepciune vag respiră
Pedanteria lor subţire
Felinele ingenui peste fire
Ca un descânt suav de hetairă;

Cunoscători secretelor ce trec
În lume peste caste, peste plebe
Şi parcă ar voi să mă întrebe:
- Ce ne priveşti mă' ca un zevzec?!

poezie de Ion Untaru din manuscris
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nod clandestin

Între lacrimă şi zâmbet
clandestin un nod călător,
caută calea dreaptă precum un foşnet
de gânduri,
printr-un eu tulburător.
Dorinţa de bine împletită-n speranţe
că poveştile rostite de oameni sunt sacre,
se-mpiedică-ntr-un nod de cuvinte-n discordanţe
iar lacrima şterge zâmbetul ce trist....
se pierde-n doleanţe.
Între zâmbet şi lacrimă
un nod ce se aşează-n speranţe,
gānduri curate ce plâng
zâmbetul rămas in restanţe!

poezie de Georgeta Şuta
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Annabel Lee

În urmă cu mulţi ani, în vremurile de demult,
Într-un regat la marea de la miazăzi
Trăia o fată, cum poate vă este cunoscut,
Cu numele Annabel Lee;
Iar fecioara asta avea un singur vis,
S-o iubesc şi ea iubirea-mi să poată-împărtăşi.

Eram un copil, iar ea o copilă
În acest regat la marea de la miazăzi,
Dar ne iubeam c-o iubire mai mare decât iubirea –
Eu şi frumoasa Annabel Lee –
Cu o iubire la care chiar serafimii din Paradis
Ar fi putut râvni.

Din această pricină, demult,
În acest regat la marea de la miazăzi,
S-a lăsat într-o noapte-un vânt rece,-îngheţând-o
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Apoi, au venit rudele-i de neam înalt
Şi de lângă mine, cât ai clipi,
Au luat-o şi-au închis-o într-o criptă
În acest regat la marea de la miazăzi.

Îngerii din Paradis, mai puţin fericiţi,
Ne invidiau, iar pizma lor noi n-o puteam opri –
Da! Din acest motiv (toţi oamenii ştiu)
În acest regat la marea de la miazăzi
S-a lăsat dintr-un nor un vânt rece,-îngheţând-o
Pe iubita mea Annabel Lee.

Dar iubirea noastră era mai presus
De iubirea celor mai în vârstă decât noi –
A celor mult, mult mai deştepţi decât noi –
Şi nici îngerii din cerurile de sus,
Nici demonii din adâncurile mării sidefii
Nu-mi vor putea despărţi sufletul de sufletul
Frumoasei Annabel Lee.

Luna străluce doar pentru a-mi aminti
Pe frumoasa mea Annabel Lee;
Iar stelele răsar ca să-i revăd ochii
Frumoasei Annabel Lee;
Astfel, noapte de noapte, neclintit ca o stea,
Îmi veghez iubita, pe mireasa mea
Din cripta de lângă marea de la miazăzi –
Din acel mormânt de lângă marea de la miazăzi.

poezie celebră de Edgar Allan Poe, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Picături de rouă

E părul meu un val plin de candoare
Parfumul lui m-adoarme ca pe o floare
Pe buze-mi ard trei picături de rouă
Sărutul tău le-a atinge doar pe două…

Când printre gene îmi mai joacă luna
Mai zburd desculţă şi te-ating întruna
Din val cu val vor răsări în noapte
Atingeri pline de prea multe şoapte

Renasc din alge pline de iubire
Săruturi dulci uitate-n amorţire
Pe buze-mi stau trei picături de rouă
Iar gura ta le-atinge doar pe două

Doi paşi de dans, curată nebunie
Răsună-n noapte… dulce feerie!
Prin părul meu eşti vânt doar pentr-o zi
Iar pentr-o viaţă suflet îmi vei fi

Pe buze-mi ard trei picături de rouă,
Sărutul tău le soarbe doar pe două…
Iar cea ramasă - noapte va zâmbi
Pe-aripi de timp mereu te va iubi
Pe buze-mi ard trei picaturi de rouă,
Săruţi doar una...şi apoi, doar două…

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni pescari la malul mării

Se întâlnesc acolo în fiecare dimineaţă... în fiecare zi a anului.
Se adună la capătul digului... cu toate sculele lor de pescuit.

Uneori se salută unul pe altul strigându-se pe nume.
Uneori doar îşi zâmbesc...
Uneori fac numai un gest cu mâna...
un semn cu ochiul sau din cap.

În vreme ce pun momeala-n cârlige şi aruncă firele
sporovăiesc fără contenire – despre vieţile lor,
despre familii, iar uneori despre pescuit...
aceşti bătrâni pescari de la malul mării.

De-i întrebi, dacă-au pierdut o zi de pescuit vreodată,
ei îţi răspund de-îndată...: " Noi? Niciodată."
Sunt fericiţi dacă prind vreun peşte,
iar dacă nu, împăcaţi.
Pentru că deşi pescuitul i-a adus împreună,
din câte simt eu,
aici este vorba mai mult decât despre pescuit –
aceşti bătrâni pescari de la malul mării...

poezie de Jim Yerman, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O zi minunată

Tot ceea ce ajungi să simţi
dimineaţa
atunci când te trezeşti
e un nod în gât
care urcă alene şi face buzele să tremure
şi acoperă ochii
cu lacrimi care se rostogolesc
încet şi calde pe obraji
Iar ceea ce se poate simţi
pe parcursul zilei
e o senzaţie de osteneală şi de trudă asiduă
care paralizează trupul
şi naşte gânduri înfiorătoare
Şi noaptea
îţi dă un sentiment de tristeţe
ochii se închid
şi un nod din gât
face buzele să tremure
lacrimile se rostogolesc încet şi calde
pe obraji
şi eşti pregătit pentru o altă zi minunată.

poezie de Gaetano Longo
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un nume pentru toţi şi pentru toate

Moliile şi lăcustele ating aceste pagini şi-apoi
Trec mai departe, neîntinate de numele pe care noi
Îl ataşăm fiecărui corp ca să ne alinăm invidia care
Ne-ncearcă văzând libertatea altora – e nevoie de mutilare

Pentru că noi suntem uzurpatorii, disperaţii acestui pământ –
Agăţăm orice-aripă şi scrijelim o pecete, o rană, o lege.
Suntem proprietari de nume, pe care le clămpănim în vânt;
Dar noi trebuie să murim, ca şi voi, pentru a înţelege.

Am avut un vis. Oamenii au renunţat la numele lor – toţi –
Şi-au cântat cântece de slavă, aşa cum în această lume
Pot cânta doar cei care poartă solzi sau copite, aripi sau colţi,
Liberi, binecuvântaţi întotdeauna într-un singur Nume.

poezie de Harold Hart Crane, 1899 - 1932, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-un nod îngust nu poate să intre toată apa din Prut şi atunci vor rămâne doar situaţiile neclare.

citat din Petre Daea
Adăugat de Simona Z
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vis neştiut

O clipă doar şi-au întâlnit
privirile fugare,
dar s-au văzut şi au zâmbit
în gânduri, cu mirare
şi fiecare-n drumul lui
a mers şi nu s-a mai gândit
la ochii-albaştri sau căprui
ce i-a privit.

Dar visele au apărut
şi, gândurile toate,
s-au îndreptat, tot mai acut,
spre-aceiaşi ochi şi, poate,
spre tot ce-n ei se oglindea,
spre zâmbetul ce le-a plăcut,
spre tot ce ar putea avea
şi n-au cerut.

Un timp, se pare, amândoi
s-au întâlnit în visuri
ca amintiri trecute-apoi
în unele înscrisuri
pe care timpul le-a-nvechit,
părând, cu vremea, că cei doi
în vechi poveşti s-au mai găsit,
cu ei eroi.

În dorul lor ce i-a durut
că nu-şi erau aproape,
erau dorinţe şi-ar fi vrut
o zi, doar, să dezgroape
din cele, toate, câte-au fost,
căci clipa-ceea de-nceput
a căpătat acum un rost
recunoscut.

Au suferit şi le-a fost dor,
au vrut să se revadă,
cereau, din ceruri, ajutor
şi nu puteau să creadă
că nu se vor vedea nicicând,
dar, într-o zi, un vechi décor
în vis le-a apărut cerând
prezenţa lor.

Urmarea e de necrezut
căci mersul lor a fost un zbor
spre locul unde s-au văzut,
şi-a fost scânteia unui dor
ce se-ntindea spre nesfârşit
şi numai întâlnirea lor
să crească-ntruna l-a oprit
c-un lung sărut.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Oare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nero i-a acuzat pe nedrept şi i-a executat în cele mai grele chinuri pe acei oameni numiţi creştini, care erau răi pentru lucrurile abominabile pe care le făceau... întâi au fost prinşi cei care îşi recunoşteau credinţa, iar apoi, folosind informaţiile culese, marea lor majoritate au fost condamnaţi, nu atât pentru crima de a fi ars oraşul, ci pentru ura pe care o nutreau faţă de rasa umană. Iar moartea lor era transformată, în plus, şi într-un sport: ei au fost omorâţi de câini, fiind îmbrăcaţi în piei de animale, sau au fost răstigniţi ori arşi, iar când lumina zilei se stingea erau folosiţi drept lămpi pentru noapte.

citat celebru din Tacit
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nod în papură stil Cotroceni

În Europa vom intra,
Urmând preceptul românesc
Şi-n papură vom căuta
Un nod... marinăresc.

epigramă de Mihai Frunză din ziarul "Viaţa Buzăului" (20 iunie 2006)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă mare

Dis-de-dimineaţă, împreună cu câinele
M-am dus s-admir marea albastră.
Sirenele au ieşit din adâncuri
Să mă privească.

Iar fregatele de la suprafaţa mării
Şi-au întins braţele de cânepă-n fel şi chip,
Crezându-mă un şoricel
Ghinionist, naufragiat pe nisip.

Am rămas acolo până când mareea
Mi-a trecut peste pantofiori
Şi peste şorţuleţ şi cingătoare,
Şi peste corsaj, dându-mi răcoroşi fiori;

Credeam că mă va înghiţi cu totul,
C-o să dispar cum dispare-un bob de rouă
De pe mâneca unei păpădii –
Şi-atunci ne-am mişcat deodată-amândouă.

Iar ea – ea m-a urmat îndeaproape;
I-am simţit, de-argint, degetele vii
Pe glezna mea – apoi pantofii mei
S-au umplut de perle sidefii.

Am ajuns pe ţărm, era multă lume la plimbare,
Dar ea părea să nu cunoască pe nimeni din oraş;
Acolo, s-a-înclinat şi m-a privit pătrunzător,
Apoi, apoi marea s-a retras.

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei pescari

Trei pescari au ieşit în larg, deşi-n ziua-aceea n-ar prea fi vrut,
Navigând spre vest, în vremea ce soarele-apunea;
Fiecare se gândea la femeia care l-a iubit mai mult,
Iar copiii i-au urmărit pe valuri până-a răsărit întâia stea:
Pentru că bărbaţii trebuie să muncească, iar femeile să plângă,
Şi la câştigul mic la masă multe guri or să se strângă –
Chiar dacă valurile la bara portului neîncetat suspină.

Trei soţii stăteau în turnul farului privind în depărtare,
Ele-au aprins fitilul lămpilor în seara prevestind dezastre,
Au văzut cum se-întăreşte vântul şi cum vine ploaia în rafale,
Cum se rostogolesc norii vineţi, spintecaţi de fugere albastre.
Dar bărbaţii trebuie să muncească, iar femeile să plângă,
Deşi furtunile-s imprevizibile, iar apele adânci şi noaptea lungă –
Iar valurile la bara portului neîncetat suspină.

Trei leşuri zăceau pe plajă în nisipul strălucind sub soare
La ora mareei joase, în dimineaţa tânără ca o mireasă;
Iar femeile-şi frângeau mâinile bocind cu lacrimi amare
Pe cei plecaţi, pe cei care nu se vor mai întoarce-acasă;
Pentru că bărbaţii trebuie să muncească, iar femeile să plângă,
Şi-apoi vine uitarea, şi cu uitarea somn bun pe partea stângă;
Şi-apoi adio, tu, bară a portului şi, voi, suspine lungi.

poezie clasică de Charles Kingsley, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu nu sunt acel marinar

dacă
şi numai dacă
ar fi să îmi închipui
niciodată nu am să pot să te prind
nu am navigat pe corăbii nu sunt acel pirat
fără un ochi
şi nu târâi după mine vreun picior de lemn

în sfârşit, asta e o altă chestie
problema e că
nu este de ajuns să pui totul în ordine
aşa cum nu este de ajuns să alergi câteva ore bune
în speranţa că te vei regăsi

mă trezesc dimineaţa
şi îmi dau seama că este destul de târziu
soarele răsare la fix patru treizeci
da. acum este timpul, nu mâine

din vamă până în neptun
sunt peste douăzeci de km de plajă
cu toate astea doar un pumn de nisip m-ar putea face fericit
zorba ar şti ce să spună
pentru mine
însă
şi doar pentru mine
o clipă de linişte mi-ar fi de ajuns

nu vreau kilometri de asfalt
nu vreau poveşti de adormit copii
un pescar îmi poate spune oricâte, şi cu câte furtuni
şi cu câţi peşti neverosimil de mari

şi dacă mă prinde noaptea dormind pe nisip şi dacă este să mă redefinesc
tot nu ar fi
pentru că una este să mângâi cu palmele răsăritul
şi alta să asculţi o poveste despre pescari
despre luptele nebune cu valurile
şi nici atunci nu ai cum
dar acum e trei dimineaţa
marea îmi pupă picioarele, şi eu strâng în pumni apă sărată
şi parcă tocmai de acolo ţâşneşte viaţa
un ghem roşiatic de suliţi ce se înfig într-un cer
pe care noi încă nu-l ştim

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călătorind prin ramuri

În nod mi-s mâinile legate,
le-am desfăcut de-atâtea ori
în fiecare miez de noapte,
când te priveam ispititor.

Tulburătoare inocenţă,
surâs blajin, îmbătător,
mă înăbuşeam într-o demenţă...
Nu mai eram un muritor.

Dar timpul zboară peste noi
într-un aeroplan fantastic,
pluteam deasupra, doar noi doi
două suflete de plastic.

Mai sunt şi acum câteva cioburi,
rânjesc, păşind, fără să simt;
mi-am însumat atâtea moduri
să-ţi spun cât de mult te-am iubit.

poezie de Antonio Mihai Vanţ
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Columb, 1492

Columb, în anul o mie patru sute nouăzeci şi doi,
Traversa oceanul Atlantic în căutare de pământuri noi.

A părăsit Spania cu trei corăbii de mici dimensiuni;*
A navigat pe arşiţă şi ploaie înfruntând multe furtuni.

A navigat pe timp de zi; a navigat pe timp de noapte;
S-a folosit de aştrii cerului cu multă artă şi abilitate.

Un compas magnetic l-a ajutat să ţină cursul
Spre vest, înlesnindu-le caravelelor parcursul.

La bord erau nouăzeci de marinari cu braţe viguroase;
Unii munceau în vreme ce-alţii trăgeau la aghioase.

Apoi primii, sfârşind cartul, plecau la culcare,
Iar ceilalţi vegheau ţinutul apelor din zare-n zare.

Zi de zi iscodeau depărtările-ascunse după valuri;
Le era dor să vadă nisip, copaci şi dealuri;

Pe doisprezece octombrie visul lor s-a-mplinit,
N-a mai existat de-atunci un echipaj mai fericit!

"Indieni! Indieni!" a strigat Columb entuziasmat
Când a văzut ţărmul şi oamenii de pe uscat.

Dar nu India se ivise din marea de smarald,
Ci Bahamas, şi era extrem, extrem de cald.

Indigenii Arakawa, persoane drăguţe şi-atente,
Ofereau marinarilor hrană şi fel de fel condimente.

Columb navigase pentru-a face corăbiilor cu aur plinul
Şi-a aduce prosperitate Spaniei – aşa primise ordinul.

A repetat acel voiaj dând de mai multe ori oceanului roată –
Şi-a adus maiestăţilor regale aur de fiecare dată.**

Poate el fi considerat drept primul american? Ei, nu, nu chiar.
Dar Columb a fost curajos şi inteligent, iar asta-i foarte clar.

* Navele Santa Maria, sub comanda lui Columb, respectiv Pinta şi Nina, comandate
de fraţii Martín Alonso Pinzón şi Vicente Yañez Pinzón.

** E vorba de regele Aragonului - Ferdinand al II- lea şi de regina Castiliei - Isabela.

poezie de Autor necunoscut- SUA, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nevasta de la Ushers Well

Trăia acolo o nevastă,-n Ushers Well,
O femeie bogată, cu multă stare;
Avea trei feciori puternici şi înalţi,
Pe care i-a trimis pe mare.

Abia plecaseră din Ushers Well
De-o săptamână, numai una,
Când bătrânica a primit veste că fii ei
Sunt pierduţi, pentru totdeauna.

Aş vrea să nu-nceteze vântul niciodată
Şi nici lumina pe ape să se petreacă
Până când băieţii mei acasă, în sânge
Şi carne pământească,-or să se-ntoarcă.

Era în seara zilei de Sfântul Martin,
Când nopţile sunt lungi şi întunecoase,
Când cei trei fii s-au întors la Ushers Well;
Aveau pălării din coajă de copac, scorţoase, *

Care nu păreau a fi din codrii noştri verzi,
Nici din livezile de nuc sau de cais,
Ci din partea dinspre miazănoapte-a mesteacănului
Care creşte în Paradis.

Suflaţi, suflaţi în foc, vesele fecioare,
Aduceţi apă proaspătă de la fântână,
În noaptea asta-n casă va fi ospăţ mare,
Cei trei fii s-au întors la mama lor bătrână.

Apoi, roşu ca sângele, a cântat cocoşul
Şi zorii se strecurau în zare, alb fum,
Iar fiul cel mare i-a spus mezinului,
"A venit vremea să plecăm la drum,

Iată, cocoşul cântă, ziua-i aproape, iar viermii
Aşteptă să ne-ntoarcem, cum am promis,
Trebuie să plecăm îndată de la Ushers Well
Spre porţile cele mari de sus, din Paradis."

Aş vrea să nu-nceteze vântul niciodată
Şi nici lumina pe ape să se petreacă
Până când băieţii mei acasă, în sânge
Şi carne pământească,-or să se-ntoarcă.

* Balada a apărut prima oară în antologia lui Walter Scott, cuprinzând balade de frontieră, Minstrelsy of Scottish Border, în anul 1802.

* Este vorba despre o veche credinţă conform căreia cei morţi trebuie jeliţi doar un an şi-o zi; dacă-s jeliţi mai mult timp se vor întoarce pe pământ, dar ca stafii, nu ca fiinţe pământeşti având carne şi sânge. Pălăriile din coaja unui de mesteacăn care creşte în paradis au rolul de a proteja pe cei morţi când revin în lumea celor vii.

poezie de Autor anonim – sec al XVII-lea, Scoţia, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!