Trestiile mării

Jumătate din prietenii mei sunt morţi.
Îţi voi face alţii noi a spus ţărâna.
Nu, am strigat, prefer să mi-i înapoiezi pe-aceia,
aşa cum erau, cu bunele şi cu rele lor.

În noaptea asta le pot smulge vorbele
din zumzăitul de trântor al valurilor
printre trestii, dar nu pot umbla singur
pe frunzele oceanului luminat de lună

în josul acelui drum alb
sau pluti cu alunecarea de vis
a bogzei părăsind greutatea lutului.
Pe pământ, numărul prietenilor pe care-i ai

e mai mare decât al celor pe care-i iubeşti.
Trestiile de lângă faleză fulgeră argintiu şi verde;
ele sunt lănciile speranţei mele,
iar din tot ce-am pierdut creşte ceva mai durabil,

conţinând strălucirea logicii coerente a pietrei,
îndurarea razei de lună, trecând dincolo de disperare,
puternic ca vântul care prin ferestrele trestiilor
ni-i readuce pe cei pe care i-am iubit, aşa cum erau,
cu bunele şi cu relele lor, nu mai nobili, chiar aici.

poezie de Derek Walcott, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stradă în Agrigentum

Mai este şi vântul pe care mi-l amintesc
aprinzând coamele cailor, galopând
pieziş, de-a curmezişul câmpiilor,
vântul care cotrobăie printre pietre, decolorându-le,
şi inima coloanelor posace, telamonii
răsturnaţi în iarbă. Spiritul anticilor, însuriţi
de ranchiună, se întoarce cu vântul,
respiră prin muşchiul uşor ca pana
care-i acoperă pe acei giganţi, prigoniţi de cer.
Cât de singur în spaţiul care-i încă al tău!

Iar durerea ta devine şi mai mare dacă auzi, iarăşi,
sunetul care se rostogoleşte, departe, spre mare,
unde Hesperus striază cerul cu zorii:
muzicuţa vibrează
în gura căruţaşului
care urca culmea luminii de lună, domol,
în susurul măslinilor saraceni.

poezie de Salvatore Quasimodo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ploaie

Ploaie, ploaie la miezul nopţii, doar ploaia dezlănţuită
Căzând peste cabană sumbră – şi solitudinea, şi eu,
Amintindu-mi iarăşi că o să mor
Şi că nu voi mai auzi ploaia, nici nu-i voi mulţumi
Pentru că mă spală şi-s mai curat decât am fost vreodată
Din clipa în care m-am născut în această singurătate.

Binecuvântaţi sunt cei morţi pentru că plouă peste ei;
Iar eu aici mă rog ca nimeni din cei pe care i-am iubit
Să nu moară-n noaptea asta sau să zacă, încă treaz,
Singur, ascultând ropotul ploii,
Fie-n durere, fie împăcat,
Neputincios printre cei vii şi cei care s-au dus,
Ca o apă rece printre trestii rupte,
Miriade de trestii rupte, liniştite şi încremenite,
Sau ca mine care n-a avut nicio iubire pe care-această ploaie
Dezlănţuită să n-o dizolve, mai puţin iubirea pentru moarte,
Dacă-aceasta se-îndreptă spre tot ce-i perfect şi
Nu poate, furtunile-mi spun, să dezamăgească.

poezie de Edward Thomas, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Inevitabil

vorbea despre mine cu prietenii
mai arunca un zar
mai fuma o ţigară
şi le spunea că sunt obişnuită
o femeie care pierde mult timp la coafor
o mamă care îşi face griji
mai arunca un zar
mai fuma o ţigară
apoi se ridica şi privea stâncile din jur
asculta valurile
s-a gândit într-o zi să mă sune
mizând pe timbrul vocal ce-l va enerva cu siguranţă
însă i-am plăcut mai mult din acea zi
şi le-a spus prietenilor că sunt obişnuită
să iubesc
marea şi pescăruşii
că strâng în sacul de cânepă scoici rare
vorbea despre mine cu mine
îmi părea mai mult o oglindă
era ca şi cum prin fumul de ţigară
îmi vedea trupul gol
şi prietenii spuneau că e nebun
că mai sunt femei
femei care ştiu să iubească
femei care îşi lasă umbra la mal
şi înoată dincolo de geamandură
femei care nu obişnuiesc să poarte colac de salvare
dar el trecuse prin oglindă
zâmbind

vorbea despre mine cu mine
şi ne-am schimbat sufletele
în noaptea cu lună plină

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Renunţând la mine

Renunţ la ochii mei care sunt ouă de sticlă.
Renunţ la limba mea.
Renunţ la gura mea care-i constantul vis al limbii mele.

Renunţ la gâtul meu care-i mâneca vocii mele.
Renunţ la inima mea care-i un măr în flăcări.
Renunţ la plămânii mei, copaci care n-au văzut niciodată luna.
Renunţ la mirosul meu de piatră călătorind prin ploaie.
Renunţ la mâinile mele care-s zece dorinţe.

Renunţ la braţele mele care oricum voiau să mă părăsească.
Renunţ la picioarele mele care numai noaptea-s amanţi.
Renunţ la bucile mele care-s jumătăţile de lună ale copilăriei.
Renunţ la scula mea care-n şoaptă încurajează coapsele.

Renunţ la hainele mele care-s uşi bălăgănindu-se-n vânt
şi renunţ la stafia care trăieşte-n ele.
Renunţ. Renunţ.

Iar tu n-o să rămâi cu nimic pentru c-o iau de la început
iarăşi fără nimic.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În iubire

Unii spun, dar nu fac.
Alţii fac, dar nu spun.
Mulţi vorbesc, însă tac.
Care-i rău? Care-i bun?

Unii pleacă prea mult.
Alţii vin prea puţin.
Eu pe care-i ascult?
Cei ce pleacă? Ce vin?

Foarte mulţi trecători
Şi destui care stau.
Unii-s raze prin nori,
Ceilalţi ploaie îţi dau.

Cum alegi între ei?
Care oare sunt buni?
Cum să ştii ce mai vrei?
Cum să faci să-i aduni?

Tu încerci să le-arăţi
Că la mijloc poţi fi.
Îi iubeşti chiar pe toţi
Şi-n iubire vei fi.

poezie de Adi Conţu (24 iulie 2018)
Adăugat de Anna Gheorghiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gretchen a plecat şi ea mai departe cât putea de repede şi deodată au întâmpinat-o o mulţime de fulgi de zăpadă; fulgii nu cădeau din cer; cerul era senin şi luminat de Aurora Boreală. Alergau chiar pe pământ şi cu cât se apropiau, cu atât se făceau mai mari. Gretchen şi-a adus aminte ce mari şi meşteşugiţi fuseseră fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici însă erau şi mai mari, şi mai fioroşi, erau vii, erau străjerii de la palatul Crăiesei Zăpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate, unii parcă erau nişte arici mari şi urâţi, alţii păreau nişte mănunchiuri de şerpi încolăciţi, care îşi întindeau capetele în toate părţile, iar alţii erau ca nişte ursuleţi bondoci şi zbârliţi; toţi erau albi, sclipitori, erau fulgi de zăpadă vii.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De Aegypto

Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.

Am privit la Doamna Vieţii,
Eu, chiar eu, ce zbor alături de rândunele.

Verde şi cenuşiu îi e straiul
Dus de vânt.

Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.

Manus animam pinxit,
Condeiul meu în mână-l am

Să scriu cuvântul nimerit...
Iar glasu-mi nalţe cuvântul neprihanei!

Cine are gură să se-adape,
Din doina Lotusului de la Kumi?

Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.

Sunt flacără ce se nalţă la soare,
Eu, chiar eu, ce zbor alături de rândunele.

Luna-mi ninge pe frunte
Zefirul - pe buze.

Luna-i un uriaş mărgăritar pe ape de safir,
Degetelor mele, reci apele curgătoare.

Eu, chiar eu, sunt cel ce ştie căile
Prin văzduh, iar vântul mi-i trup.

poezie clasică de Ezra Pound, traducere de Ion Caraion
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei pe care i-am iubit şi pe care i-am pierdut nu mai sunt unde erau; dar ei sunt întotdeauna şi pretutindeni acolo unde suntem noi.

Alexandre Dumas fiul în Cugetări
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi fi pământ

Nu mă-ntreba dacă mă tem
În viaţa asta de ceva
O moarte am şi nu mai mult
De ce să mă mai tem de ea?

Cât timp mai sunt cu tine-aici
De vrei, mă poţi privi de "sus"
Şi mă poţi critica acum
Pentru ce-am scris sau ce am spus

Nu face asta-n ziua când
Eu, înarmată, până-n dinţi
Doar cu nimic din ce-am avut
Voi căuta drum către sfinţi

Am îndrăznit să nu accept
Ce alţii au tot vrut să fiu
Venind, plecam spre nică ieri
Când prea devreme-a fost târziu

Tot ce-am iubit şi am visat
Lăsat-am în al meu cuvânt
Suflet şi trup am fost cândva
Sub pasul tău voi fi pământ...

poezie de Mariana Eftimie Kabbout
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Construcţie

Eu sunt un mare Dom care dorm.
Eu sunt o mare stea care A.
Degeaba curgeţi voi, le-am spus
celor care curgeau,
Degeaba aţi fost, le-am spus celor
care erau.

Nu există un viitor al trecutului.
Nu se poate spune ce ar fi fost
dacă ar fi fost.
Singurul lucru din viitor
nu există încă.

Şi tot n-am să fiu iubit
pentru că laşitatea
este zidul cel falnic şi de granit.

- Dar tu, dar tu ce faci?
zise Îngerul...
- Ce să fac,
trec!...

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşii

rătăceam în colbul de pe drum
aproape de viaţă
prea departe de cer
mă ardeau depărtările
şi am fugit pe picioare de lut
am ajuns într-o zi pe aici
între cer şi pământ
pe talazuri de gând
căutam printre tenebrele lumii
o cărare spre lună
uneori ştergeam durerea păşind printre pietre
mă înţepam în destin şi ţipam în ultim suspin
o viaţă, un spin
în umbra serii, o rândunică spinteca cerul fierbinte
căutam bezmetic un gând, o idee
printre fire de nisip
spulberate de vântul zănatic din suflet
reflexul tăcererii se izbea de zidurile scorojite ale omenirii
în larg, zadarnice zboruri, de viaţă ucisă
eram străin şi pribeag printre spice de aur
ajunsesem aici înaintea timpului
în palme adunasem o mare şi un singur cuvânt
uitasem de mine, trecând
în orbite purtam stele
să lumineze calea celor ce vin

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bunele maniere şi bunele moravuri sunt prieteni nedespărţiţi şi aliaţi durabili.

citat din C.A. Bartol
Adăugat de Elena Gheorghe
Comentează! | Votează! | Copiază!

În oraşul cel mare, în care sunt atâţia oameni şi atâtea case şi n-au toţi loc unde să-şi facă o grădină şi de aceea cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu flori în glastre, erau şi doi copii sărmani, care aveau o grădină puţin mai mare decât un vas cu flori. Nu erau frate şi soră, dar se iubeau între ei ca şi cum ar fi fost. Părinţii lor locuiau în două mansarde din cele două case alăturate şi care erau aşa de apropiate una de alta încât streşinile mai că se atingeau şi cum ferestrele erau faţă în faţă puteai să treci de la o locuinţă la cealaltă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regret

Regret că am lăsat să-mi treacă printre degete
un fluviu larg
şi n-am băut nicio picătură.
Acuma în piatră mă scufund.
Un pin mic ivit din pământul roşu
mi-i singura tovărăşie.
Tot ce-am iubit a pierit cu casele
care erau noi astă-vară
şi s-au prăbuşit sub vântul toamnei.

poezie clasică de Giorgos Seferis din Cele mai frumoase poezii
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

De vorbă cu pădurea

De la fereastra casei mele se vede pădurea;
Şi când bate vântul copacii-mi vorbesc.
Ieri, de exemplu mi-au spus că suferă de sete,
Eu trebuia să-i înţeleg mai bine ca oricine.

O pasăre mică a ciripit lângă mine,
Îmi aducea veşti
Despre frunzele arţarului din colţ,
Că erau certate şi s-au împăcat.

Oare ulmul şi-a curăţat crengile uscate?

Pe stejar nu l-am mai ascultat demult
Că şi-a pierdut frunzele
Şi nu ştiu cum se face,
Dar nu-i mai dau altele în loc.
E mai bătrân decât mine,
Însă el nu se sperie
Că i-a crăpat coaja
Şi-i plin de putregai.

Eu mă tem de fiecare rid
Ce-mi tulbură expresia feţei
Şi mă schimonoseşte-n fel şi chip.
De-ar creşte şi-n mine curajul
Ca-ntr-un copac!

poezie de Any Drăgoianu din Prin păcate, împreună (2008)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verde flu...

frunză verde flu pământ
creşte dorul creşte-n vânt
astăzi sunt mâine nu sunt
se închină sfânt la sfânt
am încărunţit mărunt
prin cuvântul necuvânt
te iubesc e-un amănunt

frunză verde flu pe mare
creşte dorul prin sahare
astăzi plop mâine cărare
se închină popii-n zare
am încărunţit în fiare
prin cuvintele-n uitare
te iubesc e o-ntâmplare

frunză verde flu pe lună
creşte dorul a furtună
astăzi ghimp mâine cunună
vânt se-nchină de răsună
am încărunţit a zână
vin cuvinte şi mă-adună
te iubescu-ne-mpreună

poezie de Sanda Nicucie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea

În liniştea nopţii,
În timp ce dincolo de draperii omul doarme,
Pădurea proclamă:
"Eu sunt puterea
Extrasă de soare
Din inima pământului."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Eu sunt puterea."

Stânca spune:
"Veacurile m-au ridicat ca pe un monument
Durabil până-n Ziua Judecăţii de Apoi."

Marea rămâne tăcută spunându-şi:
"Eu sunt monumentul."

Vântul urlă:
"Eu sunt puternic,
Eu despart cerurile de pământ."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Vântul e al meu."

Fluviul spune:
"Eu sunt apa cea curată
Care stinge setea pământului."

Marea rămâne tăcută spunându-şi:
"Râul e al meu."

Piscul spune:
"Stau sus cum stă o stea
În mijlocul cerului."

Marea rămâne liniştită, spunându-şi:
"Piscul e al meu."

Creierul spune:
"Eu sunt conducătorul,
Lumea e în interiorul celor care conduc."

Marea rămâne-adormită, spunând în somnul ei:
"Toate-s ale mele."

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbe bune, vorbe rele

Există în lume,
vorbe bune,
vorbe rele.
Recunosc:
vorbe bune,
dar şi rele,
aparţin şi gurii mele.
Vorbele bune,
au menirea să ne-adune.
Vorbele rele,
au menirea să ne-înşele.

Că sunt rele,
că sunt bune,
eu aicea le voi spune:

Când omul a apărut
Ca fiinţă pe pământ,
Nu ştia ca să vorbească
Limba noastră, omenească.
Nu articula niciun cuvânt.
Doar sunete scotea în vânt.
Pe când acum, doamne fereşte!
Multe mai sporovăieşte.
Câte-n lună şi în stele,
Vorbe bune, vorbe rele.
Unii spun vorbe-înţelepte,
Oamenii să se îndrepte.
Alţii rostesc vorbe rele
Ca să facă rău cu ele.
Unele te perie,
altele te sperie.
Unele te laudă,
altele te fraudă.
Rar întâlneşti câte una
Să ocolească minciuna.
Multe ascund adevărul
Că ţi se zbârleşte părul.
Sufletul ţi se-înspăimântă
Când auzi ce se cuvântă.
Dar staţi. Să nu ne speriem,
Că în limba noastră-avem
Şi destule vorbe bune,
Pe care omul le spune.
E drept că întâlnim mai rar,
Printre noi un cărturar,
Să ne-înveţe să vorbim
În limba-în care grăim.
Să ne-înveţe s-o păstrăm
Şi corect s-o cuvântăm.
Că, limba nostră e ca mierea.
Ea ne este toată-averea.
Dacă grăim doar vorbe bune,
Binele o să ne-adune.
De vorbe rele să fugim,
Nicicând să nu le rostim!

poezie de Dumitru Delcă (1 noiembrie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mijloc de vară, Tobago

Pe plaje largi pietre solare.

Arşiţă albă.
Un râu verde.

Un pod,
palmieri galbeni pârjoliţi

în grădina de odihnă a verii
aţipind în zile lungi de August.

Zile pe care le-am păstrat,
zile pe care le-am pierdut,

zile care au devenit prea mari, ca fiicele,
braţele mele ocrotitoare.

poezie de Derek Walcott, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de mare

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Inima mea-i dusă, s-a pierdut în zare;
O singura cale urmăresc sub soare
Gândurile mele, dincolo de mare.

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Rândunica-n volte ca un nor dispare;
O, pasăre ferice,-n albastra depărtare,
Ca şi tine, vreau să zbor dincolo de mare!

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Sunt inimi calde şi-oraşe pline de splendoare;
Eu nu-s acasă-aici, aici nu am stare;
Inima-mi plecată-i dincolo de mare.

poezie celebră de Thomas Love Peacock, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!