Luna şi valurile

De unde vin şi încotro se tot duc în spume,
Valurile mării, niciun om n-ar putea spune.
Descântul lunii, fermecător,
Toarce în pantofii lor,
Necontenind încoace şi-încolo să le-îndrume.

Legile ei decid care vieţi vor fi condamnate,
Ce nave şi ce mărfuri scufundate,
Iar valurile se supun fără echivoc
Acelui crud joc,
Fără a lua-n seamă ţărmurile-înspăimântate.

"Cei care coboară la mare în corăbii,"* duşi de val,
Şi corali cresc pe buzele lor de coral.....
Şi luna în tot acest timp
Cu un vampir, apelor călăreţi,
Beau nectarul din sângele propriei vieţi.

* Psalmul 106/23-24
"Cei care coboară la mare în corăbii, şi-şi fac lucrarea lor pe ape mari,
Aceia au văzut lucrurile Domnului şi minunile Lui din adâncuri."

poezie de Ruby Archer, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei corăbii

Am văzut trei nave, trei corăbii
Călărind pe mare,
Valurile tremurau, peştii se-ascundeau,
Vântul gemea-ntristat,
Pe punţi şi-n cală
Domnea blestemul, scânceau dureri amare.

Am văzut trei nave, trei corăbii
Ancorate lângă ţărm, pe mare,
Vântul nu mai voia să le bată-n vele,
Cerul plângea cu lacrimi de sânge,
Pe chei erau stăpâne durerea şi suspinul,
Iar ei, din alte ţări, veneau la vânătoare.

Am văzut trei nave, trei corăbii
Apropiindu-se dinspre mare –
Şi copacii jeleau, şi păsările se-îndepărtau,
Şi pământul scrâşnea îngrozit,
La prova pândeau lăcomia şi păcatul,
Şi-am văzut istoria cum moare.

** Poezia face trimitere la celebrul colind britanic de Crăciun "Am văzut trei nave",
ironizând un simbol al valorilor civilizaţiei occidentale.

poezie de Valerie Bloom, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa celor trei corăbii

Porniră cele trei corăbii...
Spre care ţărm le-o duce vântul?...
Ce porturi tainice,
Ascunse cercetătoarelor priviri,
Le vor vedea sosind mânate de dorul tristei pribegiri?...
Ce valuri nemiloase,
Mâine,
Le vor deschide-n drum mormântul?...

Porniră cele trei corăbii, purtând în pântecele lor
Grămezi de aur,
Chihlimbare,
Smaralde verzi
Şi-opale blonde,
Iar sus pe bord,
Tristeţea-acelor romanţe veşnic vagabonde,
Cântate,
Azi, în drum spre Poluri,
Iar mâine-n drum spre-Ecuator!...

Porniră cele trei corăbii...
Şi-abia se mai zăresc -
Se-ngroapă
În golul zărilor pătate de violetul înserării
Iar albul pânzelor întinse,
În cenuşiul depărtării,
Zideşte trei mausoleuri în care dorm cei duşi pe apă.

Porniră cele trei corăbii...
Şi-n urma lor rămase portul,
Mai trist ca muntele Golgotei însângerat de-un asfinţit,
Şi-n urma lor,
Pe cheiul umed,
Un singur albatros rănit
Mai stă de pază,
Ca Maria,
Venită să-şi vegheze mortul!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa literară, I, nr. 50 (10 decembrie 1906)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus Hristos: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia. Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul. Fericiţi cei ce flămânzesc şi însetează de dreptate, că aceia se vor sătura. Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui. Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia cerurilor. Fericiţi veţi fi voi când vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri, că aşa au prigonit pe proorocii cei dinainte de voi.

replică din Sfânta Evanghelie după Matei, Predica de pe munte. Fericirile. Adevărata împlinire a Legii. - 5:3-12 de Sfântul Matei
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După cuvântul înţelepţilor de demult, oamenii din acest colţ de lume sunt copii ai pământului lor şi ai cerului lor. Trupurile lor se alcătuiesc şi cresc din anume hrană pe care o au la îndemână în câmpurile cu holde, în dumbrăvi şi livezi şi pe plaiurile muntelui. Firea şi sufletul lor au blândeţea acelor ţărmuri îmbielşugate unde i-a aşezat dintru începutul lumii Dumnezeu, fiind în acelaşi timp schimbătoare şi furtunoase, nestatornice şi viclene ca apele, ca vânturile şi ca tot văzduhul lor fără cumpănă, întru care se îmbulzesc arşiţele şi gerurile.

Mihail Sadoveanu în Creanga de aur
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuiau să poarte un nume

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ­-
"Mioriţa" şi "Luceafărul" şi "Scrisoarea III".

Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi

Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?

Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puţine corăbii se duc la fund datorită propriei lor greutăţi şi fără a fi izbite şi dezechilibrate.

aforism celebru de Michel de Montaigne
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea mării

Vezi cum marea se sparge-n bucăţele lovind
insulelele,
dar în necuprinsul ei rămâne intactă?

Am prins eu vreodată din mare
cu braţele mele mareea
care se strecoară prin golfurile de la încheieturile mâinilor
şi curge
pe întinsul palmelor mele ca valurile printre stâncile
realităţii?

Oare tamburii mării
coboară pe coapsele mele
către insuliţele subacvatice ale genunchilor
cu toată puterea lor,
puterea mării,
pentru a se sparge apoi, ajunse la fund,
în recurente talazuri la picioarele mele?

Şi oare este oceanul trupului meu – ocean
a cărui forţă aleargă spre ţărmuri de-a lungul braţelor mele
pentru a se sparge în palme înspumate – puterea care coboară
şi se îndreptă spre valurile albe ale celor două tălpi de sare?

Eu sunt marea, eu sunt marea!

poezie clasică de D.H. Lawrence, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Fericiţi cei ce-s cutezători
Că a lor este victoria
În plaiurile cele sfinte.
Fericiţi cei ce plâng, că aceia
În dalbe ceruri se vor mângâia.
Fericiţi cei blânzi, că aceia
Vor moşteni întreg pământul.
Fericiţi cei care flămânzesc
Şi însetează după ştiinţă,
Că aceia se vor sătura
Şi niciodată n-or mai răbda.
Fericiţi care muncesc,
Pământul făcându-l grădină,
Căci vor culege roadele
În Grădinile Cerurilor.
Fericiţi vor fi şi cei milostivi
Că aceia se vor mântui.
Fericiţi cei curaţi în suflet
Că s-or hrăni doar cu lumină.
Fericiţi făcătorii de pace,
Că Fii cerului se vor chema.
Fericiţi cei prigoniţi pentru
Dreptate, că al lor este Raiul.

poezie de Herto Valus din Textul Belaginelor (Cartea Secretă)
Adăugat de Girel Barbu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oceanul

Oceanul îşi are peşterile lui sub ape,
Singuratice şi-adânci, unde se tace.
Deşi pe val zburdă zgomote şi furii cât încape,
Dedesubt e linişte şi pace.

Acolo-şi au lăcaşul spirite crâncene, duhuri,
Acolo, vii, ţin sfat cei care pentru noi par ireali,
Şi-acolo-s cei pe care-i plângem, în adâncuri.
Cei tineri, cei frumoşi, cei buni şi cei leali.

Marinari trudiţi se odihnesc la umbră şi răcoare
În apa vie-a împărăţiei lor albastre,
Singurătatea oceanului li-i binecuvântare
Şi-s vegheaţi de raza blândă-a miilor de astre.

Pământul are griji, pământul poartă vini,
Neliniştite sunt mormintele din cimitire,
Dar somnul marinarilor e lin şi patul fără spini,
Sub valuri de velur, îmbrăţişaţi de prima lor iubire.

poezie de Nathaniel Hawthorne, 1837–1842, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne mor cei dragi

Mor cei dragi, se duc în noapte,
i-am opri, nu se mai poate.
Însoţiţi de-a noastre plângeri,
se duc sus să fie îngeri.

Semenii noştri mor singuri.
Singuri, fără-însoţitor.
La mormânt se duc tot singuri,
Se duc în rai, la locul lor.

Fără lumânări aprinse,
fără flori pe-al lor mormânt,
Doar cu mâinile întinse,
ne rugăm la Domnul Sfânt.

În El ne punem speranţa.
Doar El ne poate ajuta.
El poate-înclina balanţa
de virus ucigaş a ne scăpa.

Şi Ţie Maică Sfântă
din inimă ne rugăm,
La virus să dai osândă,
din suflet te implorăm.

Îndreaptă-ţi ochii Isuse
către cei în suferinţă!
Iar celor care se duse,
arată-le-îngăduinţă!

Dumnezeule eşti Mare.
Apără pe toţi românii!
Ţie-ţi înălţăm cântare,
cum ne-au învăţat străbunii.

poezie de Dumitru Delcă (29 martie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dimineaţă, mi-am amintit de mare. M-am revăzut la Costineşti, unde am descoperit plăcerea de a mă arunca, ieşind din valuri, pe nisipul cald. Abia depăşisem treizeci de ani. Închiriam două camere într-o casă ţărănească, foarte aproape de mare, de unde ne duceam prin grădină la plajă. Rămâneam acolo până la prânz, iar după-amiaza jucam pinacle. Eram patru. Uneori ne opream, tăiam un pepene în patru şi îl mâncam, mânjindu-ne pielea bronzată cu zeama roşie picurată din feliile pe care le devoram până la coajă, după care ne spălam la fântână pe mâini şi jucam mai departe. Din cei patru, doi au murit. Eu am îmbătrânit. Dar plaja va fi rămas aceeaşi, invadată de alte trupuri bronzate, dimineţile trebuie să fie şi acum, acolo, dimineţi fără cer, iar marea se clatină, cu siguranţă, la ţărm la fel de îmbietoare, când nu o agită valurile. Şi, fireşte, vor rămâne tot aşa când din cei patru nu va mai exista nimeni. Cu minunata şi teribila ei nepăsare, pe care noi nu o vom putea învăţa niciodată, natura uită tot, chiar şi pe cei care au avut naivitatea să creadă că, măcar, la mare nu există decât prezent.

Octavian Paler în Autoportret într-o oglindă spartă
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici cei care îşi întemeiază viaţa pe nedreptate şi nelegiuire nu pot trăi fără o părticică de dreptate. Şi tâlharii îşi au legile lor, cărora se supun şi pe care le respectă.

citat celebru din Cicero
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legănatul unor şolduri poate scufunda vapoare

Cuprinzând ferm cu buzele
Bărbăţia navei
Ea o scufundă cu tot cu echipajul cel loial
Davy Jones deschide cufărul oceanului
În vreme ce nava fantomă se-alătură Armadei din adâncuri
Ea-i doar una din triada de nave surori
Determinate să facă din toţi oamenii robii lor
Iată vânturile înalţă vârtejurile lor de valuri...
Ele vorbesc pentru a te preveni care este numele ei...
Acest monstru din străfundurile josniciei...

poezie de Ted Sheridan, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu cei incompetenţi distug o organizaţie. Cei incompetenţi nu pot ajunge în poziţii în care o pot face. Cei care au realizat ceva şi vor să se sprijine pe realizările lor sunt aceia care mereu încurcă lucrurile.

citat din F.M. Young
Adăugat de Ioana Teodorescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sirenele

Sirenele pe luciul mării calme,
Când seara-şi plânge veşnica-i durere,
Plutesc uşor spre zarea-ndoliată
Gigantici fulgi desprinşi din alte sfere.

Plutesc uşor, şi-n părul lor de zâne,
Ce le-nveşmntă-n haina de mătasă,
Îşi joacă luna stinsele-i reflexe
Şi-n ochii lor tot farmecul îşi lasă.

Apoi pe stânci blănite-n spumă albă
Şoptesc târziu, cu drag înlănţuite,
Şi fragede cântări spre cerul nopţii
Înalţă-n taină firei adormite.

Şi cântul lor trezeşte marea-ntinsă,
Când spre-nălţimi eterice se stinge,
Căci plâng pe ţărm pădurile virgine
Şi plânge valul ce de val se-atinge.

Şi cântul lor răscoală firea-ntreagă,
Cufundă mari corabii în abisuri,
Corăbii ce porniseră în larguri
Cu pomi de aur şi grădini de visuri.

Distruge tot, şi tristele catarguri
Plutesc mai negre ca pe ceruri norii...
... Şi-atunci, privind spre stâncile vrăjite,
Se duc atraşi spre-adâncuri călătorii...

poezie clasică de I.M. Raşcu din Sub cupole de vis (1913)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Corăbii

Cerul îşi deschide norii,
Dimineaţa îşi aşterne zorii,
Visele îşi dorm fiorii
Pământul îşi ornează polii.

De printre pulbere astrale
Preţ de secunde-atemporale
Răzbat vii raze solitare
Rostogolindu-se în mare.

Din valul apelor, spre zare,
Din reci adâncuri planetare
Se nasc corăbii călătoare,
Cu pânze-n zboruri ţipătoare.

Şi ele îşi deapănă cărarea
Spre valul care cântă marea,
Se văd doar pânzele şi zarea
Din depărtări chemând vâltoarea

Soarele s-aprinde-n apa
De corăbii purtătoare,
Pânzele se aştern pe clapa
Valurilor cântătoare.

poezie de Alexandrina Vlas din Cartierul viselor
Adăugat de aliona vlas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dezintoxicarea de sfinte este lucrul cel mai greu, deoarece, refuzând toate vacuităţile existenţei lor, nu ne putem sustrage farmecului lor divin. Şi dac-am reuşi să trecem şi peste acesta, mai rămâne şi atunci un farmec echivoc, de care nu ne putem dispensa fără să deviem de la pendulaţiile vieţii noastre. Este în candoarea sfintelor o solemnitate care te îmbie să-ţi răcoreşti inima în potire, iar zâmbetul lor este învăluit în parfumuri ce ne amintesc de culori întrezărite în alte vieţi.

Emil Cioran în Lacrimi şi sfinţi
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe val

În valurile vieţii, adesea m-am scăldat.
Eram mereu deasupra, sub val nu am intrat.
Cât am fost pe val, ce mult m-am bucurat!
Când a căzut valul, nu m-am speriat.
Am luptat eroic să mă prind de mal,
Să ies iar deasupra, s-ajung la final.

Cum talazul mării, urcă şi coboară,
Izbeşte în maluri şi se-întoarce iară,
Nu mă dau bătut, nici nu fac scandal,
Mă ridic din apă şi iar sunt pe val.

poezie de Dumitru Delcă (25 iulie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oraşul e revărsat pe-o ieşitură de mal, împlântată în valuri.
Prin câte-a mai trecut, Doamne, şi colţişorul acesta de lume!... La început, au aruncat ancorele şi şi-au aşezat liman aci fenicienii, cei dintăi colindători ai mărilor. După ei au venit grecii, cu puternicile lor corăbii. Apoi a început năvala noroadelor de pe uscat. Şi aşa, neamuri pe neamuri s-au împins în căutarea «Berbecului cu lâna de aur» de la gurile Istrului. Vieţi peste vieţi s-au aşternut în trei mii de ani pe ţărmul acesta, şi vijelii după vijelii au bântuit ş-au spulberat aşezările lor din temelie.

Alexandru Vlahuţă în România pitorească, Constanţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!