Romanţa

Trecea în cârjă sprijinit
Pe uliţa pustie,
Şi-n caterincă, ostenit,
El învârtea necontenit
O veche melodie.

Era un cântec ce-l ştiam
De-acasă, dintr-o seară...
Cum l-ascultam pierdut la geam,
Mi se părea că mă vedeam
La noi, acasă, iară...

Şi-atâtea lucruri s-au ivit
În mintea mea cu dânsul!
Dar când bătrânul gârbovit
Sfârşi romanţa, m-a lovit
Pe negândite plânsul...

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din viaţa de la Roman, mi-aduc aminte puţine lucruri hotărâte. Am fost un copil precoce. Înainte de 5 ani, ştiam unele lucruri greu de înţeles şi pentru o vârstă mai înaintată. Ştiam, de pildă, oarecare lucruri din gramatică, pe care copii de 10 ani le pricep greu. Am fost şi amorezat înainte de 5 ani: de o fată de vreo 7-8 ani, care trecea pe la geamul nostru. Nu-i vorbă, era şi un caz de sugestie, căci cei din casă mă tachinau cu ea. Dar ştiu că mă înroşeam când trecea pe la geam. Tot de la acel geam, vedeam şi Ceahlăul, care era pentru mine ceva ca din altă lume, ca dintr-o legendă frumoasă. Nu ştiam pozitiv ce e acel Ceahlău, nici ce este un munte -- nimic!

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pianul

Blând, în amurg, o femeie un cântec îmi cântă
Şi mă poartă-n trecut spre acei ani ce mă-ncântă
Iar eu văd un copil aşezat sub un pian şi-n acorduri privind
La picioarele mamei ce pedalele-apasă şi cântă zâmbind.
Şi fără să vreau, acest cântec subtil şi atât de frumos
Mă duce departe, iar inima-ncepe să-mi plângă vârtos
Dup-acele duminici de-acasă când seară era şi iarnă afară
Iar pianul vibra şi odele noastre către cer se-nălţară.
Dar acum în zadar aş începe s-o aplaud pe cea care cântă
La pianul cel mare şi negru, căci simt că mintea se-avântă
Spre a mea copilărie, aşa că maturitatea acum s-a pierdut
În acest şuvoi de-amintiri, şi plâng ca un copil după trecut.

poezie de D.H. Lawrence, 5Octavian Cocoş
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geamul de sub tei

Se-nalţă luna-n depărtări stelare
Luminile vărsându-şi pe zâmbetul ce-l am
Şi ramul verde-al teiului în floare
Loveşte permanent în linişte la geam.

Simt o rază albă cum coboară
Lângă geam de sub bătrânul tei,
Când ochii tăi frumoşi seară de seară
Privesc cuminţi în gingaşi ochii mei.

Şi când în geamul vechi surâde luna
Ca un copil din tainicul ei zbor,
Eu te tot strâng în braţe ca nebuna,
Când mă ridici la pieptu-ţi cu mult dor.

Ce-ar fi să fie-aşa precum e visul,
Ce-ar fi real ca să trăiesc realul?
Dar viaţa ne mângâie cu surâsul
Şi ne oferă-n vise idealul.

poezie de Diana Enachii (30 aprilie 2011)
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost cândva o casă

(un cântec vechi... şi totuşi actual, pentru vremurile pe care le trăim )
A fost cândva o casă
undeva în Bucureşti.
O casă mică, strâmtă,
fără soare la fereşti.
Da-n toată sărăcia ei
când mă uitam la ea,
în mintea mea de copilaş,
ce mare îmi părea!
Căsuţa aceea veche,
cu mărul rotat,
sub care sta tăticul
cu mămica la sfat.
Şi cu bucătăria
în care ani la rând,
aşteptam ca mămica
să m-adoarmă cântând.
la la la, la la la la la, la.
Dar într-o dimineaţă
cerul albastru a vuit
şi păsări mari şi negre
peste noi s-au năpustit.
Urlau zvârlind bucăţi de foc
făcând pământul scrum
şi fumul când s-a ridicat
n-am mai văzut în drum,
nici casa noastră veche,
nici mărul rotat,
zadarnic pe tăticul
şi pe mama am chemat.
Vedea cum fuge lumea
spre locul fumegând
şi-n mijlocul mulţimii
stam pe stradă plângând.
la la la, la la la la la la.
Sunt ani de când s-au dus
tăticul şi mămica mea.
Iar azi copilul meu
se joacă-n leagănul de nea.
Şi-n ochişorii lui de cer
atunci când obosesc,
îl iau în braţe şi-l dezmierd
şi încep să-i povestesc
da casa noastră veche,
de micul palat,
unde tata şi cu mama
pentru mine au visat.
Iar păsările negre
de-or vrea din nou război,
vor fi atâtea mame
să le strige, ÎNAPOI!
Autor necunoscut

poezie de Dumitru Delcă (14 aprilie 2022)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

E plânsul meu...

Din leagăn, primul grai
A fost un plans.
Dar nu ştiam atunci
De rostul lui,
De dor,
De bucurie.
Era doar plâns
Nevinovat de prunci.
L-am luat cu noi
Şi în copilărie.
Şi-am plâns cu el
Dureri şi bucurii,
Am învelit
Cuvinte de ocară.
L-am pus peste durerea
De copii,
Ne-am ajutat de el
Să nu ne doară.
Dar am crescut
Şi plânsul l-am lăsat.
Din fală, din mândrie
Sau ruşine.
Şi-atâtea clipe trec...
Neîncetat,
Când trebuie să plângi,
Cînd simţi c-aşa îţi vine.
Eu mi-am ascuns durerea
În cuvânt.
În el ascund
Şi stropi de bucurie.
E plânsul meu,
Şi pot să-l plâng
Fără ca lacrima să ştie.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rondelul primăverii

Se-ntrec în cântec guguştiucii,
Ne-anunţă ei pe noi, uitucii,
Că am uitat de primăvară
Şi, iată, e prezentă iară.

Plouă cu picuri de chitară
Ce bat discret, la geam, spre seară,
Se-ntrec în cântec guguştiucii,
Ne-anunţă ei, pe noi, uitucii.

Senină, floare-albastră, rară,
Ici, colo, codrul îl presară,
Dansează mâţişorii luncii,
Ies ghiocei cu frunze lucii

Se-ntrec în cântec guguştiucii...

rondel de Gabriela Genţiana Groza din Rostiri (1997)
Adăugat de Gabriela Genţiana Groza
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iară eu, lumina mea...

Se năştea o stea în seară,
Întrebai: nu este a mea?
Inima-mi se-mbujorară,
Bolta toată cuprindea!

O chemai mai în aproape
Să mai stăm la sfat în două.
Ea se aprindea mai toată
Până-n zorile cu rouă!

O vedeam cum tremura,
Căuta Calea Lactee!
Iară eu – lumina mea,
Prin luceferi să mai steie!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna

Se-ntoarce toamna iar, cu aiureli
De vânt pe la fereşti,
Tu, suflet plin de griji şi de-ndoieli,
Te-nfiorezi de tristele-i poveşti...
El povesteşte despre moarte foi
Pe care le goneşte ca pe-un roi,
Ca pe-un convoi
De fluturi morţi, şi ţi le aruncă-n geam.
El stinge crini, şi roze, şi zambile,
El frânge ramuri,
Şi plânge, şi se tânguieşte zile
întregi şi nopti întregi, necontenit.
Acuma stins şi parcă ostenit
Abia suspină,
Ca plânsul violinei în surdină,
Apoi îşi schimbă fără veste tonul
Şi uimit 1-auzi cum suie
Din nou diapazonul
Şi suieră, şi fluieră, şi vuie,
Şi vâjâie, şi hohotă, şi geme
Într-un amestec înfiorător
De bocet, şi de vaiet, şi blesteme!
Ah, ce frumos, ce potolită vreme,
Ce veac senin fusese până ieri!
Ai fi crezut că firea amăgită
De visul cald al somnoroasei veri,
Aşa bogată-n fermecate vise,
Dormea, dar s-a trezit...
Vazând fugită
Vicleană vara care-o amăgise,
Acum, când înţelege adevărul,
Se zbate ca o mamă părăsită
Şi-n deznădejdea ei îşi smulge părul!...

poezie celebră de Şt.O. Iosif
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neînţeleptul

Râdea cu lacrimi bietul ins,
De fapt plângea râzând de dânsul,
Căci sigur, te inundă plânsul
Când vezi cum te tot faci de râs
Şi-n neguri ţi se afundă plânsul
Când singur vezi că eşti de plâns.

epigramă de Ioan Hapca
Adăugat de Sandra Glorían
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nepoţii

În viaţa mea, nicicând n-aş fi crezut
Că am să fiu vreodată fericit
De-ai mei copii pe care i-am făcut,
Pân' ce nepoţii-n lume s-au ivit,

Căci de ai mei băieţi ce-au tot crescut
Zi după zi, fi'nd veşnic ocupat,
Abia acum, când anii au trecut,
Realizez că nu m-am bucurat,

Dar de nepoţi, adică nepoţei,
Când vin la noi mereu sunt bucuros,
De cum apar şi-n braţe-mi sar toţi trei,
Şi cerul pare mult mai luminos!

Iar mai apoi devin chiar exaltat,
Când facem câte-o boacănă, belea...
Nici vorbă... cum pe vremi eram blamat,
Nevastă-mea de mine să se ia!

Şi-n special, cum sunt ei de vioi
Şi-ntr-una mă aleargă pân' asud,
De-atâta gălăgie, tărăboi,
Nici soacra nu e chip s-o mai aud...

Că de ştiam ce fericit voi fi,
Indiferent ce o să credeţi toţi...
Pe cinstea mea, şi nu vă zic prostii...
Făceam direct, de la-nceput, nepoţi!

poezie satirică de Valeriu Cercel
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul ce m-a dat

Pământul ce m-a dat mereu îmi cere
Să viu să-l văd asemeni ca-n trecut,
Asupra mea e-ntinsă a lui putere,
Că el m-a dat şi-aci el m-a născut.

Casa bătrână, vatra cea cu pruni
Şi vuietul prelung ce-l cântă plopii,
Cu dorul cel rămas de la străbuni,
Le simt pe toate-n mine când mă-apropii.

Mă văd copil cu sufletul de floare
Pe uliţa copilăriei mele,
Cu ochii blânzi, străluminând în soare,
În vraja lunii şi-n lumini de stele.

Plecat din sat, dar niciodată rupt,
Ce cu duioase daruri mă cuprinde,
Mi-e gândul tot la el, neîntrerupt,
Iar de a lui fiinţă nu mă pot desprinde.

poezie de Petre Gigea-Gorun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de ţară în ţara mea

Un bătrân călător pe drum de seară
Trecea străin pe strada mea.
Îl tot vedeam şi-am îndrăznit a-l întreba:
- De unde vii şi cine eşti, bătrâne?
Era-ntristat şi suspina.
Cu glasul stins el mi-a răspuns:
- De unde vin? Nu întreba
Plecat am fost din ţara mea
Dar peste tot unde-am umblat
În suflet ţara mi-am păstrat
Şi m-am întors
Aici, unde-i pământul sfânt
Unit cu el prin legământ.
Cu glasul blând şi coborât
- O, Doamne - se rugă bătrânul -
Mai ţine-mă în viaţă cât
S-apuc să văd zâmbind românul!

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de Maria Ciobotariu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul emana

un miros de mucegai
şedea în fotoliu
şi ne spunea poveşti din ovidiu
ne ţineau cu sufletul la gură
erau poveşti cu oameni care se transformau
în animale în copaci în stânci
bâtrânul era slab şi gârbovit

noi ascultam poveştile
lui despre metamorfoze
femeile deveneau foarea soarelui
păsări şi lilieci şi păianjeni
bărbaţii se transformau în porci
în şerpi în pietre în aer

nu ştiam că erau poveşti
din ovidiu şi nu conta prea mult
poveştile bătrânului alunecau adeseori
în spaniolă sau latină
uneori ne oferea pilde sau dictoane

noi vedeam în bătrân
o comoară plină cu surprize
o comoară părăsită
uitată în casa bătrânească

erau zile când ne povestea
filmele văzute în viaţa lui
cu actorii lui preferaţi

nebunii cu cyborgi
roboţi buni roboţi răi

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-aceasta împăratul fu poftit la o altă nuntă de împărat, unde nu voi să se ducă, fiindcă inima lui nu era de veselii, ci se îngrija mai mult de fiul său. Dară daca văzu că fiul său atâta stăruieşte, îi făcu voia. Acesta porunci la nişte credincioşi ai săi ca să aibă pregătit la îndemână câteva cazane cu smoală, să le fiarbă în ziua nunţii şi când va fi înde seară să aştearnă pe drum smoală. După ce puse la cale toate astea, se duse la nuntă. De cum începu hora, fata cea frumoasă şi necunoscută veni ca din senin, şi iară se prinse lângă dânsul. De astă dată era gătită şi mai frumos, avea nişte haine de la soare te puteai uita, dar la dânsa, ba. Juca feciorul de împărat şi se uita la dânsa ca la un cireş copt. Şi de astă dată o întrebă şi ea îi tot răspunse cam în doi peri. Îi făgădui şi acum că se va lăsa să o ducă acasă. Când fu înde seară la hora cea mai din urmă, pieri ca o măiastră de lângă dânsul.

Petre Ispirescu în Zâna munţilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muzică

Ce cânţi, copile? Prin grădini, deodată,
paşi şi porunci şoptite s-au întins.
Ce cânţi, copile? Sufletul tău, iată,
în beţele sirinxului s-a prins.

De ce-l momeşti? Sunetu-i o-nchisoare
în care el tânjeşte ostenit.
Ţi-i tare viaţa, cântul şi mai tare,
de dorul tău cu jale sprijinit.

Dă-i un răgaz, ca sufletul, cuminte,
să se întoarcă-n marea-nvălmăşeală
unde trăia, vast, vesel, înainte
ca tu să-l prinzi în doina ta domoală.

Cum din aripe tot mai trudnic bate,
tu risipi-vei zborul lui mereu,
şi-aripile-i de cântec destrămate
n-au să-l mai poarte peste zidul meu
când am să-l chem spre bucurii ciudate.

poezie de Rainer Maria Rilke din Cartea imaginilor, Partea întâi a cărţii întâi, traducere de Alexandru Philippide
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Centura de castitate

Această veche ustensilă
Pe când părea un straniu scut,
Pe-atât era de inutilă;
Veghea un bun de mult pierdut.

epigramă de Jean Buhman din Antologia epigramei româneşti, 2007 (2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trei lacrimi

Pe-o vreme tristă şi ploioasă
Furat de-un gând afar' priveam
Trei stropi s-au furişat în casă
Şi s-au prelins, încet, pe geam.

Păreau că-s lacrimi cristaline
Şi că s-au scurs din ochii mei
Purtând trei doruri cu suspine
Şi dragostea unei femei.

O lacrimă era curată
Prelinsă ca şi-un fir de tort
Sclipind ca piatra nestemată
Ca semn al dragostei ce-ţi port.

O lacrimă era amară
Ca despărţirea ce-am trăit-o!
De-atunci, de mult, din acea seară
Când tu m-ai părăsit, iubito.

O lacrimă tulburătoare
Părea atunci că poartă-n ea
O stare grea şi-apăsătoare,
Ca şi singurătatea mea.

Mi-adun un gând de-o noapte albă
În care n-am putut să scriu
Când am prins lacrimile-n salbă
Şi-apoi am adormit târziu.

poezie de Petre Gigea-Gorun din Căldura vieţii (1978)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străina

Străina apărută-n prag aseară

se întorcea fără bagaj din gară.

Privind spre ea, când a intrat în casă,

părea o umbra din trecut rămasă

pe dorul meu, răpus de insomnie,

orfan pribeag pe zorii-n agonie.

M-a dojenit că-o răscolesc cu gândul,

că, nedormit, pierd nopţile de-a rândul,

iar ea, gonită-n fiecare seară,

îşi caută un adăpost pe-afară,

iar către zori, când oboseala frânge,

sunt încă prins în cugetări nătânge,

cu gânduri sumbre, care o apasă,

că nici nu-i vine să se întoarcă-acasă.

Eu ascultând dojana ei ostilă,

mi se părea că-mi cântă o sibilă

pe notele nescrise dintr-o dramă

ce în lăuntrul meu adânc mă cheamă...

Atunci, privind Străina, încă-odată,

vedeam chiar Tinereţea mea furată!...

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultimul vals

veneam în fiecare seară în vechiul parc
ştii, acolo...
la margine de gând
în acel tragic veac
pe o bancă zgâriată, ruptă
un bătrânel şi o vioară
cânta duios o melodie
aceeaşi veche melodie
un vals purtat de timpuri printre anotimpuri
vibrau în mine tăcerile aldine
vibrau şi frunzele pe ramuri
divine tonuri se revărsau
pe aleile din vechiul parc
au trecut ani, mulţi, puţini, e greu acum de spus
azi e pustiu
doar vântul ţipă pe alei
bătrânul a fost dus pe ultimul lui drum
o altă melodie răsuna în urma lui
nu, nu era a lui
o lacrimă s-a scurs
pe aleile din vechiul parc
la margine de drum, la capăt de veac

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!