(...)s-a întîmplat un fel de miracol, datorită trăsăturilor mele fizice inconfundabile. M-a recunoscut cineva, care nu mă întîlnise niciodată, doar după coperta unei cărţi care apăruse acolo cu fotografia mea. Şi mi-a spus: "Eu pe dumneata te cunosc". Iar eu i-am răspuns: "Exclus, imposibil, nu aveţi cum!" Apoi m-a lămurit că din cartea aceea şi m-a sfătuit să trimit un poem la The New Yorker. Şi am trimis un poem pe care tocmai îl tradusese o prietenă de-a mea, americancă, şi, spre marea mea surpriză, a apărut. După aceea, după apariţia acestui poem, am fost chemată de o editură la fel de prestigioasă, care dorea să-mi publice un volum de versuri alese. Ah, am spus eu, bineînţeles! Bun, apucă-te de lucru cu traducători, unii iluştri, de acolo. Am avut această şansă, mi-a apărut cartea, apoi încă una, şi încă una, şi în Anglia vreo trei. La ora asta, însumez cam şapte cărţi apărute în America, ultima fiind scrisă de mine direct în englezeşte. Ce să-i faci, adaptarea era mediul normal! Dar mi-au trebuit aproape 15 ani ca să pot scrie în englezeşte.

Nina Cassian în revista 22, nr 721
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama mea era o femeie foate simplă, însă a contat enorm că m-a dus să văd spectacole încă din copilărie. După moartea mamei mele, bunica a fost aceea care m-a vegheat şi mi-a cultivat deschiderea către artă.

Mikhail Baryshnikov în ziarul Adevărul, interviu (13 iunie 2017)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Şi deci, de atunci, din seara aceea, ai plecat de acasă, la Institut şi ai rămas acolo un timp.
Lucian: Da, am rămas acolo; dom' director m-a găzduit, până în seara oficializării misiunii, când s-a aflat că aş fi comandantul. Bine, dom' director mă avertizase deja, cu o seară înainte, ca să nu fiu luat prin surprindere în momentul oficializării misiunii, dar m-a asigurat că dânsul n-a intervenit în favoarea mea, cu nimic! Doar din cauza asta am acceptat să fiu comandantul, tocmai pentru că nu era un aranjament făcut de dânsul; doar se interesase la Comisia pentru Zboruri spaţiale despre mine, apoi mi-a comunicat această decizie a dumnealor, atâta tot! Dar încă nici acum nu sunt sigur de chestia asta...
Lia: Ah, Luci, te rog! Nu redeschide acel subiect! Ştiu, la fel ca şi tine, vezi, am greşit şi eu, reproşându-ţi acest lucru, fără a mă fi gândit dinainte la implicaţiile cuvintelor mele, dar nu credeam că te vor deranja atât de mult.
Lucian: Lia, nu m-ai înţeles încă?! Nu-i vorba de ceea ce ai spus tu! Aşa credeam eu, încă de la bun început şi chiar i-am reproşat asta lui dom' director, direct, în faţă, încă de atunci, în seara aceea, cu o zi înainte de oficializarea misiunii, când dânsul mi-a spus că de reverul acestei haine albastre pe care o purtam se vor prinde şase bulinuţe aurii... Mi-am dat imediat seama că era vorba despre însemnele comandantului misiunii. Şi încă am îndoieli în privinţa neamestecului lui dom' director în toată chestia asta.
Lia: Ah, Luci, n-ar trebui!
Lucian: Ar trebui sau nu, nu mi-e deloc clar! La fel şi-n cazul vorbelor pe care i le-am adresat mamei; ar trebui sau nu să par indiferent, dar nu pot. Şi totul e atât de greu... Şi-n plus, mi-ai mai zis, de curând, că nu l-aş iubi pe tatăl meu, blondul ăla enervant... Dar nu-i adevărat! Cum să-l urăsc?! Off...
Lia: Luci, te rog, calmează-te!
Lucian: Sunt calm, Lia! Foarte calm...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sperietoarea

I-am spus odată unei sperietori, "Cred c-ai obosit
să tot stai singură pe câmpul ăsta pustiu." Şi ea mi-a răspuns,
"Bucuria de-a-i speria pe alţii este intensă şi durabilă,
de aceea nu obosesc niciodată."

După un minut de gândire, am spus, "E adevărat, ai dreptate;
am cunoscut şi eu o asemenea bucurie."
Iar ea, "Numai cei umpluţi cu paie ştiu asta."

Apoi am părăsit-o.
Nu mi-am da seama dacă m-a complimentat sau m-a luat în râs,
dar după un an sperietoarea devenise filozof.

Două ciori îşi făcuseră cuib sub pălăria ei.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Privea

cu un surâs stânjenit în jur
oare dorea ca să-i iert măritişul?
mi-a spus că i-a spus
că am scris o carte
dar nu vorbea cu ochii
mişca numai buzele ei
frumoase şi senzuale pe care-ţi venea
să le duci acasă şi să le săruţi
o viaţă întreagă
m-a informat că nu apucase
să-mi citească cartea - ea nu citea romane -
era un fel de dezvinovăţire

privea undeva departe de mine
am întâlnit-o din nou
şi credeam că joacă pe ascuns
un rol important în viaţa mea

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poem cu ochi albaştri

azi am să scriu un poem
cu ochii albaştri ca şi ai mamei,
cu gene lungi şi buze cântătoare
m-a învaţat unul să scriu
cică poezie şi de atunci nu mă opresc
de unde dracu iei cuvintele îmi intreb
prietenul, prietenul meu Costel
cum care Costel? Costel ăla care scrie
poezie în toate limbile şi dacă i se termină ia cu împrumut
şi nu se opreşte
că a făcut datorii mi-a spus mamaia lui
că şi-a cumpărat casă şi maşină şi nevastă şi copii
de-aia Costel scrie poezie
şi m-a învăţat şi pe mine să scriu
ce dracu doar nu-s eu mai proastă
poate găsesc şi eu măcar un editor să mă citească
şi să mă publice pe un sait
agonia parcă îi zice.
azi am scris un poem
cu ochii albaştri şi mă simt împlinită
ce dracu era şi timpul să ajung şi eu odată poet...
la aprozarul din colţ se vând cuvinte pentru versuri proaspete

poezie de Valeria Tamaş
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubirea

Mergeam pe strada pustie luminată de luna strălucitoare
Privind cerul înnegurat şi stelele încântătoare
Un gând m-a străpuns, ce pace nu-mi dădea.
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"

Încercam şi încercam să găsesc răspuns
Însă nimic nu părea să fie potrivit
Şi atunci un singur lucru mi-am spus:
"Fiecare are un scop ce trebuie îndeplinit."

Continuând să merg prin bezna cea tăcută
Pe o bancă mai micuţă, aflată-n faţa mea
Stătea o fetiţă ce părea că ascultă
Şuierăturile vântului care lin bătea.

Fără vreo idee, lângă ea m-am aşezat,
Am privit-o în ochi un timp îndelungat
Am văzut în ei doar suferinţă,
Nici pic de iubire sau dorinţă.

Vrând să par politicos, am întrebat:
"Micuţo, eşti bine, ce s-a întâmplat?"
Şi fără vreo expresie pe chip, mi-a răspuns:
"Poţi să mă faci să ajung acolo sus?"

Rămas fără cuvinte de ceea ce mi-a spus,
Am continuat să vorbesc, punându-i o altă întrebare:
"Eşti bine? Ce sa întâmplat de eşti supărată aşa de tare?"
Tăcere, dar am avut răbdare.

Trecuse ceva timp, cine mai ştie cât....
Dar atunci şi-a ridicat capul din pământ
Mi-a şoptit încet, dar m-a marcat tare:
"Mama mea e înger, cum pot să fiu şi eu, oare?"

Nu i-am răspuns, am aşteptat continuarea.
"Lumea mea s-a prăpădit, vreau doar să ajung în cer,
Acolo e mama mea, prea multe cer?"
Lacrimi care nu îşi găseau alinarea.

Ceea ce mi-a zis, pe viaţa m-a marcat.
"Fetiţo, viaţa merge înainte, să nu-ţi para rău.
Nu se va mai întoarce, e adevărat,
Dar ea va fi de acum îngerul tău."

S-a uitat cu ochii ei înlăcrimaţi către mine:
"Cum mai pot trăi când tot ce iubeam a murit?
Nu voi mai fi niciodată bine,
Iubirea de mamă era tot ce mi-am dorit."

Asta este tot ce mi-a mai putut spune.
A luat-o la fugă fără să-i mai pese,
Însă ochii, inima şi mintea mi-a deschis
Şi am ştiut ca întâlnirea cu ea a fost ceva prescris.

Acum, întrebarea mea avea răspuns:
"De ce trăim, oare, în viaţa asta grea?"
Ei bine, un singur cuvânt e de ajuns:
"Iubirea - de familie, de prieteni, de tot ce înseamnă ea."

poezie de Alexandra Marinescu
Adăugat de Alexandra Marinescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cliff Klingenhagen

Într-o zi Cliff Klingenhagen m-a invitat la cină,
Iar după aperitiv, supă şi friptură,
Şi-alte bunătăţi care se topeau în gură,
Clifff a luat două pahare şi, cu masculină
Eleganţă, a turnat în unul vin, iar în celălalt pelin.
Apoi, l-a ridicat pe cel cu conţinut amar
Şi a sorbit, tuşind uşor, toată otrava din pahar,
Spunând c-al meu e celălalt, cel plin cu vin.

Iar când l-am întrebat ce fel de parteneriat propune,
El a făcut din ochi – de-ai fi crezut că tocmai ar zâmbi –
Şi mi-a spus că era vorba doar de felul al lui de-a fi.
Mie, deşi-l cunoşteam, mi-au trebuit zile bune
Să mă-întreb dac-am fost vreodată până azi, încă din leagăn,
Sau voi fi cândva la fel de fericit cum este Cliff Klingenhagen.

poezie de Edwin Arlington Robinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată eram la oră şi a trebuit să mă interpretez pe mine atunci când sunt singur la mine în cameră. Şi cum nu avusesem niciodată camera mea, a trebuit să improvizez. Mama mi-a spus că actoria este pentru oamenii bogaţi şi că ar trebui să-mi caut de lucru. M-am lăsat de liceu după doi ani, dar n-am uitat ce mi-a spus profesoara, că am jucat natural. Nu ştiu care este diferenţa dintre a fi natural şi a fi real.

citat din Al Pacino
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Haide, Luci! Glumeam doar, ar fi trebuit să-ţi dai seama.
Lucian: Aha, glumeai, deci... Atunci, comandantul cel căpos te întreabă ce s-a întâmplat cu micuţa ta prietenă? Te-ai săturat deja de Ema?
Maria: Nu încă. Făceam doar o mică pauză, după care am să mă întorc de îndată la ea.
Lucian: Înţeleg. Şi până acum, ce-ai constatat referitor la ea?
Maria: Nimic deosebit, în afară de faptul că e o leneşă fără pereche. Nu s-a mişcat deloc de acolo, stă, aşteptând ceva, dar nu pricep ce. Să se petreacă vreo minune şi să aterizeze vreo insectă în pânza ei firavă?! Nu-şi dă seama că asta nu se va întâmpla în curând?
Lucian: Probabil că nu-şi dă seama. La urma-urmei, Ema e doar un păianjen. E normal să-şi aştepte prada.
Maria: Aşa e; doar un păianjen. Un păianjen care visează o pradă bogată... Ascultă, Ema o fi ea un păianjen, dar noi suntem oameni; şi între timp mie mi s-a făcut foame. Mai mult de asta am venit pe puntea principală. Eu nu pot aştepta, ca Ema, să pice ceva din senin. Ce zici, căposule, ne poţi servi cu ceva?
Lucian: Asta era... Sigur, se rezolvă imediat! Dar după cum ştiţi, nu vă voi putea servi cu ceva preparat de mine; Nis mi-a interzis acest lucru la jocul de cărţi. Deci, va trebui să vă mulţumiţi cu ce a pregătit Robby sau Felix.
Maria: Evident. Acum orice e bun. Mai ales atâta timp cât nu e necesar să le prepar eu.
Lucian: Vezi, într-un fel şi tu semeni cu micuţa ta prietenă pe care tocmai ai părăsit-o. Eşti la fel de leneşă ca şi Ema.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost extrem de afectat de cele întâmplate şi mi-a fost greu să scriu articolul respectiv. Totuşi, la cinci săptămâni după ce m-am întors din Nepal, am predat revistei Outside un material care a apărut în numărul din septembrie. După ce am terminat de scris, am încercat să nu mă mai gândesc la Everest şi să-mi văd de viaţa mea, dar mi-a fost imposibil. Când încercam să-mi dau seama ce se întâmplase acolo eram cuprins de sentimente neclare şi mă obsedau împrejurările în care muriseră coechipierii mei.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dora Williams

Când Reuben Pantier a fugit şi m-a părăsit,
Am plecat la Springfield. Acolo am întâlnit o partidă,
Tatăl său mort de cuarând îi lăsase o avere imensă
S-a căsătorit cu mine când era beat.
Viaţa mi-a devenit mizerabilă.
A trecut un an şi într-o zi l-au găsit mort.
Astfel am ajuns bogată. M-am mutat în Chicago.
După o vreme l-am întâlnit pe Tyler Rountree, un ticălos.
M-am mutat la New York. Un magnat cu părul sur
Devenise nebun după mine – aşa că încă o avere.
A decedat într-o noapte în braţele mele, ştii cum
(I-am revăzut faţa stacojie încă mulţi ani după aceea.)
A fost aproape un scandal.
M-am mutat iarăşi, de data asta la Paris. Eram deja o femeie
Insiduoasă, subtilă, deprinsă cu lumea şi cu bogăţia.
Cochetul meu apartament de lângă Champs Elysses
A devenit locul de întâlnire a fel de fel de oameni,
Muzicieni, poeţi, dandi, nobili;
Acolo se vorbea franceza şi germana, italiana şi engleza.
M-am căsătorit cu Contele Navigato, de loc din Genoa.
Am plecat la Roma. El m-a otrăvit, cred.
Acum în Campo Santo, cu vedere
Către marea unde tânarul Columb visa lumi noi,
Uite ce au gravat în marmoră:
"Contessa Navigato
Implora eterna quiete."

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lângă mare

Dis-de-dimineaţă, împreună cu câinele
M-am dus s-admir marea albastră.
Sirenele au ieşit din adâncuri
Să mă privească.

Iar fregatele de la suprafaţa mării
Şi-au întins braţele de cânepă-n fel şi chip,
Crezându-mă un şoricel
Ghinionist, naufragiat pe nisip.

Am rămas acolo până când mareea
Mi-a trecut peste pantofiori
Şi peste şorţuleţ şi cingătoare,
Şi peste corsaj, dându-mi răcoroşi fiori;

Credeam că mă va înghiţi cu totul,
C-o să dispar cum dispare-un bob de rouă
De pe mâneca unei păpădii –
Şi-atunci ne-am mişcat deodată-amândouă.

Iar ea – ea m-a urmat îndeaproape;
I-am simţit, de-argint, degetele vii
Pe glezna mea – apoi pantofii mei
S-au umplut de perle sidefii.

Am ajuns pe ţărm, era multă lume la plimbare,
Dar ea părea să nu cunoască pe nimeni din oraş;
Acolo, s-a-înclinat şi m-a privit pătrunzător,
Apoi, apoi marea s-a retras.

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: De ce te-ai orientat totuşi spre matematică? De ce-ai ales-o dintre toate astea? Se pare că ai talent şi pentru celelalte.
Lucian: Asta mi-a plăcut cel mai mult. Nu ştiu de ce, însă spre matematică am avut dintotdeauna o înclinaţie specială, deosebită, o atracţie puternică, pe care nici acum nu mi-o pot explica. Simţeam ceva, în interiorul meu, simţeam cumva că asta trebuie să fie, asta trebuie să fac, asta-i calea pe care trebuie s-o urmez. Dintotdeauna am ştiut că asta vreau. Deci, calea asta am urmat-o. Şi nu regret deloc. În plus, după cum i-am spus odată şi lui Mihai, când şi el mi-a pus întrebarea asta, de fapt, cred că matematica m-a ales pe mine... Înainte de a fi învăţat să vorbesc bine, corect, am învăţat singur să număr şi să socotesc, de parcă aveam matematica în sânge. Când alţi copii preşcolari de seama mea se jucau cu diverse jucării, eu preferam să răsfoiesc cărţi; cărţile de matematică. La întrebarea "Ce vrei să devii când vei fi mare?", aveam mereu, negreşit, un singur răspuns, foarte clar: "Matematician"... Aşa spuneam oricui mă întreba. Matematica a fost, într-un fel, prima mea mare iubire...

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dumnezeu

În zilele de demult, când tremurul primelor vorbe mi-a atins buzele,
Am urcat pe muntele sfânt şi-am vorbit cu Dumnezeu, spunându-İ,
"Stăpâne, sunt robul Tău.
Dorinţa Ta nespusă este legea mea, Te voi asculta de-a pururi."

Dumnezeu n-a răspuns şi s-a îndepărtat ca o furtună mare.

După o mie de ani am urcat pe muntele sfânt
şi-am vorbit iarăşi cu Dumnezeu, spunându-İ,
"Creatorule, sunt creaţia Ta.
M-ai modelat din lut, iar eu îţi datorez totul."

Dar Dumnezeu n-a răspuns şi s-a îndepărtat ca o mie de aripi iuţi.

După După o mie de ani am urcat pe muntele sfânt
şi-am vorbit iarăşi cu Dumnezeu, spunându-İ,
"Tată, sunt fiul Tău. Cu milă şi cu iubire mi-ai dat naştere,
şi prin iubire şi veneraţie voi moşteni împărăţia Ta.

Dar Dumnezeu n-a răspuns şi s-a îndepărtat ca ceaţa de pe dealuri.

Apoi, după După o mie de ani am urcat pe muntele sfânt
şi-am vorbit iarăşi cu Dumnezeu, spunându-İ,
"Dumnezeul meu, scopul şi împlinirea mea, eu sunt ziua Ta de ieri,
iar Tu eşti ziua mea de mâine. Eu sunt rădăcina Ta în pământ
şi Tu eşti floarea mea din cer, şi noi creştem împreună
luminaţi de razele soarelui."

Atunci Dumnezeu s-a aplecat
şi mi-a şoptit la ureche cuvinte dulci ca mierea, şi m-a îmbrăţişat,
aşa cum marea îmbrăţişează pârâul care-aleargă spre ea.

Şi când am coborât în vale, pe şesuri, Dumnezeu era şi El acolo.

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângerile lui Ieremia

Eu sunt acela ce-a văzut
Durerea, ca şi suferinţa
Când cu nuiaua mi-a bătut
Şi cu urgia Lui fiinţa.
În întuneric m-a mânat,
M-a dus departe de lumină
Doar împotriva mea a stat
Şi numai eu am fost de vină...

Întreaga noapte-ntreaga zi
M-a tot ţinut sub apăsare
Să nu mai pot nădăjdui
Că voi scăpa din închisoare.

În lanţuri m-a legat apoi
Să-mi ardă carnea de durere
Să gem plângând cu ochii goi
Şi ajutor să nu pot cere.

M-a-nchis în spaimă şi în frig,
Un zid a pus să mă-nconjoare
Şi ca să nu mai pot să strig
M-a rătăcit şi pe cărare.

Degeaba-aş încerca să-I spun
Că rugăciunea n-o primeşte
Şi Dumnezeul meu cel bun
E ca un leu ce mă pândeşte.

Pa vârf de munţi m-a prigonit
Şi-a-nfipt săgeţile în mine
M-a pustiit, m-a nimicit,
M-a dat cu totul de ruşine.

Cu pietre dinţii mi-a sfărmat
O, Doamne, pacea, fericirea,
Pe toate Tu mi le-ai luat
Şi mi-ai desăvârşit pieirea.

Dar totuşi bunătatea Ta
Nu s-a sfârşit, nu-i dusă încă
Că Tu eşti, Doamne, partea mea
De moştenire şi o stâncă.

De adăpost când nu mai pot
Şi însetat vin şi n-am apă
Când mort mă vad şi mă socot
Tot Tu eşti Cel care mă scapă...

poezie de Adriana Cristea (15 iunie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama mea mi-a spus că nu am deschis ochii timp de opt zile după ce m-am născut, dar după aceea, primul lucru pe care l-am văzut a fost un inel de logodnă. Am fost captivată.

citat din Elizabeth Taylor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşteptând

Pe străduţa de la moară,
din deal, în vale coboară
o femeie cu năframă
şi-am crezut că eşti tu, mamă.
Când s-a mai apropiat
sufletul mi s-a-întristat.
Nu era cum aşteptam,
măicuţa mea din Bărăgan.
Dar... fiind femeie bună
m-a luat atunci de mână
şi mergând pe drumul drept,
m-a întrebat pe cine-aştept.
I-am spus că mi-e dor de mama.
Apoi ea mi-a spus cu milă:
Aşteaptă, că o să vină.
Am mai aşteptat un an.
Tu, mama mea din Bărăgan,
de-acolo, din ţări străine,
oare, mai gândeşti la mine?
Mamă,
ştiu că ai un suflet bun.
Nu vreau să mai stau pe drum,
să fiu copil al nimănui,
să îndur cearta orişicui.
De tine dorul mă apasă:
Te rog mamă, vno acasă!

poezie de Dumitru Delcă (8 ianuarie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei mai mulţi dintre colegii mei de clasă nu aveau simţul fantasticului. Luau lucrurile aşa cum erau... Asta este o plantă, acela este un fotoliu. Dar, pentru mine, lucrurile nu erau atât de bine definite. Mama mea, care încă trăieşte şi care este o femeie plină de imaginaţie, m-a încurajat. În loc să spună: "Nu, nu, ar trebui să fii serios!", era încântată că aveam imaginaţie. Când m-am îndreptat către lumea fantasticului, m-a ajutat dându-mi cărţi să citesc. Am citit pentru prima oară Edgar Allan Poe când aveam doar nouă ani. Am furat cartea ca s-o citesc, pentru că mama nu voia să o citesc; credea că eram prea mic, şi avea dreptate. Cartea m-a speriat şi am fost bolnav timp de trei luni, pentru că am crezut în ea... dur comme fer, cum spun francezii. Pentru mine, fantasticul era perfect natural; nu aveam îndoieli deloc. Aşa erau lucrurile. Când le dădeam prietenilor mei genul acesta de cărţi, spuneau: Dar nu, noi preferăm să citim poveşti despre cowboy. Cowboy-i erau extrem de populari în acea perioadă. Eu nu înţelegeam asta. Eu preferam lumea supranaturalului, a fantasticului.

Julio Cortazar în The Paris Review
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

După doi ani m-am întors acasă, ş-am început să fac singur iconiţe. Era vară. Duminica mă duceam la obor. Îmi aşterneam hainuţa jos, îmi întindeam marfa pe ea şi-mi aşteptam muşterii, ca orice negustor. Treceau femei sărace, oameni de la ţară, mă întrebau cine le-a zugrăvit, le spuneam că eu... şi cumparau, bieţii oameni, ziceau că-s icoane cu noroc, de la un copil nevinovat. Doamne, cu ce bucurie am venit eu acasă dupa cea dintâi afacere a mea! Făcusem vreo zece sorcoveţi şi când i-am pus mamei în mână, s-a uitat la bani, apoi la mine şi m-a întrebat îngrijată de unde-s, că eu lucrasem pe ascuns icoanele. Când i-am spus, m-a sărutat, a dat să zică ceva şi s-a întors repede cu faţa spre fereastră, că-i venea să plângă. Aceea a fost, poate, cea mai fericită zi din viaţa mea.

citat celebru din Nicolae Grigorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!