Fata cu vioara
Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănțuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,
Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârșit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...
Voi o credeați nebună, negreșit,
Când o vedeați mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliți veșnica-i cântare...
Dar adevăru-i altul și mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Și ce blestem - sălbatic și amarnic!
Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!
De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin piețe, dornică de viață,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceață...
De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Își aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!
Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt și-un țipăt încleștat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...
Atunci, cu ochii mari, înspăimântați,
Din părul blond își smulse patru fire...
Și voi râdeați, nebunilor! Râdeați!
Fecioara însă, ea cânta-n neștire...
Ce cântec pur și nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...
Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Și-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!
poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cartea "111 cele mai frumoase poezii" de Radu Stanca este disponibilă pentru comandă online la 34.99 lei.Citate similare
Fata cu vioara
Acum, când ochii ei nu mai privesc,
Când degetele ei prelungi, de ceară,
Nu mai aleargă, nu mai dănțuiesc
Ca un păianjen galben pe vioară,
Acum, când nu mai tremură pe-alei
Ci doarme, în sfârșit, între glicine,
Am să vă spun, prieteni, taina ei,
Taina ei neagră, plină de suspine...
Voi o credeați nebună, negreșit,
Când o vedeați mereu, fără-ncetare,
Cu sânul gol, cu părul despletit,
Cântând pe uliți veșnica-i cântare...
Dar adevăru-i altul și mă tem
Să vi-l mai spun acum, când e zadarnic...
Fata purta cu vioara un blestem!
Și ce blestem - sălbatic și amarnic!
Căci tatăl ei, un jidov scund, urât,
Murind, îi hărăzise într-o seară,
Să nu trăiască după el decât
Atâta timp cât va cânta la vioară!
De-aceea, zi de zi, până-n amurg,
Pe străzi, prin piețe, dornică de viață,
Cânta din răsputeri în vechiul burg,
Cânta prin soare, viscole sau ceață...
De-aceea alerga necontenit,
Mergea mereu cu vioara sub bărbie,
Își aiura descântecul smintit,
Se prăvălea în el ca-ntr-o orgie!
Dar într-o noapte, de prea mult cântat,
Deodată toate corzile plesniră!
Un vaier scurt și-un țipăt încleștat
În cerul pulmburiu se-ncolăciră!...
Atunci, cu ochii mari, înspăimântați,
Din părul blond își smulse patru fire...
Și voi râdeați, nebunilor! Râdeați!
Fecioara însă, ea cânta-n neștire...
Ce cântec pur și nemaiauzit!
N-o să vi-l spun, căci nu se poate spune!
Dar prea mult timp, pe lemnul istovit
Nu dăinuiră nici aceste strune...
Nici ele nu putură, prin alei,
Să-i prelungească marea agonie...
Și-acum fecioara doarme-n racla ei
Ca o vioară frântă în cutie!
poezie celebră de Radu Stanca
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
A fost scris un comentariu până acum.
Vioara...
Vioara uitată-ntr-un colț,
E spartă, e veche nu mai cântă,
Sunt tăcute slabele-i corzi,
Nici un sunet nu se mai avântă.
De mult, vioara făcea ravagii,
Aducând în suflet veselie,
Sau ale romanței sufragii,
Tremurau inimi în melancolie.
Nu pot să te mai repar vioară,
Ești mult prea distrusă,
Nu vei mai cânta a doua oară,
Astfel gloria ta e apusă.
poezie de Mihai Leonte (8 noiembrie 2003)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Oh, tu, fericito!
O simplă nemulțumire ascunde intenții mult mai adânci,
Ce nu pot fi desconspirate și deslușite decât prin contrast, decât printr-o forță opusă ca direcție și sens, decât prin suferință.
Căci dacă ni s-ar cânta în strună, cine s-ar mai depărta de sinele fals?
Cine s-ar mai opri din dans?
Păsări fermecătoare zboară deasupra ta, iar tu stai și aduni fire de nisip de pe podea.
Iubirea nu poate fi "a noastră", căci cine suntem noi?
Timpul se revarsă, în timp ce marea doarme ne-ntoarsă.
Te plimbai prin lume, crezând că ai ceva de-ndeplinit, când un cântec dulce ai auzit, pașii ți s-au împleticit, iar unul în brațele altuia ne-am trezit.
Acum îmi spui că nu mă mai cunoști, că sunetul glasului meu îți sună străin, de parcă ar aparține altor voci.
Îmi spui că trebuie să mergem, urmând harta ce o porți după tine, însă eu îți arăt pe cer, un astru ce nici nu pleacă, nici nu vine.
Dar e ok. Acum, și mereu, crezi ce vrei.
Eu sunt pe-aici, prin preajmă,
Adulmecând teiul și ascuțind condeiul.
Scriind versuri ca...
"Cine zboară de fapt, vulturul sau vântul?
Cine se-nvârte de fapt, Soarele sau Pământul?"
Iubirea nu stă în loc, iubito.
Iubirea-ți poartă numele, oh, tu, fericito!
poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochițoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Sufletul meu
Sufletul ca o vioară
Ce se tânguie în noapte;
Căci artistul ce odată
Blând o mângaia cu arcușul,
A uitat-o in cutie,
Tristă și dezacordată.
Vrea vioara azi să cânte,
Să vibreze, să răsune,
Patimă să pună-n cântec
Dor de dragoste, de jale
Armonie și visare.
Nu-și găsește azi artistul
Timp să-i cânte azi în strune.
Și atunci vioara veche,
Stă uitată, necântată,
Plâns de pasăre ciudată.
Totu-i pustiit în mine,
Cânt de jale fără tine.
poezie de Angelina Nădejde (27 august 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!
* * *
M-a obosit existența asta,
Atât de mult, atât de adânc,
De mă bagă-n mormânt!
Mă seacă, mă usucă!
Și mă tot aruncă,
Ba-n cer, ba-n pământ!
Și-ntre timp m-am trezit,
Cu tine-n gând, în lacrimă!
Te caut prin visuri, prin viață,
Pe-o alee, pe străzi, prin timp,
Și... nimic!
Poate-i un zid între Noi!
Sau poate nici nu mai suntem!
Poate-i blestem!
Sau rătăcim chiar prin Noi!
Poate ne-am depărtat prea mult,
Și-acum prea târziu!
Poate trecerea în neființă,
Poate... o clipă!
O clipă cât o viață!
Sau poate-ntr-o... dimineață!
poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
"Cânta la Stupca o vioară"
"Cânta la Stupca o vioară"
Și lumii spus i-a fost apoi
Că doina noastră-i lăcrămioară
Nemuritoare pentru noi!
Ea asculta plângând, pădurea
Din dealurile înverzite
Strângându-le în doină, toate;
Minuni de Domnul hărăzite!
Balada e din neam viteaz,
Ce-i trăitor printre ponoare,
Cu suflet mândru, pururi treaz
Și-i cel mai brav dintre popoare!
Și marea plânse dorul ei
Și adăstă lângă vioară,
Iar cântecul ne-a fost temei
Când am cântat-o-ntâia oară!
poezie de Ioana Voicilă Dobre din Între verde și albastru
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!
Aripi reci
Cânta o păsărică la vioară
Și, cum să spun? prea mult se agita
Crezând că sub picioare ar avea
O lume-ntreagă. Doar că ea... nu zboară.
poezie de Daniel Vișan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Adio-ți spun...
Adio-ți spun, acum când lacrima mă doare
Și mă întorc în lumea din care am venit,
Pe aripi de iubire am vrut să urc spre soare,
Dar raze de dispreț m-au ars, m-au pârjolit!
Adio-ți spun, acum când ard în patimi
Și frigul peste suflet e-un viscol nesfârșit,
Iar ploaia în torent îmi varsă lacrimi
Și mor și te iubesc, deși m-ai amăgit!
Adio-ți spun și-ascund dorul în șoapte,
Pe alei de suflet pustii de atâta neiubit.
Mă duc spre lumea-n care se mai poate;
Să speri în vise care-aicea s-au sfârșit!
Adio-ți spun și plec, o clipă nu mai stau,
Prea mult mă doare aproape să te știu,
Te rog numai să uiți cât încă nu-i târziu,
Că am sa te iubesc oriunde o sa fiu!
poezie de Dorina Omota (4 septembrie 2014)
Adăugat de Dorina Omota
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nostalgie
Din degete îmi curgeau străzi prelungi
cuvintele se plimbau în silabe albe sau colorate
străzile duceau în parcuri unde lumina cânta prin ramuri
nu aveam nevoie de mișcare ca să înțeleg
aveam nevoie de inerție de oprire într-un cuvânt
care să mă cuprindă
plimbarea ar fi fost o respirație peste febra unui sentiment
suflarea mamei peste o frunte arzândă de copil
care crește prea repede pentru o copilărie mult prea scurtă
din degete îmi curgeau străzi care hoinăreau prin oameni
admirându-le inima și ochii de culoarea lemnului neștiutor
odihnindu-se într-o poezie scrisă pe un laptop prăfuit
eram noapte și eram poate primăvară
sigur nu eram om
pentru că prin mine nu se plimba nicio stradă
iar degetele le păstram cu nostalgie
de pe vremea când eram
copilărie
poezie de Simion Cozmescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
De ce
tristețea plânge într-o vale
nimeni în cale
viața a venit
a strigat, a țipat
un țipăt scurt
strident, incoerent
ardea mereu strălucitoare
nimeni nu a văzut
a plecat
încet-încet
în alei de umbre fugare
plină de jale
și vrei acum să îi ies în cale
de ce, de ce oare
trăiesc într-o singurătate desăvărșită
a mea, a nebunilor
uneori vorbesc cu pereții, când nu plâng
rătăcesc prin coridoarele lumii
mă împiedic de cioturi de suflet
de azi nu îmi mai pasă
și totuși încerc să înțeleg
să cuget, să visez și întreb
de ce ucideți păsări călătoare
răcoarea gândurilor cade încet-încet
poate discret
să nu tulbure miasmele din jur
vraja a tăcut în imensul pustiu
un cântec tăcut, neînceput
stropi de lacrimi pe drum
pe drum nu e nimeni acum
viața asta, este oare a mea
stau la un geam
privesc un banal sfârșit
al cui
poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Capriciile soartei...
Te ascultam cu ochii umezi de fericire,
Când mă țineai la pieptul tău cândva,
Ca pe un talisman de aur veritabil,
Tu îmi șopteai timid și tandru
Că mă iubești ca nimeni altul
Și în veci voi fi a ta,
Ca Julieta lui Romeo,
Icoană sfântă în artă.
În jurul meu atunci totul cânta,
Ca strunele iubirii atinse de arcușul viu,
Când viața o feerie îmi părea,
În brațele timpului darnic,
Capriciul soartei mă înșela amarnic,
Lăsându-mi zestrea mărilor de lacrimi
Și gustul sării amare din pustiu.
Dar toate au fost cândva,
Acum e altfel.
Capriciile soartei...
Variantă:
Îți savuram patetic iubirea,
Din gesturi și cuvinte,
Așezate frumos ca florile pe ram,
Stelele nopților senine număram,
Cu ochii umezi de fericire,
Ca un copil naiv eram, cuminte,
Când viața sub Oda bucuriei petreceam.
La pieptul tău mărinimos,
Eram o jucărie nouă,
Mult prea râvnită pe atunci,
Ce n-o doreai pierdută,
Ca toate celelalte din trecut.
Când steaua fericirii darnic mă dezmierda
Și îmi cânta pe strunele inimii frumos
Ca Zeii artei în Olimp,
Soarta capricioasă m-a înșelat amarnic,
Lăsându-mă să mă înec în lacrimi
Și prețul fericirii cu adevărat să-l simt.
Dar toate au fost cândva,
Acum e altfel.
poezie de Valeria Mahok (19 decembrie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mereu...
Mereu voi cânta dragostea ta,
Mereu o voi cânta, chiar și când ploaia mă va cuprinde,
Când bolțile reci, de sub ochiul de stea,
Vor alunga lumina, ce sta cuminte...
Nimicul va crede atunci c-a-nvins,
Că timpul n-a existat nicio secundă,
Că moartea a fost visul din vis
Dorit de particula devenită o undă!
Dar inima mea nu va-nceta
Să-și audă-n ecou valul de mare
Dragostea ta ce necontenit va cânta
Norilor ce se-adună în zare...
poezie de Alexandru Răduț din volumul de versuri Călători (2019)
Adăugat de Doina Moldovan
Comentează! | Votează! | Copiază!
Vioara Stradivarius
A venit o comisie de expertiză,
M-a măsurat din cap până-n picioare:
"Din lemnul acesta vor ieși trei țimbale
Luați-i așchiile la analiză."
Apoi au venit tăietorii de lemne,
Topoarele lor mă izbeau în genunchi,
Sângele cald îmi șiroia pe trunchi,
Duceau lipsă de țimbale pesemne.
Meșterii tăcuți mă strângeau la rindea,
Mă lucrau cu grijă ca pe o comoară
Dar lemnul din mine nu îi asculta
Și s-a prefăcut în vioară.
Mai marii lor s-au întors într-o seară,
Dintre coperți prăfuite de carte,
Au condamnat toți meșterii la moarte
Că lemnul rebel a ajuns vioară.
"Dați foc acestui incest vegetal,
Aduceți un alt copac de pe munte."
Nopțile erau luminate de focul barbar...
Și de-abia atunci, vioara a început să cânte.
poezie de Petre Ivancu din Fotografii imaginare
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Amestec de cuvinte
Mi-am amintit acum
de tine
și de lancea cu
care mă
zdrobeai când aveai
tu chef
și cu care promiteai
viselor
nopți întregi
de singurătate.
Marea însângerată
mi s-a
răstignit la
picioare
plină de viață
și am
simțit că o
iubesc
mai mult decât
pe tine...
Aveai furie în
privire
când oceanul
m-a străpuns
cu ghearele și
am știut
că buzele tale
arse
nu vor putea
rosti
cuvinte de iubire.
Ți-am zis că
marea are trup
la fel ca
acel pian
zurliu care cânta
iubirea
noastră în
acele zile
pline de vrajă
și pe
care viața
le-a ucis...
Este un joc
și hai să
îl jucăm încetișor
și fără prea
mult haz;
eu zic viață
tu zici
iubire, eu zic
te iubesc
tu zici nu vreau...
Îmi bați în
porțile
sufletului și mă
doare dacă ți-aș
deschide acum;
culoarea vieții
pastelate de
atâta
iubire mă ucide
cu penelul ei
ca un zâmbet
prins
între degetele
unui salcâm...
Eu te iubesc și acum
dar tu nu mai ești
decât o ploaie
ninsă de iubire...
poezie de Cătălina Melinte
Adăugat de Cătălina Melinte
Comentează! | Votează! | Copiază!
Când cerul se ascunde
Când cerul se ascunde în ochii tăi și nu-i
Nici noapte nici lumină de zi, ci violete
Dreptunghiuri de velur ca un erete
Care-a scăpat din ghiare prada lui,
Când părul tău e cerul întors într-o lucarnă
Ca pe pământ furtunile lunare,
Când fulgerul e-o simplă lumânare
Și vinul din pahar miroase-a iarnă -
Te mai aștept în încăperea goală
(De câte ori ar trebui s-o spun)
Să intri pe ferești ca un lăstun,
Să intri-n piept ca ultima rafală.
poezie clasică de Virgil Teodorescu (1976)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!
Nu pot s-adorm, văpaia s-o alin
Nu pot s-adorm, văpaia s-o alin,
Când luna-n ochii dânsei se topește,
și-n părul său o stea se adâncește
Ca o vioară lină și hidoasă.
Nu pot s-adorm zburdalnic prin venin,
Când ochii ei topiți n-au mai rămas
Iar zulfufii nopții au făcut popas
Într-o grădină vânătă și arsă.
Și-n acest cămin - parc-o ruină -
Sunt flăcări până-n cerul spulberat,
Și tu, roșcato; nu ai fost de vină
Că-n abisul tău, s-adorm, eu am uitat...
poezie de Octav Daniel
Adăugat de Daniel
Comentează! | Votează! | Copiază!
Fără ceas
Zori de ziuă, crapă cerul,
Deschid ochii, altă zi,
Vine iar cu tot misterul
Noțiunii de a fi
Nu am ceas, am timp, atâta
Țin la el ca un nebun,
Mi-l tot fură viața... sluta,
Îl tot ia, însă îi spun:
Tu ai clipe, existența,
Tu le numeri, eu trăiesc,
Tu tic-tac, eu cu dorința
Să exist și să iubesc
Între noi, mereu o luptă
Cu secundele ce trec,
Însă cine le ascultă,
Când cu timpul mă întrec?
Sunt convins că obosește,
Când va fi, o să-l ajut,
E doar timp, nu-ntinerește,
Deși poate ar fi vrut
Zori de zi... nu sună ceasul,
Mă trezesc zâmbind mereu,
Nu ține cu mine pasul,
Nici ce-i trist și nici ce-i greu
poezie de Adi Conțu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Tic-tac
era târziu și era seară
plecau cocorii în goană
goană nebună pe țărâmuri de humă
mângâiam lumina cu degetele
sub albastrul pur al cerului de mai
la sfârșit m-am așezat între ape
să strâng în palme infinitul
uneori priveam în jos, când tăceam
să spăl sufletul de păcate
glasul tremura în gând, uitase să vorbească
ceasul bătea, eu îmbătrâneam cu o zi
e mult de atunci
când rătăceam singur prin lunci
înainte, uitatasem să pășesc
mă ascundeam arzând într-o clipă de vară
potecile se deșirau discret
din țărână se ridica fumul primar
eu alergam după o idee, prin pădurile de nuci
un cuc mai cânta trist pe o ramură ruptă
eu zăceam lângă o geană de cer
în suflet ascultam liturghia
poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Poem nedeslușit
Încerc să nu-mi pese
Când lumea-mi spune
Că nu înțelege poemul meu.
Încerc să-i ignor
Când mă critică și-mi spun
Că versul nu-I de mine.
Cu greu mă abțin să nu zbier
Și să nu plâng.
Dar ei nu știu că versul e viața mea;
Și nici nu vor ști, nu le vor păsa...
Aud adesea: "Tu poți mai mult!".
Ce vor să zică?
Și renunț, mult prea istovită, să le explic
Că versul nu-I al meu,
Și nici al minții mele.
Dar ce-aș putea să spun?
"Critică-mi creatorul!"
Sau "Critică-mi sufletul!"?
Ei nu-nțeleg,
Lor nu le pasă.
Și ce păcat...
Căci sunt mult prea orbi
Și mult prea surzi
Să înțeleagă poezia mea frumoasă.
poezie de Francesca Buta
Adăugat de Francesca Buta
Comentează! | Votează! | Copiază!
Am să încerc
În ochii mari, frumoși dar tulburi câteodată,
Îți simt tristețea, bucuria laolaltă,
Și simt cum totul e închis în tine,
Prin zâmbet, dar și lacrimi cu suspine.
Prin acei ochi când îmi arunci săgeți,
Eu știu că supărarea-i mare,
Nu cred c-ai vrea cu ei să mă îngheți,
Nici să fiu prins de-a morții-nfrigurare.
De mult încerc fară izbândă,
Să îți alung negrele gânduri
Și ochii acum plini de lacrimi,
Să lumineze, nu să fie tulburi.
Dac-aș putea să fac ceva
Ca spiritul să-ți mulțumească,
Să-ți pot simți și altceva,
Decât mâhnirea sufletească.
Am să încerc din răsputeri,
Chiar de ar fi să-ntorc Pământul,
Cu sânge, lacrimi și dureri,
Să schimb prezentul cu trecutul.
Căci doar atunci privirea ta
Era vioaie și senină,
Când sufletu-ți priveam prin ea,
Era senin, plin de lumină!
poezie de Viorel Vasilescu din Poezii (15 noiembrie 2013)
Adăugat de Viorel Vasilescu
Comentează! | Votează! | Copiază!