Munţii

Posomorâta lor înlănţuire
Nu e decât un spasm încremenit
-Supremă încordare de granit,
Rămasă dintr-o altă întocmire.-

Demult când dorul lor nebiruit
Îi logodi cu vasta strălucire,
Un braţ semeţ au repezit spre fire...
Dar gheaţa înălţimii l-a-mpietrit.

Şi-n vreme ce c-un gest de renunţare
Atâtea stânci expiră-n vijelie,
Şuvoiul apei neîncăpătoare,

-Şerpuitoare formă veşnic vie-
Prin necuprinsa zărilor câmpie
Se-ndreaptă către mări odihnitoare...

poezie celebră de Ion Barbu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Munţii

Posomorâta lor înlănţuire
Nu e decât un spasm încremenit –
Supremă încordare de granit,
Rămasă dintr-o altă întocmire.

Demult, când dorul lor nebiruit
Îi logodi cu vasta strălucire,
Un braţ semeţ au repezit spre fire...
Dar gheaţa înălţimii l-a-mpietrit.

Şi-n vremea ce c-un gest de renunţare
Atâtea stânci expiră-n vijelie,
Şuvoiul apei neîncăpătoare,

- Şerpuitoare formă veşnic vie –
Prin necuprinsa zărilor câmpie
Se-ndreaptă către mări odihnitoare...

poezie celebră de Ion Barbu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grup

E temniţa în ars, nedemn pământ.
De ziuă, fânul razelor înşală;
Dar capetele noastre, dacă sunt,
Ovaluri stau, de var, ca o greşală.

Atâtea clăile de fire stângi!
Găsi-vor gest închis, să le rezume,
Să nege, dreaptă, linia ce frângi:
Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?

poezie celebră de Ion Barbu din Joc secund (1930)
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grup

E temniţa în ars, nedemn pământ,
De ziuă, fânul razelor înşală;
Dar capetele noastre, dacă sunt,
Ovaluri stau, de var, ca o greşală.

Atâtea clăile de fire stângi!
Găsi-vor gest închis, să le rezume,
Să nege, dreaptă, linia ce frângi:
Ochi în virgin triunghi tăiat spre lume?

poezie clasică de Ion Barbu (1930)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde se despart drumurile este un stâlp cu două braţe: pe un braţ stă scris: "Spre Valea-Răpiţii", pe celălalt: "Spre Valea-Seacă". Drum ca acela care trece prin Valea Seacă înspre Sărăceni jur-împrejur nu este. Neted ca masa şi vârtos ca sâmburele de cireaşă. Se vede că sărăcenenii l-au făcut de dragul lor. În dreapta şi în stânga, tot zece-cincisprezece paşi unul de altul, sunt nişte nuci stufoşi, la care omul priveşte cu drag. Albia pârâului rămâne la dreapta: drumul trece pe coaste, mai pe sus, ca să nu-l atingă năpădirea apei. Sărăcenenii au trebuit să sfarme stânci în calea lor; dar au făcut-o bucuros, fiindcă din stânci şi-au făcut drumul.

citat celebru din nuvela Popa Tanda de Ioan Slavici
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul nostru-i asemeni apei: din cer se iscă, la cer se suie şi iar coboară către pământuri, veşnic altfel... De sus ţâşneşte din stânci abrupte şuvoi curat, apoi se sparge în nori de spumă, se-nvăluieşte-n vuiet blând jos spre adâncuri... De-apar în drumu-i stânci împotrivă, spumegă amarnic treaptă cu treaptă spre abis... Pe paturi molcom şerpuie-n văile verzi şi-n lacul cel neted chipul îşi scaldă stelele toate... Suflet al nostru, cum semeni tu apei, soartă a noastră, cum semeni cu vântul...

citat celebru din Goethe
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dorul lor... de verde

Acum, bătrână toamnă, e timpul să te duci.
Un ritual, prin vreme, urmând aceeaşi cale,
Mereu prinsă-n risipa de mere şi de nuci,
Şi-atâtea bogăţii... prin drumurile tale.

De fiecare dată, surprinsă ni-i tăcerea,
Când hainele-ţi de rod cuprinse-n jurul tău
Le dăruiesti cu drag, ne dăruieşti averea.
Peste plecarea ta rămân păreri de rău.

Te plâng cu disperare, înlăcrimaţii nori,
Ca pe o umbr-a verii, rămasă din apusuri.
Mai rătăcesc prin tine miresmele din flori
Şi aburii câmpiei se leagănă-n urcuşuri.

In dorul lor... de verde, aleargă-n risipire,
Cohortele de frunze, ascunse-n arămiu.
Sub fuga lor, pământul, încearcă să respire,
Şi peste tot prejurul s-a aşezat pustiu.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Romanţa celor trei corăbii

Porniră cele trei corăbii...
Spre care ţărm le-o duce vântul?...
Ce porturi tainice,
Ascunse cercetătoarelor priviri,
Le vor vedea sosind mânate de dorul tristei pribegiri?...
Ce valuri nemiloase,
Mâine,
Le vor deschide-n drum mormântul?...

Porniră cele trei corăbii, purtând în pântecele lor
Grămezi de aur,
Chihlimbare,
Smaralde verzi
Şi-opale blonde,
Iar sus pe bord,
Tristeţea-acelor romanţe veşnic vagabonde,
Cântate,
Azi, în drum spre Poluri,
Iar mâine-n drum spre-Ecuator!...

Porniră cele trei corăbii...
Şi-abia se mai zăresc -
Se-ngroapă
În golul zărilor pătate de violetul înserării
Iar albul pânzelor întinse,
În cenuşiul depărtării,
Zideşte trei mausoleuri în care dorm cei duşi pe apă.

Porniră cele trei corăbii...
Şi-n urma lor rămase portul,
Mai trist ca muntele Golgotei însângerat de-un asfinţit,
Şi-n urma lor,
Pe cheiul umed,
Un singur albatros rănit
Mai stă de pază,
Ca Maria,
Venită să-şi vegheze mortul!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Viaţa literară, I, nr. 50 (10 decembrie 1906)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scutul iubirii

Era o zi ca de apoi, c-un cer ca de cenuşă,
C-un vânt pe care amândoi îl auzeau prin uşă
Forţând intrarea cu zăvor spre suflete-mplinite
Ce-aveau, demult, în lumea lor, destinele unite.

Iar vântu-acela nu-nceta să urle-a veşnicie,
Împrăştiind cenuşa rea, ca lumea să îl ştie
Mai rău decât un uragan, mai tare ca o stâncă
Ce rupe apa din ocean de cea de mare-adâncă.

Dar uşa-ceea, uşa lor, forjată în iubire,
În vântul asediator, a provocat uimire
Când, rezistând, l-a provocat: necum să se-ntrerupă!
Şi-n ziua-ceea l-a lăsat, din aripi, să-şi mai rupă.

O, vânt din ziua de apoi, născut din întuneric,
Ai vrut, în suflete, război, dar suflul tău eteric
Nu a ştiut de uşa-zid, de scutul fără teamă
În faţa vântului perfid! Iubire, -aşa se cheamă.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul durerii

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mişcate
Susurând încet şi tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine ştie-a lor durere, cine ştie dorul lor.

Şi ascunsă prin frunzişuri, tăinuind a ei fiinţă,
cântă dulcea Filomela, şi-n cântare-i o dorinţă
Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
Şi divina-i melodie se sfârşeşte c-un suspin.

Iar poetul ce-o aude îşi ia lira şi se duce
Pribegind cu-a sale doruri, şi ca dânsa el atunce
Cu un vers duios şi jalnic spune lumii chinul său
Şi răpit de-a lui simţire el suspină-amar şi greu.

Şi-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalţă
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec şi dulceaţă,
Nu întrebi, plecând cu jale ochii-n jos înspre pământ
Pentru ce tot cu suspinuri se sfărşeşte orice cânt?

O! de-ai şti tu că pe lume, de când lumea e facută,
Blânda voce-a fericirii este, a fost şi va fi mută,
În viaţă-orice cântare ce cu drag ai asculta
Ai şti că-i glasul durerii şi adânc ai suspina.

poezie celebră de Veronica Micle
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Recurs pentru Lumină

Lumina a fost tocmită de către Dumnezeu să dea strălucire iubirii în veacul
vecilor, precum şi acelor suflete care cred cu desăvârşire în ea...

Am evadat cu tine într-un vis,
asemeni negrăit,
pentru că n-aveam la ce ne aştepta
de vreme ce se nalţă tot mai rar
înspre Dumnezeu câte-o rugăciune de la oameni zăvorâţi
în cugetul eretic,
apoi năvălesc cu toţii înfricoşaţi
spre lumina ancorată undeva de cer,
unde timpul se supune zădărniciei până la ultima iluzie;
deasupra lor,
un gol urzit de ierni fără hotar...

Oamenii bârfesc adesea îngerii c-ar fi năluci risipitoare,
născute din umbre de apusuri reîncarnate,
dar ei au uitat demult înfăţişarea paradisului pierdut
în murmurul ispitei,
au lăsat – păgânii - nada florilor
în primăveri nedesluşite!...

Însă mai e vreme de renaşterea acelor
ce se risipesc absurd sub cerul lor desculţ,
purtând povara de noroi a stelelor ucise,
mai sunt atâtea vise nesupuse
şi nepurtate în piept de către muritori;
Noi ne-am înălţat în visul cel din urmă,
purtând credinţa Celui Preamărit din multele ispite
şi am aflat de crezul în Lumină,
izvorul de iubire nesecat, iubindu-ne atât de simplu şi curat
cu mâinile întinse către semeni, că suntem anonimii trecători
prin glorii de cenuşă...

Avem răgaz, iubito,
să m-adulmeci la colţul gurii tale,
de stingem răsărituri unul după altul,
dureros de trecător, dar toate împreună,
în sărutul plămădit din rai pentru umbre de ţărână
ce rătăcesc în ceasuri,
de vreme disecate...

poezie de Ştefan Radu Muşat din revista Actualitatea Literară USR Lugoj (decembrie 2012 (19 aprilie 2011)
Adăugat de Adi Muşat
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gest

Toiagul vechi, pe care l-a ciuruit, l-a ros
Şi cariul, şi custurea, ţi-l trec de-acum. Ca mine
Vei ispiti la rându-ţi temutele destine,
Urcând şi tu sub cerul de fier şi chinoros.

Te-aşteaptă mohorârea pustiului pietros!
Nu şovăi, străbate-o; iar când – diamantine –
Pădurile de gheţuri se vor ivi pe cline,
Încrezător azvârlă ciomagul de prisos;

Din povârniş, în steiuri, din stânci, în văgăune
Izbit de lespezi, ciotul va face să răsune
Cu lung şi mare vuiet tot hăul de granit,

Dar sus, sub îngânata lumină-abia născândă,
Lăsând să scape râsul din pieptul rău sporit,
Acopere căderea cu hohot de izbândă.

poezie celebră de Ion Barbu
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lăcrămioarele nu plâng

Lăcrămioarele nu plâng
Când petalele îşi frâng,
Doar suspină şi... atât
Şi rămân cu nodu-n gât.

Când petalele îşi frâng,
Lăcrămioarele îşi strâng
Frunzele, c-un gest nătâng,
Doar atât, ele nu plâng!

Doar suspină şi... atât
Şi privesc nehotărât
Cum, pe cer, trecând, un nor
Lăcrimează-n locul lor!

Şi rămân cu nodu-n gât...
Dar mai bine-aşa, decât,
Să se lamenteze când
Îşi văd florile zburând...

Lăcrămioarele nu plâng,
Se retrag sfioase-n crâng...
Cu mirosul lor dulceag,
Te aşteaptă, te atrag,

Albe, pure, renăscând,
An de an şi rând pe rând...

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leoaică tânără, iubirea

Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire
peste cate trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
înc-o vreme
şi-ncă-o vreme...

poezie celebră de Nichita Stănescu din O viziune a sentimentelor (1964)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leoaică tânără, iubirea

Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat, leoaica, azi, de faţă.

Şi deodată-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

poezie celebră de Nichita Stănescu din O viziune a sentimentelor (1964)
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gelozie

M-am repezit spre păru-n cărunţire
Dar n-am găsit decât vreo două fire
Şi m-am întors, tăcută şi cuminte...
Mă răzbunase alta înainte!

epigramă de Nina Marinescu-Popeea din De la croşetă... la floretă - epigrame (1978)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul unei picturi

Au ruginit culorile-n pictură,
şi-au fost atâţia ce şi-ar fi dorit-o
atunci când strălucea, dar au privit-o
cu ochi ce înclinau spre aventură.

Era seninul, aerul cuminte
cuprins în zâmbet simplu de copilă
ce cară în ulciorul din argilă
răcoarea serii dintr-o zi fierbinte.

Din florile de-acolo, numai două
au rezistat în timp, prin puritate,
şi au rămas frumoase, nepătate
decât, din când în când, cu stropi de rouă.

Iar timpul lor, complice de o vreme,
a-nlocuit clepsidra c-un pahar
în care apa, limpede-cleştar,
a-mpiedicat plecarea mai devreme.

Au ruginit culorile-n pictură,
şi s-a-mbibat de-acum cu-atâta apă
încât e greu paharul s-o încapă.
A fost, şi pentru timp, o aventură!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între pompieri (mobil - frica)

Intră-n criză şi-n belele,
Căci în drumul lor spre stele
Operaţiunea lor
Vor s-o dea... femeilor!

epigramă de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Banchizele

Din aspra contopire a gerului polar
Cu verzi şi stătătoare pustietăţi lichide,
Sinteze transparente de străluciri avide
Zbucnesc de somnorosul noian originar.

Mereu rătăcitoare, substratul lor închide
Tot darul unui soare roşiatec şi avar,
Apoi, de-a lungul nopţii, tot aurul stelar
Şi toată înflorirea reflexelor fluide.

Iar când, târziu, prin trude-ndelungi şi fir cu fir
Au strâns în năvi de gheaţă un fabulos Ofir,
Iluminate, pline de spornica lor muncă,

Pornesc să-şi întrunească ascunsele comori,
Şi peste mări de umbră şi linişte aruncă
Efluviile unor neprihănite zori.

sonet de Ion Barbu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din mări de adâncuri

Din mări de adâncuri Te chem, Domnul meu
Când noaptea-şi apasă povara de vise
Pa mâinile mele-ntinse spre Tine şi eu
Aştept la răspântii cu pleoapele-nchise.
Din mări de adâncuri Te chem, Dumnezeu
Când stau cu făptura bătută de stele
Când stelele-mi cântă şi-mi cântă mereu
Şi nu mă mai lasă ascunsă în ele.

Din mări de adâncuri Te chem, Dumnezeu,
Cu fruntea lovită de-un fulger spre seară
Şi ard în lumină când sufletul meu
Se-ndreaptă spre Tine, lumină să ceară.

Din mări de adâncuri Îţi strig, Domnul meu,
Ia-mi toată durerea şi pune-i un nume,
În braţele Tale să fie mereu
Uitată de toată durerea din lume...

poezie de Adriana Cristea (2 iunie 2003)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În faţa zăpezii

Treci limpezindu-te-n pământuri mult întârziată,
Rămasă dintr-o zi de toamnă şi aşteptată-n vremea ceea
Peste câmpia ca o tabla de diamant şi ciocolată,
Pe care cobora spre ziuă şi se-nălţa-n amurg scânteia.

Să-ntârzie doar prospetimea hotarelor în nesfârşite
Şi plopii-albaştri, traşi de două peneluri lângă drumul ţării,
Când peste vârful lor va trece cu fluieratul ei subţire,
Întoarsă, mierla primăverii ce nu ne poate da uitării.

poezie de Ion Horea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!