Lângă mare

Dis-de-dimineaţă, împreună cu câinele
M-am dus s-admir marea albastră.
Sirenele au ieşit din adâncuri
Să mă privească.

Iar fregatele de la suprafaţa mării
Şi-au întins braţele de cânepă-n fel şi chip,
Crezându-mă un şoricel
Ghinionist, naufragiat pe nisip.

Am rămas acolo până când mareea
Mi-a trecut peste pantofiori
Şi peste şorţuleţ şi cingătoare,
Şi peste corsaj, dându-mi răcoroşi fiori;

Credeam că mă va înghiţi cu totul,
C-o să dispar cum dispare-un bob de rouă
De pe mâneca unei păpădii –
Şi-atunci ne-am mişcat deodată-amândouă.

Iar ea – ea m-a urmat îndeaproape;
I-am simţit, de-argint, degetele vii
Pe glezna mea – apoi pantofii mei
S-au umplut de perle sidefii.

Am ajuns pe ţărm, era multă lume la plimbare,
Dar ea părea să nu cunoască pe nimeni din oraş;
Acolo, s-a-înclinat şi m-a privit pătrunzător,
Apoi, apoi marea s-a retras.

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara şi marea

A încercat să ignore marea,
Dar aceasta era mai mare decât moartea, la fel cum era mai mare decât viaţa.

A încercat să vorbească mării,
Dar creierul i s-a blocat, iar ochii i-au tremurat ca în faţa unei flăcări.

A încercat să-şi apropie marea, să şi-o facă simpatică,
Dar aceasta a ignorat-o – aşa cum te ignoră un lucru neînsufleţit.

A încercat să urască marea,
Dar s-a simţit ca un răhăţel uscat de iepure pe o stâncă bătută de vânt.

A încercat apoi să fie măcar în aceeaşi lume cu marea,
Dar plămânii nu-i erau îndeajuns de adânci,

Iar sângele ei zglobiu nu a avea nici o relevanţă –
Asemenea unui strop de apă căzut pe o sobă fierbinte.

În cele din urmă,
A întors spatele mării şi a părăsit-o.

O fiinţă crucificată devine imobilă.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

(...)s-a întîmplat un fel de miracol, datorită trăsăturilor mele fizice inconfundabile. M-a recunoscut cineva, care nu mă întîlnise niciodată, doar după coperta unei cărţi care apăruse acolo cu fotografia mea. Şi mi-a spus: "Eu pe dumneata te cunosc". Iar eu i-am răspuns: "Exclus, imposibil, nu aveţi cum!" Apoi m-a lămurit că din cartea aceea şi m-a sfătuit să trimit un poem la The New Yorker. Şi am trimis un poem pe care tocmai îl tradusese o prietenă de-a mea, americancă, şi, spre marea mea surpriză, a apărut. După aceea, după apariţia acestui poem, am fost chemată de o editură la fel de prestigioasă, care dorea să-mi publice un volum de versuri alese. Ah, am spus eu, bineînţeles! Bun, apucă-te de lucru cu traducători, unii iluştri, de acolo. Am avut această şansă, mi-a apărut cartea, apoi încă una, şi încă una, şi în Anglia vreo trei. La ora asta, însumez cam şapte cărţi apărute în America, ultima fiind scrisă de mine direct în englezeşte. Ce să-i faci, adaptarea era mediul normal! Dar mi-au trebuit aproape 15 ani ca să pot scrie în englezeşte.

Nina Cassian în revista 22, nr 721
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am simţit o Înmormântare în Creier

Am simţit o Înmormântare în Creier,
Bocitoare se jeleau neîncetat
Umblând - de colo colo - până când
Şi Judecata mi-au întunecat

Iar când s-au potolit cu toate,
O Slujbă ca o Tobă s-a pornit -
Bătând într-una până ce
Şi Cugetul mi-a amorţit -

Am auzit apoi săltând o Lacră
Pe suflet parcă-mi scârţâiau anume
Cu-aceleaşi Încălţări de Plumb
Spaţiul întreg - a început să sune,

Şi parcă Cerul tot era un Clopot,
O singură Ureche, tot ce era Suflare
Eu şi Tăcerea, ciudată Pereche
Naufragiate aici, solitare

Am căzut apoi adânc, adânc -
O Scândură s-a rupt în Mintea mea -
În cădere mă loveam de Lumi -
Epuizând - Cunoaşterea

poezie celebră de Emily Dickinson, traducere de Ileana Mihai-Ştefănescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu m-a sărutat

Eu m-am grăbit, ea s-a grăbit
şi în sfârşit, ne-am întâlnit,
la locul unde-am convenit.
Am privit-o, m-a privit,
i-am zâmbit, ea mi-a zâmbit.
I-am dat mâna, mi-a întins mâna
şi amândoi am deschis gura.
I-am vorbit, ea mi-a vorbit.
Am îmbrăţişat-o, m-a îmbrăţişat.
Am sărutat-o... NU M-A SĂRUTAT!!!
S-a supărat şi a plecat.
Oare... unde am greşit?

poezie de Dumitru Delcă (14 noiembrie 2024)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Străinul

într-o noapte
un străin ne-a bătut la poartă
eram copil
era toamnă abia împlinisem patru ani
ai mei i-au dat să mănânce ceva
pâine cu brânză şi ceapă
apoi l-au culcat cu mine în pat
în camera mea
o cameră mică cu tavanul jos
fără lampă
doar o candelă aprinsă mereu
privită de afară ţi se părea că
fereastra era în flăcări
umbre alungite bântuiau dudul
din faţa casei lângă fântână
câinele a început să urle
sfâşietor la lună
şi toată noaptea nu am putut să dorm
i-am privit somnul
cum zgâlţâia patul şi casa
şi întunericul nopţii
mă înfricoşa
când s-a făcut dimineaţă
străinul i-a luat lui tata căruţa
şi caii şi pe mine sub braţ
de atunci nu mai ştiu nimic
despre ai mei
nici despre mine
ochii mi-au ars în plâns
până am orbit
anii s-au scurs precum clipele
până m-am stins
abia atunci a venit un înger
m-a luat de mână şi m-a dus
înapoi acasă la părinţii mei
era linişte şi fain
ca şi cum aş fi ajuns în rai

mult mai târziu am aflat
că mi-a fost dat străinul
şi că rostul lui a fost
să scrie pe sufletul meu nimicuri
cu litere reci cum a scris şi Nichita

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O poveste

Când m-am născut
m-a durut ţipătul văzduhului
adunat în ecou
m-a durut lumina
strânsă în ghiocul ochilor
şi am tresărit când soarele
mi-a acoperit chipul
m-am mirat de întâmplare
cum mă miram în burta mamei
că nu vedeam lumina
şi iarăşi am rămas mirat
precum înainte de a mă naşte
am rămas mirat de mine
când mi-am văzut chipul
în privirile mamei
mă tot uitam în ele
şi mă vedeam înotând în lacrimi
ca în oceane de bucurii
mama mi-a simţit gândurile
şi s-a frânt de mijloc peste mine
punându-mi braţele peste fruntea ei
trimiţând izvoarele sângelui său
peste tot peste tot peste tot
zicând
ai venit ai venit ai venit
ai venit să te ei la întrecere cu timpul
să învârteşti Pământul cu gândurile
să iscodeşti minunile cerului
să numeri razele soarelui
să-ţi încrustezi paşii
la răscrucile drumurilor
să te iei la trântă cu gândurile
cu toţi cei care te vor chema
şi nu te vor auzi
când vii din rădăcini
cu muguri de litere

poezie de Ion Şerban Drincea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Bine, scuză-mă... Şi cum s-a rezolvat problema în final?
Lucian: Nu contează cum, ci doar că s-a rezolvat totuşi, cu bine.
Lia: Şi totuşi, cum ai reuşit să-l convingi pe Nick?!
Lucian: Ţi-am spus, nu mă mai chinui atât, nu vreau să detaliez, mi-a fost de ajuns prin ce-am trecut aseară... N-a fost deloc plăcut!
Lia: Care parte n-a fost deloc plăcută pentru tine?
Lucian: Poftim?!
Lia: N-are importanţă. Deci, aseară, când ne-am întâlnit, totul se rezolvase deja, de aceea erai atât de mulţumit!
Lucian: Da, evident!
Lia: Şi totuşi, ce căutai în oraş?
Lucian: Cum, adică?! Păi, Nick plecase furios din navă, apoi, blondina... Ea mi-a spus să stau liniştit, că va rezolva ea totul, dar n-am putut să-i dau ascultare. Nu puteam fi liniştit! Nu puteam suporta gândul că le creasem acest gen de probleme! M-am dus să vorbesc cu Nick, să-i explic situaţia, însă nu mai era nevoie... Când am ajuns eu acolo, erau deja împăcaţi, îmbrăţişaţi. Maria a reuşit să-l convingă că nu s-a întâmplat nimic.
Lia: Eşti sigur că se împăcaseră?
Lucian: Da, absolut! Dacă văzându-i împreună, îmbrăţişaţi, încă puteam avea îndoieli, apoi Nick mi le-a spulberat imediat! El însuşi m-a asigurat că totul este în ordine. Blonda a reuşit să-l convingă, iar eu eram mulţumit, pentru că nu mi-ar fi convenit deloc ca eu să fiu motivul pentru care ei doi să se certe. Sunt un cuplu reuşit; le stă foarte bine împreună!
Lia: Aşa e. Să nu uiţi acest lucru!
Lucian: Ce vrei să spui, Lia?
Lia: Nimic. Mă întrebam doar cum poţi să intri mereu în astfel de încurcături neplăcute?
Lucian: Şi eu m-am întrebat acest lucru... N-am găsit încă un răspuns.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lidia: Când m-am despărţit de Iustin, mi-am zis naiv: "Peste două luni nu-mi voi mai aminti de el". Când s-a împlinit sorocul, suferinţa era tot acolo şi mi-am mai dat un termen. Patru luni. M-am prefăcut că nu bag de seamă atunci când s-a împlinit şi acesta, iar Iustin tot era acolo. La fel s-a întâmplat şi peste jumătate de an şi tot aşa. Mi-am ţinut mintea ocupată cu munca, iar braţele ocupate cu Mica, dar, uneori, o îmbrăţişare, o emoţie pe care aş vrea să o împărtăşesc cu el, un cântec mă îngenunchează – dacă sunt acasă. Dacă sunt pe stradă, îmi pun ochelarii de soare peste ochii care plâng de dor.

replici din romanul Arlechinul de Nataşa Alina Culea
Adăugat de A.T
Comentează! | Votează! | Copiază!

E pace pentru noi

Am aşteptat clipa
Să fiu suficient de liniştit
Pentru a mă colora în albastru
Tu nu eşti aici, dar a rămas cu mine
Privirea ta
Care s-a revărsat ca o ninsoare
Peste brazii fără nume din povestea
Ochilor mei.
Nu vreau decât dragoste
Şi o strig cu disperare
Să mă auzi.
Dintre durerile necontrolate prin voinţă
Se numără şi aceasta
Care m-a cuprins acum.
Te vreau şi pe tine
Şi tot în albastru,
Pe malul mării e pace pentru noi
Se-aud ecourile marinarilor ce s-au dus
Şi nu s-au mai întors...
E doar pace pentru noi
Şi cupa cu otrava-i pregătită
Se-aude marea undeva în depărtare
Şi vreau să înotăm spre seară astăzi
Ca doi delfini ce se coboară în adâncuri
Acolo unde este doar ninsoare...

poezie de Leonard Sandor
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâinile mării

se întindea pe ţărm
iar mâinile-i
împodobite cu alge
deschideau ferestre
castelelor de nisip.

"cineva să-mi răspundă!"
ţipa marea
şi umbra pescăruşului
îi trecea peste chip.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Brâncuşi: Am iernat acolo. Şi am umplut curtea casei cu oameni de zăpadă. Că zăpada e uşor de sculptat. Şi nu costă parale... (Râde). Dar a venit primăvara şi soarele mi-a topit operele... Am plâns de necaz... Toată munca mea s-a dus pe apa Bistriţei... Aşa că am fugit iar la Târgu Jiu... Şi m-am băgat ucenic la boianjeria lu' Mosculescu... Dar mama mi-a luat iar urma. Şi iar m-a adus acasă...

replică din piesa de teatru Pasărea de aur (Infinitul Brâncuşi), scenariu de Valeriu Butulescu (2007)
Adăugat de alejandro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cândva, o să ne avem

Cine spunea că dacă atingi soarele
te arzi?
Minciuni!
Eu, astăzi am fost in miezul lui
şi nu m-am ars,
am simţit altceva.
Ea, ea ardea!
Ardeau buzele,
am simtit când atingerea lor
mi-a lăsat răni pe fiecare gând.
Ardeau mâinile,
când buzele mele au atins
fiecare notă din simfonia
de netrăiri din ele,
am rămas cu o rană
ce nu se va vindeca niciodată.
Probabil n-am să mai pot
săruta altceva,
decât pe ea.
De ce?
Fiindcă cicatricile noastre
se potrivesc de acum.
Ardeau ochii când mi-a spus:
-Stop!!!
Îi era teamă sa nu se stingă,
îi plăcea flacăra,
îi plăcea lava ce îi curgea
din fiecare literă a gândului ei,
mă voia şi mâine,
eu, o voiam de acum.
Am simţit cum mă cuprinde.
Ce puteam să fac?
Am întins mâinile
şi am cuprins-o în braţe,
nu voiam ca lava
să se scurgă dincolo de mine.
M-a strâns în braţe,
şi am simţit
că m-a îmbrăţişat
o întreagă lume.
De undeva, un înger m-a lovit
peste ceafă spunându-mi:
Iubeşte-o!... Iubeşte-o!
Am lăsat-o uşor pe pat,
arăta ca o felină,
părul răvăşit îi acoperea faţa,
era o panteră,
pantera mea,
mă chema cu degetul,
cu trupul,
cu ochii,
cu totul ei.
M-am oprit...
Şi ea.
Am visat destul pentru azi,
ştiu, cândva o să ne avem
şi va fi cutremur.
Până atunci, ard!

poezie de Mihail Coandă (16 octombrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sandy Bates: Cu puţin timp în urmă, de fapt chiar înainte să mor, eram pe masa de operaţii şi încercam să găsesc ceva de care să mă agăţ, ştii... pentru că atunci când eşti pe moarte, viaţa devine brusc extrem de... palpabilă, de reală, iar eu căutam un sens pentru tot ce mi s-a întâmplat şi brusc mi-am amintit de o zi minunată de primăvară – era duminică şi vara era aproape. Şi-mi aduc aminte că în acea dimineaţă am mers cu Dorrie la o plimbare prin parc, apoi ne-am întors în apartament. Stăteam aşa, pur şi simplu, iar eu am pus un disc cu Louie Armstrong, cântecele cu care am crescut... Fermecător!... Apoi mi-am ridicat privirea şi am văzut-o pe Dorrie cum stătea acolo şi brusc mi-am dat seama ce frumoasă era şi cât de mult o iubeam. Şi... nu ştiu, a fost aşa, un amestec din toate, muzica, boarea de vânt, şi felul acela în care mă privea Dorrie. Şi pentru o clipă totul părea să se îmbine perfect, aproape indestructibil. Ciudat, acea secundă în care privirile noastre s-au întâlnit m-a emoţionat profund.

replică din filmul artistic Amintiri la hotelul Stardust, scenariu de Woody Allen (26 septembrie 1980)
Adăugat de Georgiana Mîndru, MTTLC
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ispitele iubirii

Au încercat să mă-ncolţească,
Ah, turme reci s-au înhăitat...
Iar lumea mea era firească
Şi liniştea nu mi l-au luat!

Au început să mă vorbească,
Bârfindu-mă în orice fel,
Prin alţii paşii mei să-mi pască!..
Eu soartei i-am rămas fidel!

Şi-au încercat să mă lovească,
Din spate, mult m-au atacat,
Iubeam făclia cea lumească,
Surâsul nu mi l-au luat!

Şi nu-ncetau să se oprească,
Chiar soarele era uimit,
Mergeam, ferindu-mi şi năpasta,
De atâtea ori rămas-am fript!

Şi m-au lipsit, chiar, şi de pâine,
Speranţe vii mi-au scuturat!
Rămas-am în a mea iubire
Cu care Crezul am urmat!

Şi au muşcat în carne vie,
În jar copiii mi-au împins,
Dar m-a salvat a mea iubire,
Ce Domnu-n inimă mi-a pus!

Mă ruinau în sfredelire,
Se învrăjbeau ei între ei,
Pe mine, m-a salvat din toate
Copiii mei! Şi Dumnezeu!

E rândul meu, am datorie sfântă,
O ţin în piept şi-aş vrea s-o-mpărtăşesc,
O ştie Domnul, vede Maica Sfântă:
Copiii mei, din lacrimă fierbinte,
Lăsaţi-mă să spun acum:
Eu vă iubesc!

poezie de Nina Lavric
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În zori

o colibă de o palmă
pe o stâncă cioplită în munte
clipire
un chip, un trup, o privire
doi sâni, fragezi şi goi
mă aşez în culcuşul de paie
lângă noi, amândoi
am scuturat noaptea de pe umeri
deschizând ochii apoi
priveam sânii tăi albi
nu am văzut clipa
privirea luneca uşor-uşor peste buze flămânde
sărutam ceasul zilei
tu păşeai printre noi
te iubesc, am strigat într-o noapte
te-ai înfăşurat cu părul tău
în soarele alb al unei zile de mai
încolţise sămânţa în pântec
în zori, ne-am aplecat peste un copil
i-am dat un nume, apoi
se ridica de buze cuvântul în vazduh
acolo, unde cerul şi-a deschis privirea
să cadă peste noi ploaia fecundă
iubita mea, lumina din zori

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec din acvariu (Psalmul 5)

Am golit paharul până la fund. De fapt
am fost ispitit.
Eram un copil şi eram iubit.
Lumea era disperată fiindcă rămăsesem curat.
Se rostogolea pe jos în faţa mea, cu membre moi
şi fundul atrăgător. Am rămas neclintit.
Ca să o îmblânzesc, când o luase razna, m-am
culcat lângă ea şi m-am spurcat.
Păcatul m-a satisfăcut. Filosofia m-a ajutat în
zori, când zăceam treaz. Am devenit aşa cum
se dorea să fiu.
Am privit îndelung în sus crezând că cerul e trist
din cauza mea. Dar am văzut că lui îi este indiferent.
Se iubea pe el însuşi.
Acum sunt beat de multă vreme. Zac gras pe fund.
În mine au cuib peştii. Marea dă să se sfârşească.

poezie de Bertolt Brecht, traducere de Dan Dănilă
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casa străbună

Rămasă neatinsă-n mintea mea,
străbuna casă-n care m-am născut
cu amintiri mă cheamă în trecut
s-o mai revăd cum o ştiam cândva.
Dar de mă-ntorc acolo, uneori,
în locul ei găsesc o altă casă
ce se înalţă mult mai arătoasă,
însă răceala ei... îmi dă fiori.

Ai dispărut şi tu, iubită mamă! –
te-ai dus precum copilăria mea
şi mă priveşti acum de undeva
când dorurile mele te recheamă.
Betoane grele-au invadat grădina
iar pomii strânşi în ele se sufocă,
coroana lor se-ntoarce echivocă
să caute-ntre ziduri reci lumina.

Au fost sădiţi de tata-n clar de lună
căci ziua-ntreagă nu era pe-acasă,
pleca la muncă să avem pe masă
ce trebuia..., pentru o viaţă bună!
Tu, mamă, l-aşteptai cu masa plină
şi îl priveai cu ochi adânci ca marea,
ca să-i alungi din cuget întristarea,
în suflet să-i aduci numai lumină.

V-ati dus, şi el şi tu, iubită mamă!...
şi fraţii mei, apoi, în urma voastră,
doar eu, rămas pe-a timpului fereastră,
mă-ntorc acolo bântuit de teamă.
Privesc din drum şi mă întorc grăbit
plângând copilăria mea trădată
şi casa părintească dărâmată,
neştearsă umbră-n sufletu-mi rănit.

poezie de Corneliu Neagu din Cunoaşterea de sine
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din noi, praf

Alb, până mai ieri.
Azi, gri, până când?
Negru?
Nu.
A trecut de ceva vreme,
şi a rămas cenuşă.

Mai întâi a fost Neant,
iar mai apoi, Ceva.
Acel Ceva ne-a transformat,
... am vrut Apocalipsă.

Aparent, se cam sfârşise,
însă dincolo era lumină.
Mă orbisei.
Mă orbisem.

Neant.
Ceva (?),
vag.
Apocalispă?
nu.
Neant.
Apoi, Ceva.

A trecut timp de atunci.
Ceasul ş-a urmat acele monoton.

Zile curgeau, se-nchidea Cerul tot mai tare,
se-nchidea Ceva-ul de la noi.
Ceva ce nu mai exista demult, în mod real.

Mă-ntrebam pe-atunci, de ce?

Ceasul acela...
ceasul acela m-a trezit.
Ceasul acela ce-şi urma acele monoton.
De aici, Neant, din nou.

Te uitasem.
Apoi Ceva.
Nu, nu era.

poezie de Georgiana Manolea (3 martie 2009)
Adăugat de Georgiana Manolea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei

Când am avut întâlnirea de 25 de ani
de la terminarea liceului
m-am dus acasă
în oraşul în care m-am născut
nu ştiam ce rochie să mă îmbrac
ca să fiu cât mai frumoasă
şi atunci mama mi-a spus
"Ce-ar fi, Medi, să îţi iei sarafanul
cu care te duceai la şcoală?
l-am pus bine după ce ai fugit
de acasă
ca să iei viaţa în piept
l-am pus printre lucrurile frumoase
la care mă mai uit când şi când
ca să îmi reamintesc de acele vremuri
în care eram tânără
şi mă iubea taică-tău
ca pe o femeie frumoasă
ce-ar fi să-ţi pui sarafanul
acela pe tine?
Eu cred că te încape
şi acum"
Apoi a deschis uşile dulapului
şi a scos un geamantan vechi
pe care l-a desfăcut cu mare grijă
de parcă ar fi fost un seif
şi a scos uniforma pe care o purtam
la şcoală
avea chiar şi emblema
prinsă în piept
dacă mai e cineva
care să ştie ce e aia o emblemă
Uite şi banderola, mi-a spus
şi mi-a întins cordeluţa albă
pe care o împletise cu mâinile ei
atunci când era tânără şi frumoasă
şi tata îi trimitea scrisori
pe Strada Florilor
iar ea visa că va avea o fată
care se va numi
ca şi mine
Medeea,
iar eu am luat-o
şi mi-am prins-o în păr
sarafanul îmi venea de minune
parcă nici nu trecuseră
atâţia ani
eram din nou şcolăriţă
şi când m-am dus la liceu
toţi colegii au rămas încremeniţi
aproape nu le venea să creadă
că este adevărat
Ia uite-o pe Medi cu sarafanul ei,
se minunau care mai de care,
S-a întors la fel de tânără
ca atunci când a plecat
putem să ne pozăm şi noi cu tine?
Puteţi, bineînţeles că puteţi, doar am fost
colegi
am împărţit aceleaşi vise
cât încă mai visam
bineînţeles că puteţi!
Odată ajunsă în clasă
inclusiv domnii profesori
au vrut să ne pozăm împreună
parcă întineriseră deodată
erau numai zâmbet
domnii profesori
de la liceu,
apoi ne-am aşezat fiecare în banca lui
aşa cum stăteam înainte
şi domnul diriginte a început să strige
catalogul
fiecare aştepta cuminte la rând
striga prezent
după care îşi etala realizările
aveam chiar şi un secretar de stat
printre noi
vorbea foarte rar şi apăsat
conform rangului
pătruns până la lacrimi
de importanţa lui,
după el am urmat eu
nici că se putea moment
mai potrivit
şi dirigintele m-a întrebat
zâmbindu-mi cu subînţeles
ca unei şcolăriţe timide,
Ia spune, Medi, ce ai făcut tu
în tot acest timp
erai unul dintre cei mai buni copii
pe care i-am avut
ia spune,
unde ai ajuns?
La Voluntari, domnule diriginte,
i-am răspuns,
iar el s-a mirat, apoi mi-a zis,
Nu am auzit niciodată până acum
de Voluntari,
e un oraş mare? Unde-i
localizat?
Aş, i-am răspuns, este un orăşel prăfuit
de lângă Bucureşti, capitala
scumpei noastre patrii,
aproape cât o comună
dacă nu şi mai mic,
acolo
sunt profesoară
de copii invizibili
Cum adică invizibili? s-a mirat el
şi mai mult
Care nu se văd, i-am răspuns,
pentru că nu-i doreşte nimeni
şi atunci au devenit străvezii
ca o gelatină
asta am vrut să spun,
iar cea mai mare realizare a mea
este că pot încăpea şi acum
în acest sarafan,
Bineînţeles că
toţi au început să râdă
chiar şi domnul diriginte
dar apoi n-a mai râs
şi m-a întrebat,
Cum de a ajuns la Voluntari
o fată aşa deşteaptă ca tine?
Auzisem că ai terminat
Facultatea de Horticultură
şi faci grădini
pentru oameni bogaţi
care plătesc bine
nicidecum că eşti profesoară
tocmai la capătul pământului,
Tot grădini fac şi acum, i-am răspuns,
dacă înţelegeţi ce vreau să spun
iar dumneavoastră sunteţi primul
care ar trebui să înţeleagă
întrucât lucraţi cu copiii,
doar câ grădinile pe care le fac
de data asta
sunt mult mai frumoase
decât cele dinainte
au în ele
ceva sălbatic
şi viu
pentru că s-au născut din pământ arid
şi se luptă ca să supravieţuiască,
Foarte frumos, Medi, mi-a răspuns el
foarte frumos ai vorbit
şi profund
acum înţeleg de ce ai venit
îmbrăcată în uniforma
de liceancă
tu ai rămas la fel de copil
ca atunci când ai plecat
în timp ce noi am îmbătrânit
odată cu visele noastre,
Când m-am întors acasă
mama m-a rugat să-i dau sarafanul
ca să-l pună la loc
dar nu m-am mai putut dezlipi de el
m-am gândit să le fac o surpriză
elevilor mei
şi m-am dus aşa îmbrăcată
eram curioasă dacă mă vor recunoaşte
primul care m-a observat a fost Alex,
Ia uitaţi-vă, copiii, a zus el,
ne-a venit o nouă colegă,
sper că va sta cu mine în bancă,
Fugi de-aici, i-a răspuns Apostolea,
sigur va fi colega mea,
prima care s-a prins a fost Valentina
cum şi era de aşteptat,
Doamne, a zis ea, dar dumneavoastră sunteţi
doamna Medeea
credeam că ne-a venit o nouă colegă
şi când colo eraţi chiar dumneavoastră
cât pe ce să ne păcăliţi
Dar chiar aşa şi este, i-am răspuns,
eu sunt noua voastră
colegă
mă primiţi şi pe mine printre voi?
nici nu vă închipuiţi ce drum lung şi anevoios
am străbătut
ca să ajung aici

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!