Contemporaneitate

În lumea-mi plutitoare, pe un imens de stele,
În care timpul face destăinuiri prea grele,
Înaintez cu teamă pe-un câmp minat cu vise
Iar pasul mi-e tăcerea exploziilor permise,

Ciulinii defăimării credinţelor lumeşti
Precum balauri sadici din cartea de poveşti
Se-nhamă bidivii la cârmele caleştii
Reducţii prea absurde în matematica poveştii;

Iubirea, chiar şi ea-i un strugur roş' pe buze,
O sevă ce prin sine urmează să acuze,
Zdrobită în candoarea acelei dăruiri
Ce n-a avut puterea unicei mari iubiri

Şi sigura sunt astăzi că aş fi ars pe rug,
Din timpul inchizitiei de n-ar fi fost să fug,
Eretica din mine şi azi se pierde- n clipe
Tot aşteptând sa-i crescă albastrele aripe,

Sunt azi aici şi caut lumina-n bol de aur
Sinapsele iubirii din forţa unui taur,
Contemporană sunt făgaşurilor lunii,
Renaşterilor toate după sfârşitul lumii.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îngeri răzvrătiţi

Se trece lin în taină, prin zbaterea de gene,
Timpul ca picătură vie din pustiu,
Trăiesc precum m- aş fi născut mult prea devreme
Sau pentru mine, uneori, mult prea târziu

Sunt obosită şi mi-e grea durerea lumii,
Şi neputinţele ororilor care-n acelaşi cerc,
Ne mistuie pe toţi sau doar pe unii
Pâna la ultima făptură blândă dar încerc

Să caut o lumină- n intuneric unde sfinţii,
Fără de văz ne-mpart atingerea- n făpturi,
Fără de-auz se mişcă tremurând în bezna minţii,
Vocale- n vocile deschiselor lor guri,

Mult mai târziu, la mii de ani, după apocalipsă,
Trezită din genunea de aburi fumurii,
Fără ca nimeni pân-atunci să-mi fi simţit vreo lipsă,
Aş învia cu disperare, înfiind copii,

Mi-aş înfia părinţii, mi- aş înfia iubirea,
Despotcovind în gându- mi toţi caii potcoviţi,
Potcoavele le- aş sparge, ca ea, nefericirea,
Să nu transforme-n oameni, îngeri răzvrătiţi.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco (20 noiembrie 2016)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt... călătoare...

Sunt călătoare şi mereu mă pierd
În veşnicia caldă a iubirii...
Cu zarea ei, mereu mă dezmierd,
Sărutând pe roşu, trandafirii;

Sunt... călătoare în zori de zi,
Printre petale şi cuvinte;
Pe cărarea nopţilor târzii...
Îmbrăţişând luceafărul, cuminte.

Sunt petala vie ce te-ar înveli...
De mi-ai fi tu, dorul pe aripe,
Sau înger plângând în nopţile târzii,
Să mă afund cu tine în nesfârşite clipe.

Sunt, in clipe trecute sau începutul
Unei iubiri pline de nectar...
Când pe buze îmi curge sărutul,
Unui trandafir primit în dar!

Sunt, frunza alintata de vânt...
Iar mângâierea ta mă-mbie,
Să zbor pe aripe de doruri când,
Iubirii încerc să-i scriu o poezie.

Sunt ploaia ce se plimbă prin flori,
Când cu mângâierea mâinilor ating,
Plete ude de căzute flori de măr,
Când anii pe fruntea mea se sting!

Sunt călătoare-n trecut, prezent şi viitor...
Nemuritoare boemă-n altar
De flori, ce mă-mbată cu parfumul lor,
Când îmi oferă al iubirii lor dar!

Sunt... calatoare pe-un câmp plin de flori...
Pierdută în albastrul de rouă
Si risipesc tăcerea din fiori,
În mângâieri cu mâinile-amândouă!

Sunt, am fost şi voi fi mereu,
O călătoare... o muritoare de rând;
Iar adevarul iubirii îl sădesc mereu,
În flori, în colţul inimii... şi-n gând.

poezie de Dida Diana Cioponea
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt aici!

Sunt aicea cu voi, dar cu-n pas înainte
Şi cu-n pas înapoi, să vă am lângă mine,
Să mai scriu un poem spre aducere-aminte,
Că mi-e timpul trecut şi cu clipe puţine.

Tot ce-am fost, tot ce-aţi fost, viaţa noastră modestă,
Ca o carte deschisă, la capitol final,
Cu iubirea la zi şi făţiş manifestă,
Ca o hartă străveche fără punct cardinal.

Sunt candori ce-au trecut munţii mei de uitare,
Cu popas la troiţe de speranţe ce-au fost,
Praful lumii îl car pe-ale mele picioare,
Ca pe-o treanţă prea veche, ca pe-un nimb fără rost.

Ochii mei obosiţi la opaiţul vremii
Şi-n eclipse cereşti şi în fulger de ploaie,
Sunt săraci ce imploră cristaline ca premii,
Bieţi bătâni invalizi prea sătui de războaie.

Sunt aicea cu voi, rană arsă de sare,
Să mă vindec de dor, să mă vindec de toate,
Să mă simt important, nu un ins oarecare,
Între cert şi incert doar iubirea răzbate.

poezie de Augustin Jianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e teamă

Sunt atât de temătoare, atât de firavă şi... atât de plapândă!
Îmi e teamă că nu sunt în stare să te accept, să te iubesc...., îmi e teamă!
Mi-e teamă de mine, de tine, mi-e teamă de viaţă! Mi-e teamă, e toamnă, mi-e teamă de iarnă că am să îngheţ şi nu voi putea să iubesc!
Aş vrea să te iubesc, să nu te-alung în disperarea mea, şi totuşi...!
Ţi-aş da drumul să zbori, ţi-aş lega aripile să ramâi lângă mine, te-aş lăsa să mori!
Ţi-aş fura penele şi toate zilele, aş face orice să ramâi, să fii doar pentru mine, nu ştiu ce să fac!
Dar Eu sunt zdrobită şi mi-e teamă că am să te zdrobesc şi pe tine!
Dar ce pot să fac? Te-alung să mă urmezi, să rataceşti în iubirea ce mi-o porţi, ce ţi-o... port!
Îţi voi închide toate porţile, toate clipele în urma mea, voi ridica... ziduri din lacrimi, din lacrima mea, din lacrima Ta!
Dar îţi voi lăsa totuşi ceva! Tăcerea mea şi cuvintele tale, petalele din acel trandafir şi toţi spinii, şi peste toate te voi blestema să le uzi cu lacrimi, să te zgârie timpul cu toţi... spinii!
Să sângerezi sânge în lacrimi, să mă simţi şi atunci când nu mai simţi... nimic!
Să-ţi fiu ce nimeni nu-ţi poate fi, să-ţi fiu moarte şi zbatere între clipe, şi dincolo!
Înţelegi? Dincolo de viaţă, dincolo.... eternitate!
Să mă chemi şi să nu am putere să vin, să-ţi fiu un chin!
Să mă scri cum doar îngerii pot, să nu te dezleg de mine că mor!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vindecarea ce ucide

Poartă-ţi mâna peste trupul meu
Ca un Adam rănit la coastă,
Cel făurit de Dumnezeu
Şi care zbate să trăiască,

Rană îţi sunt, adâncă plagă
Şi numai timpul va decide
Dacă-ţi sunt rana cea întreagă
Sau vindecarea ce ucide

Ca o iubire fără soartă,
Intr-un regat al unui zeu,
Stăpân peste o lume moartă,
În care mai trăiesc doar eu

Şi mângâie-mă precum judec
Dezastrul din durerea-n sine
Şi mângâie-mă să mă vindec
De ruperea mea dintru tine.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înainte de a iubi

Privesc iubirea ca într-o oglindă
De cristal
Cu siguranţa că voi fi iubită,

Oglindă către un alt univers,
Din ea se scurg poveşti
Ca dintr-un izvor
Cu apă moartă,

Am decis sa iubesc doar eu,
Cu disperarea cu care pe stânci
Strângi muşchiul în căderea ta
Spre ceea ce pare a fi
O margine nedefinita de necunoscut
Gravitaţional defavorabilă;

Precum întoarcerea în timp,
Stă în puterea mea,
Forţa de a mă întoarce
La buza prăpastiei,
La pajiştea dinaintea ei,

Ma pot întoarce oricând
La cartea rămasă deschisă,
Din care citeam poezii...

Înainte de a iubi.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mrejele propriului sine

Ai gust de uitare şi de zadar,
Timpul, Octombrie, pictat fără har,
Pe pânza în care un trup învelesc,
Stoluri aşterne, pasari păşesc...

Umilele ceruri le sunt interzise,
Iubite Octombrie, acestea fiind zise,
Îmbracă-ţi tunica de palidă ceară,
E frigul prea mare, în sine şi-afară

Şi degeaba reproşul aceluiaşi timp
Aşez în lumile ce nu pot să schimb,
Ai gust de deja iar ceea ce vine,
Pierit cade-n mrejele propriului sine.

Octombrie cu trepte de miere-n culoare,
Sunt zilele tale profund trecătoare,
Ai gust de uitare, vei trece iar;
Octombrie iubire, ai gust de zadar.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Verona îmi spune

Ieri,
Pe peronul acela prăfuit,
Dorind să fac dragoste cu tine,
Te-am strigat:
"Vronsky!
Într-o viaţă trecută,
Eu am fost Karenina ta."

Nimeni nu mai inţelege iubirea ca tine,
Nimeni nu ştie, că frânele trenului
Nu sunt concepute înspre-a opri,
Ci doar spre-a ma lăsa a rămâne,
De neoprit,
Definitiv,
Întru tine.

Ană mă simt, dar nu pentru tine,
Ană mă simt precum te iubesc,
Ană mă simt, zidită-n ruine,
Cu pecete-n frunte de dumnezeiesc;

Iubirea-nţeleasă de noi, are gust de cianură, de osii de tren,
Verona îmi spune,
Aţi ajuns la destinaţie
Îmi spune
O voce care nu ştie ce zice,
Iubirea-nţeleasă de noi, este acea
Îmbinare de firi,
În numele, unicei, marii iubiri.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mult prea îndrăgostită...

Au fost şi vremuri când fredonam iubirea...
Au fost şi clipe când mult o blestemam!
Lacrimi s-au unit din despărţirea
Unei iubiri la care tot speram.

Au fost şi timpuri când am atins un soare,
A cărui lumină m-a orbit...
Şi m-am lăsat purtată de chemare,
Cu tot ce am avut, am dăruit!

Au fost momente când te uram în şoaptă,
Când mă uitai în colţ şi te plimbai,
Prin colţuri de lume fără plată,
Parcă uitând de mine că m-aveai!

Au fost şi ceasuri cu prea multe oftaturi,
Din multe file ce-am rupt din calendar...
Şi-am studiat din foarte multe laturi
Ce-mi eşti, ce-ţi sunt... într-un orar.

Şi la final, din ecuaţie reiese,
Că nimeni şi nimic nu poate şti...
Ce lucruri sunt cernute şi alese
Ce le-ntregeşte, sau a le risipi.

Mult prea uimită şi aşteptând răspunsul,
Mă otrăvisem cu prea multe speranţe...
Prieten aliat mi-era doar plânsul,
Şi inima străpunsă doar de gloanţe...

Vor fi şi vremuri când voi cânta iubirea...
Şi va veni şi ceasul să zâmbesc!
Sunt ce am fost şi nu mă pierd cu firea,
Eu ştiu numai să strălucesc!

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plug uşor din plug cel greu

Iată anul vechi se trece,
Doua ore după zece
Şi-am trecut în noul an,
Sub copite de troian
Toţi trecuţi în cel ce pleacă,
An bătrân, cu mintea seacă...

Mai sunt doar câteva clipe,
Viitorul cu aripe
Devorează ca pe-o pradă
Ce i-am hărăzit ca nadă
Într-o mantie doar din aţă
Neagră-n spate, albă-n faţă;

Un tangou pe note seci,
Pe care de nu-l încerci
N-ai dansat practic vreodată,
Viaţă, tu nevinovată
Dansatoare prea silfidă,
Un hibrid între omidă
Şi privighetoare albă,
Într-un rai cu flori de nalbă.

Fie ca în noul an,
Tot ce-a fost vreodată-n van
Să uităm cu împăcare,
Iar minunea asta mare
Căreia îi spunem viaţă,
Chiar din prima dimineaţă
Sa ne fie, să devină
Labirinturi de lumină!

Iar în anul care vine
Să ne rătăcim în bine!

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Sunt clipe în viaţă ce dor ca şi o rană,
Sunt clipe de disperări adeseori,
Sunt clipe când visul uşor ţi se destramă
Şi cauţi zadarnic în jur un ajutor...
Sunt clipe când îţi copleşesc fiinţa toată
Furtunile-acestei lumi fără zăvor,
Dar nu uita, vine o clipă odată
Când vei zbura dincolo de nori....

Când încercările. s prea grele
Şi nu ştii când se vor sfârşi
Mai este doar puţină vreme
Şi Cel ce vine. va veni...
Chiar dacă viaţa. i mult prea crudă
Şi te întrebi cât va dura,
Ce mai contează o secundă
Pe lângă veşnicia ta.......

Sunt clipe în viaţă când guşti dezamăgirea
Şi vezi adevărul că e mult prea amar,
Sunt clipe când nu poţi găsi în tine puterea
Să schimbi clipe de gheaţă în clipe de jar,
Sunt clipe când multe poveri prea greu te-apasă
Şi eşti cu fiece pas tot mai obosit,
Dar nu uita că în curând tu, Acasă
Lângă Iisus te vei odihni...

poezie de Mariana Daniela Bidascu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vă implor, amintiţi-mi; sunt mamă?

voi n-aţi plecat niciodată de lângă mine
aţi crescut doar, prea repede, prea uşor
v-aţi întins aripi spre lumea străină
n-aţi avut vreun păcat sau vreo vină
c-am rămas secerată de dor
voi n-aţi plecat niciodată de lângă mine

am aşteptat atât de mult să veniţi
parcă timpul încremenise în ochiul meu drept
unde cărţile voastre de şcoală
aveau fiecare pagină goală
precum laptele de la mine din piept

voi sunteţi aici în lumea mea îngheţată
fiecare cu universul lui
îmi e dor şi-mi e groaznic de teamă
vă implor, amintiţi-mi; sunt mamă?
pe un val de noroi mă tot sui
nici nu ştiu... sunt aici... sunt plecată?

poezie de Sophia Elisa Coreli
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În poezie nu există moarte

În poezie nu există moarte,
Se-ntâmplă doar ca versul să dispară
Într-o metaforă ca semn carte,
Salvându-te a nu ştiu câta oara

Când o citeşti cu buze murmurânde,
Imagini împletind într-o visare,
Tu nevoind să pieri fără izbândă,
Uitat în lumea-ţi rece, muritoare,

În poezie e lumină şi sunt ceruri
Iar punctul este limita unui departe,
Aici nu pot fi două adevăruri
Chiar virgulă pot pune, după "moarte"...

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul lumii

Nu s-a dat verde pentru sfârşitul lumii,
Trei dimensiuni mai sunt complementare,
Un cerc imens în centru ţine timpul,
Discul voiniceşte materia-n mişcare.

Spaţiul e iubirea pusă-n centrifugă,
Mierea ei e stoarsă în zâmbet şi-n culoare,
Nu s-a dat verde pentru sfârşitul lumii,
Posibil e când steaua noastră moare.

Atunci se zbat cenuşile-n consoane,
Vocalele sunt flori presate în ţărână,
Singuri prevestim, fixăm sfârşitul lumii
Topindu-ne în flăcări, ţinându-ne de mână.

Intrăm râzând în centrul unui cerc
Pe care l-am rotit în doruri şi-n credinţă,
Ne poticnim în osul albit de Dumnezeu
Şi-l facem lumânare aprinsă-n pocăinţă!

poezie de Marin Moscu
Adăugat de Marin Moscu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu sunt decât două iubiri. Iubirea de sine şi iubirea de alte făpturi vii. Şi în spatele iubirii de sine e suferinţa şi răul. Iar în spatele iubirii de alţii, e Binele, e Dumnezeu. De fiecare dată când omul iubeşte, în afară de el, face dovada credinţei în Dumnezeu, fie că-şi dă sau nu seama. Nu sunt decât două iubiri, iubirea de sine şi iubirea de Dumnezeu.

Maxence Van Der Meersch în Trupuri şi suflete
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu pot rămâne aici

Mă urc seara tâtziu în cireşul copt,
am ajuns prea sus şi mi-e teamă de întuneric,
Nu pot rămâne aici.

Caut în mine toate puterile să cobor,
satul e undeva departe,
e o tăcere bolnavă în ierburi,
câte o adiere de vânt,
dar nu se mai vede nicio cărare.

În golul sufletului îmi respiră un gând,
să-mi găsească locul acasă
unde nu sunt întâmpinat prea bine.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puzzle

Eu sunt un puzzle imperfect,
Bucăţi din mine, colorate,
Compun întregul meu afect
De piese mici, neregulate,

De poezii cu rimă suflet,
De poezii cu ritm trăire,
Trapeze ascuţite-n urlet,
Fără triunghiuri de iubire,

Sunt poezii cu ritm surdină,
Prin piesele-mi se scurge sânge,
Se-ncuie bezna în lumină,
Se luminează ce îmi plânge,

Ce să nu scriu, ce să ascund,
Bucata inimă stelată,
Piesa privire, gândul gând,
Speranţă mea necenzurată?

Odată mi-am pierdut trăirea
Rotundă ca un răsărit,
Şi aşteptând reîntregirea,
Străini m-au asamblat greşit,

Bucăţi din mine să le pier
Şi pentru ce şi pentru unde?
Astăzi sunt puzzle-ul de fier,
Sudat să nu mă poţi pătrunde.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Edenul tău

Sunt umbre de crânguri ce-mi umblă prin gânduri,
Ce urcă coboară în muguri de seară,
O seară a lunii -oglindită în ape,
În apele care- au uitat să adape.

Sunt ceruri de stele, pierdute, rebele,
Uitate în ochii speranţei predate,
Senini prima oara dar care- au murit,
Când visul uitării din ei s-a ivit.

Sunt coase tăioase ce rup rădăcini
De suflete blânde şi muribunde,
Ucid flori şi iarbă şi toarnă venin
Pe rana vâltorii din anii ce vin.

Superba trăire leşin, nemurire,
Ne frânge fiinţa trădându-şi dorinţa,
Închide-mi tăgada-n cămaşa de forţă,
Aprinde-mă dragoste ca veşnică torţă,

Prin focul rotundei salvări nenorocul,
În cercul de spaimă ce visuri îngaimă,
Prea mult împarţită- ntre bine şi rău,
Eu pot fi coşmarul sau Edenul tău.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul de zăpadă

Copii frumoşi, sunt Omul de zăpadă
Care-a văzut prea multe-n viaţa lui
Şi care mai aşteaptă doar să cadă
Pe el omătul Dumnezeului.

Nu mă mai pot juca precum odată,
Când nas de morcovi îmi puneaţi şi ochi
Din doi cărbuni, iar mătura stricată
Mi-o aşezaţi sub braţ ca pe-un deochi.

Acum vă las, fiindcă e-un rost în toate
Şi vreau s-o fac atâta cât mai pot,
În sens invers şi-ncet de a-i străbate
Poveştii mele albe drumul tot.

A fost frumos atâţia ani de zile
Să ne jucăm alături, nu-i aşa?
Definitiv rămâne scris pe file,
În cartea fericirilor de nea.

Când veţi vedea că nu mai sunt în locul
În care mă clădeaţi voi tot mereu
Veţi şti, mai mari, că-mi port în mine focul
Şi mă topesc după un plan al meu.

Că Omul de zăpadă e-o poveste
Ce din păcate are un sfârşit,
Ca orice basm, dispare fără veste
Când timpul vieţii noastre-a-mbătrânit.

Veţi şti, de-asemeni, că am fost aparte
Şi că m-aţi plămădit din fulg ceresc,
Că frigul lumii îl simţeam ca moarte,
Plângând prin râsul vostru pământesc.

Eu plec acum, cât încă mai e iarnă,
Prin încălziri globale mă disip,
Las viaţa voastră-ntreagă să discearnă
Trecutelor zăpezi frumosul chip.

Mă voi gândi la voi întotdeauna,
Vă voi vedea-n paltoane şi galoşi
Şi voi simţi cum mi-aşezaţi cu mâna
Bulgări pe trup şi-am să v-aud voioşi.

Când veţi fi mari şi trişti şi singuri poate,
Când veţi uita frumosul nostru joc,
Din liniştea zăpezilor trădate
Vă voi aduce-n vis semn de noroc.

Iar de nu veţi avea nici somn în noapte
Şi un opaiţ va lumina la geam,
Eu, Omul de zăpadă şi de lapte,
Am să vă ning precum când ne jucam.

poezie de Dragoş Niculescu din Duminica poemului mut (2015)
Adăugat de Dragoş Niculescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acceptare...

Din prea multă durere, cântă agonia...
Unei poveşti de viaţă, de cruce grea, apus,
Este un destin, precum si pribegia
Lozului astral cel prea mult ascuns...

Nu recunosc culoarea ce dă bucurie...
Nici stele de pe cer, nu văd a străluci,
Caut în zadar, demult o alifie...
Să ung sufletul, a se împlini...

Nu-mi spune tu străine, ce-mi face rău sau bine!
Nu vei şti vreodată nemărginirea mea...
Nu sunt tipar banal, cu limite ruine,
Sunt calapod atipic, într-un trup de EA...

Colindă o văpaie a dragostei trădate!
O inima ce plânge... mai speră a iubi...
Colţuri şi fragmente urmelor uitate,
Trăiesc întru mine... a exista, a fi!

Şi la ceas de noapte, mă întreb uimită...
La ce toate aceste întrebări?...
Zbucium fără lacrimi, viaţa mi-e sortită,
Să cunosc neantul, acceptând chemări.

Nu doresc a fi ce mi-e scris în frunte!
Nu pot să accept chinul ca pe-un Zeu!
Am trăit moartea şi viata pe o punte...
Zbatere şi luptă... pentru Dumnezeu!

Şi la final accept... nu am nicio putere!
Aş fi vrut să-mi schimb destinul, dar nu pot!
Binecuvântare să aflu în durere...
Şi toate care vin, să le iau ca tot...

poezie de Adina-Cristinela Ghinescu din Şoptit de Dumnezeu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!