Fratelui meu...românului

Mereu se spune, cică
rusii m-au clonat
şi mi-au atribuit
reflexe... ca la căine,
În monstru, în duşmanul tău
m-au transformat...
Nu crede,
frate-meu, romăne!..

Şi se mai spune, cică
m-au rusificat
şi limba ce-o vorbesc
tu n-o-nţelegi prea bine.
Şi chiar şi versul ăsta -ţi
pare cam ciudat,
furat de undeva.
... Aşa e, frate-meu, romăne..?

Se mai zvoneşte, cică
toţi suntem nişte putori,
nevrednici nici măcar
de hrinca sa de pâine....
Păi cum să neg..?
Ai noştri cerşetori
sunt hoţi, ca şi ai tăi,
măi frate-meu, romăne!

Se mai zvoneşte,
c-am rugat stindardul lui Ştefan,
şi mulţi se tem
c-aicea va ramăne.
Clonat, rusificat
şi trădător de clan-
Doar asta vezi în mine,
frate-meu, romăne?!

Nu tu, in patruzeci,
fugit-ai, intr-o zi, peste hotar,
crezănd,
ca a-l opri pe Stalin- i-o ruşine?
Şi azi...
mi-ai refuzat stindardul secular.
Cum vine asta,
frate-meu, romăne..?!

Şi România Mare-i
moftul meu basarabean?!
Şi din Unirea Ţării
ce-mi rămîne..?!!
Sau mai adevereşti
o spus -a lui Ştefan:
,, Moldova nu-i a voastră,,
frate-meu, romăne..!!!

Mereu se spune, cică
ruşii m-au clonat
şi mi-au atibuit reflexe...
ca la căine...
Şi chiar de mă numeşti moldoivan, -
ramân bărbat,
romăn ca tine,
frate-meu, romăne...

Chişinău. Basarabiia

poezie de Iurie Osoianu (20 iulie 2011)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştii ce zic?

aici nu-i vorba de mine, sau despre cum ar trebui să ne mişcăm ca să fim plauzibili
acel zid pe care ţi-ai imprimat urmele palmelor tale, acel zid care ţi-a îngrădit existenţa
acum nu mai există, ştiu că nu crezi, ai rămas cu impresia asta
sufletul tău mutilat, inima ta rănită de moarte
un trup vlăguit nu mai are ce pierde
când priveşti o pasăre în colivie, spune ce vezi
pentru cine să cânte şi de ce, mă rog, ar trebui să o facă
când nu mai ai aer scoţi capul pe geam
nu te mai interesează cum e timpul afară
dacă a nins ori dacă rândunelele încă îşi mai fac cuib
cred că aşa a simţit frate-meu când şi-a tăiat venele
când l-am întrebat de ce a făcut-o, a dat din umeri şi atât. uneori
ţi se pare prea mult, chiar dacă, pentru a fi pe val
trebuie să te trezeşti un pic mai devreme
din ce în ce mai devreme, până când observi că nu mai poţi să observi diferenţa dintre noapte şi zi
e patru dimineaţa şi vezi soarele cu mustăţile lui ţâşnind înspre cer
noaptea, luna ţi se pare o meduză albastră
nu-i simţi veninul
pentru că el deja este în tine de când te-ai născut
cum am spus, aici nu-i vorba de mine. cine sunt eu ca să judec
aici e vorba de altceva, despre iarbă
despre nisipul pe care îl ţin în pumni
şi nu pentru a lăsa vreo cine ştie ce dâră. tu
poate crezi că mi-e frică
nici pe departe
am văzut atâtea, am mâncat destulă pâine uscată
am iubit am plâns şi am râs suficient de mult
încât să nu mă mai doară nimic
dar tu?

eu atâta te întreb, ce argumente ai
vino cu ceva credibil, cerul va fi acelaşi în orice condiţie

poezie de Anghel Geicu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roată gigantică e viaţa

Roată gigantică e viaţa,
În două clipe se schimbă faşa.
Un râs sardonic, primul simptom,
Ai tetanos, stimate domn.
Toţi suntem oarecum tetanici,
ia-l pe Henri Rousseau Vameşul,
ce mai întrebi, ce pezevenghi,
moartea joacă oricând un renghi.
Ah, Doris Lessing, stranie femeie,
Luă ea şi Nobălul, de ce să nu-l ieie?
Până şi soţul flirta cu ea, ce Everest în mintea sa.
Astăzi eu zac în Kilimandjaro,
Vine avionul ori jaguarul?
Ernie ce e cu tine, de ce?
Ce dor ţi-a fost de Champs-Elisee.
Nici pe departe nu scriu poeme,
În patul de-alături frate-meu geme,
Nu pot s-ajut nici un muribund,
Atomii lui în mine pătrund.
Uite, aşa înţeleg nemurirea,
Moare doar unul, ceilalţi să se mire.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de Boris Marian Mehr
Comentează! | Votează! | Copiază!

Între strigoi

Doi strigoi, pe înserat
Se-ntâlnesc şi stau la sfat:
- Frate-meu, ca între fameni,
Te întreb: Tu crezi în oameni?

epigramă de Romeo Petrasciuc din Pledoarie pentru epigramă (aprilie 2007)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unuia care taie frunze la câini

Nu ştiu, frate-meu, ce crezi,
Însă nu-i lucru de şoadă,
Cu atâţia maidanezi,
Să mai tragi mâţa de coadă!

P. S.
Ca să tragi mâţa de coadă,
Mai bine te angajezi,
Nu gaseşti una pe stradă
Cu atâţia maidanezi!

epigramă de Valeriu Cercel
Adăugat de Valeriu Cercel
Comentează! | Votează! | Copiază!

În casa bunicilor

Chiar dacă cei ce mi-au dat viaţă sunt părinţii,
Cei ce erau mereu cu mine au fost bunicii
Acolo în căsuţă albă, văruită,
Cu drag am crescută de-un bunic şi de-o bunică.

Acolo, bunicii cu-a lor bunătate,
M-au învăţat câte puţin din toate,
M-au învăţat să spun o rugăciune,
M-au îndemnat să fac doar fapte bune.

În casa lor cu drag am fost primită,
Răbdarea lor fiind nemărginită,
Chiar dacă mai făceam şi rele,
Bunicii nu mă prea certau cu ele.

Şi astfel, mama-bună, tata-bun,
M-au dezmierdat cu tot ce-aveau mai bun
Şi-n casa lor cea albă, văruită,
Am fost mereu copila lor iubită.

poezie de Andrada Brînduşa Keszeg
Adăugat de Elzumina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Coşmar

În Taimâr, cu-o sanie cu reni –
colo pân' şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

I-a adus colo tătuca Ţarul
şi le-a dat pământ, cât vezi în jur,
numai că nu-ntra în el brăzdarul –
cică e bocnă anul împrejur.

Şi-au rămas: să crească urşi în stână
şi la sănii să înhame reni,
numai c-au uitat limba română,
dar în buletine-s "moldoveni".

M-au cinstit cu ţuică din licheni,
m-au servit cu colţunaşi din peşte,
şi mi se jurau că-s moldoveni,
doar că – nu pot să vorbească româneşte.

Şi-amintiră, după lungi torturi, -
of, şi eu mă bucuram ca prostul! –
numai colo nişte-njurături
şi-ncă un fragment din "Tatăl nostru".

Şi-am bocit cu ei la despărţire,
şi mi-au dat şi-un colte de mamut,
şi le-am dat volumul meu subţire
pe care-l tot răsfoiau, pierdut...

Dar, de atunci, nu-n tundră, ci la noi
câte unu-aud cum se făleşte:
- Sunt şi eu tot moldovan, ca voi,
numai... c-am uitat "maldaveneşte".

Şi-i de râs povestea, şi-i de plâns,
cum vreun tip stă chiar şi-ţi dovedeşte
că adevăraţii români îs
tocmai cei ce nu ştiu româneşte.

Se dezice, fiu al nimănui,
în discuţii şi – afişat – în presă,
de strămoşii şi de limba lui,
Iar Moldova i-i – doar o adresă.

Că nu-s patriot mă dojeneşte
şi-mi tot spune, cuvântând mereu,
el mai mult Moldova că-şi iubeşte,
şi mă-nvaţă cum s-o fac şi eu.

... Lasă-mă, în graiu-mi, să bocesc
spicul sec, şi de sub luturi ruda –
"moldoveanule", cum zici să te numesc,
care limba ţi-ai trădat, ca Iuda.

Nu te cred – cât fi-vai să cârteşti,
că-astă ţară cu-al ei sfânt temei
mult mai mult ca mine o iubeşti –
dacă silă ţi-i de limba ei.

Dacă limba mamei ţi-ai urât,
dar alt adevăr pe lume nu-i:
căci există un popor atât
cât mai e vorbită limba lui.

... În Taimâr, cu-o sanie cu reni –
colo pân' şi vara viscoleşte –
dat-am de un sat de moldoveni
ce uitaseră – săracii! – româneşte.

Şi-un coşmar visez – de-atunci – prin vremi,
mă trezesc şi-mi zic: Doamne, fereşte
de-o Moldovă doar din moldoveni
ce-au uitat, cu toţii, româneşte.

poezie celebră de Nicolae Dabija (1988)
Adăugat de nicu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povara libertăţii noastre

... Sunt douăzeci de ani de când mi-ai dat
Povara asta care-i spune libertate
Un lucru însă-mi pare, Doamne, c-ai uitat -
Cumva să mi-o ridici, să mi-o aburci pe spate
De-atunce, Doamne, tot mă gârbovesc
Încerc să mişc din loc povara asta.
Povara ce-o crezusem har dumnezeiesc
Aşa şi şede neclintită lângă poartă...
Şi nicidecum, şi nicidecum nu pot intra
În raiul ăsta care-i peste drum de mine
Şi nici povara Ta n-o pot lăsa
Şi nici să mă ajute nu mai vine nimeni...
... Sunt douăzeci de ani de când mi-ai dat
Povara asta care-i spune libertate
Îmi pare rău că atunci nu te-am rugat
Să-mi dai şi un salahor. S-o ducă el în spate...

poezie de Iurie Osoianu (19 iulie 2011)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copii eram noi amândoi

Copii eram noi amândoi,
Frate-meu şi cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam şi înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne.

Şi el citea pe Robinson,
Mi-l povestea şi mie;
Eu zideam Turnul-Vavilon
Din cărţi de joc şi mai spuneam
Şi eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam
În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Şi l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit,
Din stuful des şi mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împreşurată.

Şi frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaşte nempăcat,
Să-i chem în bătălie -
Să vedem cine-i mai tare.

Şi împăratul broaştelor,
C-un oacacŕ de fală,
Primi – poruncě ostirilor
Ca balta s-o răscoale.
Şi am pornit război.

Vai! multe broaşte noi am prins
- Îmi pare chiar pe rege -
Şi-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace.

Şi drumul broaştelor le-am dat.
Săltau cu bucurie,
Îbalt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă.

Atunci răsplata am cerut
Pentru a mele fapte -
Şi frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare-ndiane.

Motanul alb cel vistier,
Mânzac cel chior ministru -
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial i-am strâns eu laba.

Şi împăratul milostiv
Mi-a dat şi de soţie,
Pe fiica lui cu râs lasciv
Şi ţapănă, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.

Am mulţămit cu umil semn,
- Drept mantie-o prostire -
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mânăstire,
Într-un cotlonde sobă.

Şi ah! şi dragă-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Dară ea nu-mi răspundea
Şi de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.

Şi pe şură ne primblam
Peste stuf şi paie
Şi pe munţi ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărsileam alături.

Şi pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băţ.
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!

Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate -
Poate-s deschişi şi-n groapă!

Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albaştri
Luminează – un surâs
Din doi vineţi aştri
Sufletu-mi trezeşte.

Eu? Mai este inima-mi
Din copilărie?

Ah! îmi îmblă ades prin gând
O cântare veche.
Parcă-mi ţiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume şi iar lume!

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea mea şi a lor

Mă-ntreb:
Cel care-am fost cândva
Tot eu sunt şi-azi?...
Sau sunt altcineva?...
Confraţii mei - e drept - nu bănuiesc
Că sunt şi morţi rebeli care trăiesc!
Dovadă eu -
Eu, care-am fost ucis
De către cei care, citind ce-am scris,
M-au ponegrit
Şi m-au scuipat,
Apoi cu toţi m-au pastişat...
Iar când n-au mai avut ce-mi face,
Mi-au presărat în pat un pumn de ace -
Convinşi c-am să mă-nţep în ele
Şi-am să mor!...
Dar eu le-am dat cu tifla tuturor...
Şi azi - deşi înmormântat de ei
De viu -
Continuu să trăiesc, ba chiar să scriu...
În timp ce criminalii mei confraţi
Trăiesc din semne de-ntrebare
Şi putrzesc ne'nmormântaţi...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călăul

Se vaietă românul că cică e furat
De hoţi externi, interni, extratereştri
Şi calcă în aceliasi străchini, regulat
Când ese să-şi aleagă Doamnele fereşte...
Se vaietă românul că cică e vândut
De douăzeci de ani de la cizmar încoace
Aevea visul celor proşti şi celor mulţi
S-a transformat într-o iluzie rapace...

Se vaietă românul că cică e trădat
De când se ştie că-i şi el o naţiune
De domnitori, de regi, de preşedinţi de stat
De toată scârboşenia din lume

Se vaietă românul că -s ruşii vinovaţi
Bulgării, nemţii, ungurii, evreii
Şi după cea călcat în propriul rahat
Şi-l pune cu mândrie-n fruntea Ţării...

E numai vaiet de la Tisa pân-la Nistru
E numai jale şi nevoi şi săracii
Va spun cinstit -de-aşi fi eu Prim-ministru
Aşi împleti din voi frânghii peste frânghii

Şi v-aş impune să munciţi, creindu-vă condiţii
Din zori şi până-n negrele chindii
Dar ce să fac cu conştiinţa comunistă
Mai vie -n voi decât Hristoşii cei mai vii?!!

Alege ea aceea ce aveţi
Şi nu aveţi şi niciodată no să fie
Un om cinstit la cârma ţării româneşti
Când necinstita-i conştiinţa României!!!

Şi -atîta-i tot ce am voit să spun
Ce -a încăput pe-un petec de hârtie
Visându-mă şi-n togă de tribun
Şi de călău al conştiintei României...

poezie de Iurie Osoianu (12 octombrie 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prizonier în regatul tăcerii

devenisem periculos, tăcerile mă ascultau smerite
şi le era frică, puteam să le cuceresc
aşa că m-au încercuit
m-au îngenunchiat şi mi-au cerut
să vorbesc
dar primii luaţi au fost ochii
să nu mai văd ce-i în jur
apoi mi-au luat dinţii să nu pot opri şuvoiul
şi la sfârşit mi-au luat minţile
rătăcitor, pipăind drumul
şi revărsând potop de cuvinte fără rost
am fost lăsat în libertate
scăpaseră de-un incomod care putea tăcea
mai mult decât tot regatul

cine sunt? unde sunt? în ce timp?

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paştele nebunilor

Pentru ce scrii? Cine are nevoie de poemele tale?
Oamenii vor pâine, cozonac, ouă, lapte, o maşină,
o casă, tu ce le oferi?
Cai verzi pe pereţi.
Ba te mai şi înjură cineva.
Aşa, ca pe stradă.
Moşule, te caută moartea acasă.
Cineva spune, ai o umbră de talent,
minunat, umbra este omniprezentă,
a fi o umbră înseamnă că eşti aproape Dumnezeu.
Nimic nu există fără umbră.
Stă în cale, fără slavă,
mare pasăre bolnavă,
este neagră, cap de om
şi vorbeşte, pare domn,
dar, deodată, scuipă-njură,
pasăre-n culori de zgură,
ne-ar ucide, dar nu poate,
dă din aripi şi din coate.
Himalaya Kakadu,
was machst Du, mein lieber Gnu?
Supravieţuiesc şi eu,
cum o face frate-meu,
vărul şi prietenii,
ei nu sunt harpepepenii,
scriem şi publicăm oricum,
Himalaya scoate fum.

La cumpăna anilor, o fântână,
se apleacă, cercetează
fundul apei, homeostază,
se apropie Marea Tăcere,
puradeii nu ştiu, se joacă
în plină durere,
cineva mă împinge în rigolă.
Paştele se încheie, începe o nouă zi.

poezie de Boris Marian Mehr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De profundis

Nu, asta nu pot s-o suport!
Curând, e-un an şi jumătate
De când aţi declarat că-s mort
În unanimitate.

Toţi proştii câţi m-au cunoscut
Ziceau: "Mi-era un fel de rudă —
Săracul! Cine-ar fi crezut?..."
Îmi vine să-nviez de ciudă!

Profane mâini mi-au răsfoit,
La Iaşi, arhiva.
Revistele m-au prohodit,
Amicii mi-au mâncat coliva.

Mă pipăi, stau nedumerit.
Mă trag de păr, simt că mă doare...
Nu, n-am murit!
Vă dau cuvântul de onoare.

Scriu versuri proaste, deci exist!
Mi-e dor, mi-e foarte dor de-o fată.
Trăiesc, de vreme ce sunt trist
Şi râd ca altădată.

Dar astăzi, negru şi zburlit
De cum m-a prins duşmanul, —
Vă dau de veste c-am sosit
Întreg, şi eu, şi geamantanul!

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Andra Iosifan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Raspuns final?

Privind aceeaşi stea ce mă inspiră
O vorbă-am vrut ca să îţi spun,
Răspunsul tău mă cam intrigă
Nu pot să înţeleg, nu ştiu.

Să fi grăit tu oare adevărul?
Sau eu am înţeles greşit…
E imposibil, spun buzele tale,
La ce mi-ai spus mult m-am gândit.

Motivul forte de l-ai spune,
Acel motiv din urmă care
Îmi face mie imposibil
Să mai visez in continuare.

Poate că mulţi mi-au spus că e mai bine
S-aştept să treacă timpul rău,
Dar greu se mai scurg ale mele ore
Când nu sunt prin-prejurul tău.

Aşa că îndrăznesc din nou
Să îţi vorbesc ca un ecou,
Prin versuri chiar nereuşite
De mine mult, mult chinuite.

Alege-o variantă de răspuns:
Poţi spune “da”, poate vei spune “nu”,
S-au chiar poţi spune “mai incearcă tu”,
Dar steaua mea se-ndreaptă spre apus.

Iar de răspunsul tău va fi
Acelaşi, dar numai de-aş şti,
În pace eu te voi lăsa
Voi şti că nu vei fi a mea.

Dar sper acum, măcar de-această dată
Răspunsul dat, să fie doar al tău,
Să nu fie influenţat de alţii
Să fie sincer, clar ca un ecou.

Încerc să-nchei, dar mi-este foarte greu
Căci incă nu ţi-am spus tot ce simt eu,
Însă măcar un lucru-aş vrea să îl reţii:
Dăm doar un semn, sau un cuvânt, sau orice-ar fi.

poezie de Cristian Olaru
Adăugat de Miruna Dima
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-ai crede...?

Dacă ţi-aş spune azi copile
Că eram mic şi mă duceam cu vaca,
Iar haina ruptă de pe mine,
Era prea mare şi-o călcam cu talpa?

M-ai crede sau m-ai lua în râs,
Sau ţi-ai întoarce privirea de la mine?
Pentru că ştii copile cât am plâns,
Si cât de greu a fost ca să te cresc pe tine.

Eu n-am avut copilărie, am muncit de mic,
Bunicii tăi nu m-au lăsat la şcoală,
Eu astăzi nu îţi cer ţie nimic,
Doar te aştept, azi curtea mi-e prea goală.

Imi amitesc că tremuram în luncă
Când pica brumă peste iarba ofilită,
Iar vita noastră începea să plângă
Si mă privea parcă cu milă şi obidă.

-Ehei copile, astăzi plâng,
Sunt amintiri ce dor mai rău ca boala,
Nu pot în braţe să te strâng,
Si cel mai mult mă doare depărtarea!

Că de-ai fi fost aici cu mine
Te-aş fi rugat ca să mă duci pe câmp,
Mi-au mai rămas puţine zile
Si nu am lacrimi să mai plâng.

Mi-aş fi dorit să văd ultima oară
Malul izvorului unde plângeam,
Să simti şi tu cum este să te doară
Când alţii râd de tine că tatal tau este ţăran.

poezie de Dorin Dumitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintirile unui nepot

Copil fiind, mi-aduc aminte,
Cum la bunicii de la ţară
Am învăţat să fiu cuminte,
Să nu-mi fac neamul de ocară.

Bunica mea m-a învăţat
Să cred în bunul Dumnezeu.
Eu nici acum nu am uitat
Cum mă alinta bunicul meu.

M-au învăţat ce este viaţa,
Cum să muncesc, cum să trăiesc.
M-au învăţat cum dimineaţa,
În zori de zi să mă trezesc.

Nici de la joc nu m-au oprit.
Am alergat şi am zburdat.
Iar când am fost prea obosit,
O carte-n mână ei mi-au dat.

Frumoasă e copilăria
Petrecută la bunici.
Împarţi toată bucuria,
Cu cei mari şi cu cei mici.

Ce n-as da să se repete
Viaţa noastră de copii.
Rămânem doar cu regrete
Şi trăim din amintiri!

poezie de Dumitru Delcă (7 octombrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am învăţat că nu merită să plâng după oameni care nu m-au iubit şi m-au abandonat. Ca aceia care m-au însoţit o perioadă pe drumul meu, iar apoi au cotit brusc pe alte drumuri, nu au fost decât nişte umbre care m-au privat de soare...

Irina Binder în Cartea Fluturi (decembrie 2012)
Adăugat de Mary Corlan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chiar asa

Lumea spune,sunt multi si nu-mi place sa dau nume
Spune sa nu o mai dezamagesc
Din a le fi prieten sa nu ma opresc
Si sa ii iubesc chiar si pe cei ce mi-au spus ca gresesc

Tu,odata mi-ai spus ca ma iubesti
Dar acum nu te mai aud ca-mi soptesti
Esti departe si nu mai vrei sa-mi vorbesti
Cred ca acum,vrei sa ma ranesti

Chiar te rog din asta sa nu te opresti
Sa fii iubita sa te straduiesti
Dar mie sa nu-mi mai vorbesti
Caci nu mai vreau sa ma ranesti

poezie de Alexandru Cristian
Adăugat de Alexandru Cristian
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Nu cred că te interesează.
Mihai: Ah, eşti enervant, zău aşa! Nu-ncepe din nou cu chestii din astea! Nu mă interesează?! Păi, suntem sau nu prieteni? Spune-mi tu, că eu nu mai înţeleg nici măcar chestia asta.
Lucian: Ba da, suntem, normal, cum altfel?!
Mihai: Atunci, mă interesează! Pricepi, comandante?! Doar pentru asta sunt totuşi prietenii. Nu?! Eu aşa credeam.
Lucian: Bine, ai dreptate. Uff... Scuză-mă, Mihai, te rog... Ştiu, uneori spun lucruri pe care n-ar trebui şi-mi dau seama de asta, dar prea târziu, după ce le-am dat deja glas.
Mihai: Păi, e simplu; nu le mai spune şi se rezolvă...

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Poate că nu te-ai străduit destul. Doar atât dacă i-ai spune, că o iubeşti şi totul s-ar rezolva, s-ar schimba brusc, în bine, pentru amândoi.
Lucian: Chiar crezi asta? Eu nu sunt atât de sigur. Nu cu ea. Cu ea nu va fi aşa de uşor. Dacă ar fi fost alta, poate da, dar ea... Nu! Nu merge. Poate ar fi ţinut figura dacă ea ar fi fost altfel, însă... Nu ştiu. Nu ştiu ce să mai cred.
Maria: Cum să nu ştii? Cum poţi spune aşa ceva? Tocmai tu? Acest termen nu există, sau poate fi depăşit, mai ales pentru tine.
Lucian: Bine ar fi să fie aşa, însă, din nefericire pentru mine, nu e deloc astfel... Sunt nehotărât, Maria; e pentru prima oară în viaţă că mi se întâmplă aşa ceva, dar culmea, într-adevăr nu ştiu ce să fac. Ezit mereu, amân mereu, deşi nu asta mi-aş dori. Din cauza asta trebuie să mă mai gândesc, să devin odată hotărât.
Maria: Bine, Luci, atunci mai gândeşte-te, poate că ceea ce ţi-am spus îţi va fi de folos într-un fel; cel puţin eu aşa sper.
Lucian: Sigur. Chiar îmi este de folos. Îţi sunt recunoscător.
Maria: Lasă asta. N-am nevoie de recunoştinţa ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!