Mama

Nu-s supărată pe ei: Doamne, nu le port pică
Celor doi fii ai mei pe care i-am văzut plecând
Pentru a-şi dovedi puterea şi-a muri, ei şi încă vreo câţiva,
Într-un protest însângerat în numele unui lucru glorios;
Trebuie, între cei de acelaşi neam, să se vorbească despre ei,
Generaţii după generaţii trebuie să-i pomenească
Şi să-i binecuvânteze;

Eu le voi rosti în nopţile lungi
Numele-n adâncul inimii mele;
Diminutivele cu care-i chemam, familiare odinioară
În jurul vetrei noastre – acum rece.
Suferim de fiecare dată când revin pentru a ne părăsi iarăşi.
Deşi nu-s supărată pe ei, sunt obosită, obosită
De-un dor fără de leac, neostoit – şi, totuşi, am o bucurie:
Copiii mei au avut credinţă, copiii mei au luptat.

*** Patrick Pearse şi alţi paisprezece lideri nationalişti irlandezi, incluzându-l şi pe fratele său Willie, au fost condamnaţi la moarte şi executaţi prin împuşcare.
Pearse, înainte de moarte, a scris o scrisoare şi două poeme, datate 1 mai 1916, pentru mama sa, scrieri care au fost ascunse de către Sir John Maxwell, generalul comandant al forţelormilitare
engleze din Irlanda.

poezie de Patrick Pearse, 1879-1916, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gentleman-ul ( toast irlandez de ziua Sf. Patrick )

Sfântul Patrick a fost un gentleman,
El cu multă strategie şi cu mult vicleşug
A alungat toţi şerpii din Irlanda,
Să închinăm pentru el şi pentru belşug.

Dar să nu-închinăm prea mult,
Altminteri ne îmbătăm, şi-atunci
Uităm cu totul de Sfântul Patrick,
Şi iarăşi vor fi şerpi prin iazuri şi pe lunci.

* Conform legendei, în Irlanda nu sunt şerpi pentru că ar fi fost alungaţi de pe insulă de Sf. Patrick.

poezie de Autor necunoscut, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mi-e dor de copiii mei...

Nu vă speriaţi copiii mei,
Când va tuna şi fulgera afară,
E dorul meu ce vine la voi
Şi care pe voi vă cheamă.

Mi-e dor de voi copiii mei,
Comoara mea cea sfântă...
Să vă strâng la al meu piept,
Cu-o dragoste adâncă...

Chiar dacă astăzi părul meu
Pe la tâmple mi-a albit,
Voi sunteţi tot copiii mei,
Pe care eu mult i-am iubit.

Şi chiar oriunde vă aflaţi,
De mama să nu uitaţi,
Că eu mă rog în fiecare noapte,
Ca domnul să vă de-a sănătate.

poezie de Eugenia Calancea (17 august 2017)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flăcări în miezuri de rouă

Doamne, Doamne, Dumnezeul meu
dă-mi în fiecare rană câteo lacrimă,
din care îngerii sorb tainic, cu patimă,
din care orbii încep iarăşi să revadă,
din care erezii încep să înţeleagă,
din care nenorociţii se mângâie şi plâng
din care cei nebuni la inima lor te strâng,
din care străinii vin să toarne pe ascuns
Rugile noastre ce astăzi pentru nimeni nu-s?

Doamne, Doamne, Dumnezeul meu
dă-mi din tăcerea ta câteo şoaptă
să fac din ea miez de dor şi lacrimă,
dă-mi să se închine la cei sieşi învinşi
învingătorii ce în oglinzi proprii sunt prinşi,
dă-mi eleganţa sfinţilor martiri din care
sorbim pe-ascuns stropii de rugă şi-ndurare,
dă-mi cerul inimii senin şi poezie sufletului meu,
Rugile noastre să fie celorlalţi credinţă vie sfântă mereu?

Doamne, Doamne, Dumnezeul meu
dă-mi în supremaţia clipei în care sânt
geneza Neamului, al Ţării mele jurământ,
dă-mi din speranţa copiilor mei iubire vie,
din credinţa părinţilor mei lumină, poezie,
din recunoştinţa celor care nu mai sânt acum
setea de sfinţi din troiţele de la margini de drum
acolo unde lacrima mea este pururi mărturie
Rugile noastre în taină pe toţi pururi să-i mângâie

poezie de Constantin Anton din Simplitate şi firesc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăciune înainte de naştere

Nu-s încă născut; ascultaţi-mă –
Nu lăsaţi liliecii însetaţi de sânge, şobolanii,
nevăstuicile sau vârcolacii să se-apropie de mine.

Nu-s încă născut; consolaţi-mă –
Mi-e teamă că rasa umană mă va-întemniţa-între ziduri înalte,
mă va amorţi cu droguri tari, mă va-înşela cu minciuni ispititoare,
mă va chinui-n camere de tortură, mă va-îmbăia-n sânge.

Nu-s încă născut; aveţi grijă de apa-n care voi fi scăldat,
de iarba prin care voi trece, de copacii cu care voi vorbi,
de cerul care-mi va cânta, de păsările şi de lumina
din spatele gândurilor mele care-mi vor conduce paşii.

Nu-s încă născut; iertaţi-mă
pentru păcatele pe care le va săvârşi lumea prin mine,
pentru cuvintele mele care vorbesc despre mine,
pentru gândurile mele care mă judecă,
pentru trădarea comisă de trădătorul de lângă mine,
pentru vieţile pierdute când lumea ucide prin mâinile mele,
pentru moartea mea când trăiesc alţii în mine.

Nu-s încă născut; recapitulaţi, vă rog,
amintiţi-mi acele părţi în care trebuie să joc,
replicile cu care să întâmpin pe bătrânii care-mi dau sfaturi,
pe birocraţii care mă ceartă,
pe munţi când se-încruntă la mine,
pe iubitele care râd de mine,
pe valurile albe care mă-îndeamnă să dansez
şi pe deşertul care mă ademeneşte să condamn,
pe cerşetorii care-mi refuză darurile
şi pe copiii mei care-mi aruncă blesteme.

Nu-s încă născut; ascultaţi-mă...
Nu lăsaţi pe omul fiară şi nici pe cel care se crede Dumnezeu
să se-apropie de mine.

Nu-s încă născut; întăriţi-mă
împotriva celor care-ar dori să-îngheţe umanitatea din mine,
care-ar dori să mă transforme într-un jandarm-robotizat,
într-o rotiţă dinţată-n angrenajul unei maşini,
într-un lucru cu o singură faţă, într-un simplu lucru;
întăriţi-mă împotriva celor care-ar dori să-mi dezintegreze entitatea,
să mă arunce-încoace şi încolo sau
încolo şi încoace, apă risipită printre degete.

Nu-i lăsaţi să mă prefacă-n piatră şi nici să mă împrăştie în vânt..
Altminteri, ucideţi-mă.

poezie de Louis MacNeice, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Urmaşii mei trag linii după mine

Ieri mi-am plimbat copiii cu sania visată,
Şi m-am gândit la mine, cel din copilărie:
Aveam un derdeluş, în loc de inerţie,
Şi legile frecării, din fizică, de tată.

Copiii mei n-au învăţat să-mpingă,
Le place mult mai mult să fie traşi,
Lăsând rugina de la cei doi plaşi
Ca două dungi, pe paşii mei să ningă.

Deşi sunt încă nişte copilaşi,
O bucurie sufletul îmi scurmă,
Căci fiii mei îmi vor călca pe urmă,
Cu două dungi ningând peste doi paşi.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (28 ianuarie 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumeţul

Frumuseţea acestei lumi mi-a întristat sufletul,
O frumuseţe perisabilă, trecătoare;
Uneori inima-mi tresălta de bucurie
Când vedeam o veveriţă sărind într-un copac
Sau o păsărică pe un ram,
Sau puii de iepure pe câmp la asfinţitul zilei
Luminaţi de soarele-n scădere,
Sau dealurile verzi pe care-alunecau umbrele norilor,
Dealuri pe care oameni voinici au semănat recolte,
Recolte care curând vor trebui culese –
Atât de aproape de poarta Raiului;
Sau copii alergând desculţi pe nisipurile
Mării la mareea josă, sau jucându-se pe străzile
Orăşelelor din Connacht,
Lucruri tinere şi fericite.

Şi-atunci inima mi-a spus:
Toate acestea vor trece,
Vor trece şi se vor schimba, vor deveni trecut şi nu vor mai exista,
Lucruri verzi şi strălucitoare, lucruri tinere şi fericite;
Şi am plecat abătut
Pe drumul meu.

poezie de Patrick Pearse, 1879-1916, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patrick: Şi care este scuza ta?
Kat: Pentru?
Patrick: Pentru felul în care te porţi.
Kat: Nu-mi place să fac lucrurile pe care lumea se aşteaptă să le fac. De ce să mă ridic la nivelul aşteptărilor celorlalţi în loc să mă ridic la nivelul propriilor mele aşteptări?
Patrick: Ca să-i poţi dezamăgi încă de la început şi totuşi să fie în regulă totul, nu?
Kat: Da, cam aşa ceva...
Patrick: Atunci ai dat-o în bară.
Kat: De ce?
Patrick: Pe mine nu m-ai dezamăgit niciodată.

replici din filmul artistic 10 lucruri nu-mi plac la tine
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Deoarece în copilărie m-am îndrăgostit de teatru şi de Shakespeare, eroii mei au fost Sir Laurence Olivier şi Sir John Gielgud.

citat din Patrick Stewart
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce greu îmi e fără voi...

Cândva... demult, am trăit drama,
Când i-am pierdut pe-ai mei, pe rând.
Au decedat tata şi mama...
E greu fără ei, pe pământ.

Când a murit, n-a ştiut tata
Să spună că el va pleca.
Într-un minut el a fost gata
Şi am rămas numai cu mama.

De rude, timpul ne desparte.
Eu, astăzi, sunt la casa mea.
De necazuri avem parte
Ne înnoptează liniştea.

Era-ntr-o vineri, dimineaţa,
Când soţul meu a deceat.
Eu am rămas doar cu speranţa,
Iar el va fi de neuitat!

Am mai trăit încă o dramă,
Când am pierdut pe biata mamă.
Vreau să vorbesc cu ei, pe rând,
Dar, le şoptesc numele-n gând...

Mi-e dor de cei răpiţi de moarte,
Şi-n rugăciuni, eu îi cuvânt.
Deşi ştiu că-s plecaţi departe,
Oricând eu am să-i port în gând.

Aş vrea să ştiu de le e bine...
Ce n-aş da, de-ar fi cu mine!
În vis, eu, lor mă adresez?
Sunt cu ei, măcar, când îi visez!

Spun rugăciuni la întâmplare,
Şi-ntreb pe Dumnezeu de ei,
Dar îmi răspunde:,, Cel ce moare,
Nu se întoarce înapoi!"

Îmi este tare dor de tata!
Cât mi-aş dori să-şi vadă fata,
Că-n viaţă, ea s-a descurcat,
Să ştie că nu l-a uitat!

Vă plâng de când m-aţi părăsit,
Şi v-am iubit atât de mult!
Mereu aduc flori la mormânt
Şi nicicând nu am să vă uit!

Ştiu că ne-om întâlni o dată
Şi-atuncea fericiţi vom fi!
Astăzi rostesc cu-ai mei copii:
"Doamne, te rog, pe ei îi iartă!"

poezie de Georgeta Nedelcu din Cenuşa unui suflet! (2 noiembrie 2003)
Adăugat de Georgeta Nedelcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copiii mei cunosc valoarea banilor. Văd că muncesc mult. Nu vorbesc despre asta cu ei pentru că nu e necesar: au ochi să vadă. Şi văd cum trăiesc. Sting luminile când părăsesc biroul. Sunt întotdeauna fericit când obţin un preţ avantajos, fie că e vorba de un imobil sau de o spumă de bărbierit. Părinţii mei erau cumpătaţi, în sensul că ştiau că banul se câştigă greu şi că trebuie tratat cu respect. Trăiau bine, dar simplu, fără nebunii. Copiii mei au bugete pe care le respectă. Au limită pe cartea de credit, pe care o foloseşte mai mult pentru cazuri de urgenţă.

Donald Trump în Cum să devii bogat
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îi văd sângele pe flori de trandafir

Îi văd sângele cum pe flori de trandafir se-aşterne,
Văd în stele gloria ochilor lui însufleţind eterul,
Trupul îi străluceşte-n mijlocul ninsorilor eterne,
Lacrimile lui sunt ploile cu care ne binecuvântează cerul.

Îi văd faţa-n fiecare floare;
Cântecul fiecărei păsări şi tunetul, pătrunzător nespus,
Sunt vocea lui – desprinse din magma tare,
Pietrele-s cuvintele pe care el le-a spus.

Toate drumurile-s de paşii lui bătute, mii,
Bătaia inimii lui învălurează marea veac după veac,
Coroana lui de spini e-împletită din toţi spinii lumii,
Iar crucea lui e fiece copac.

* Joseph Plunkett a fost un înfocat naţionalist patriot irlandez, condamnat la moarte în iunie 1916 şi executat prin împuşcare. Cu şapte ore înainte de execuţie s-a căsătorit cu iubita lui, Grace Gifford. După această întâmplare, Grace nu s-a mai recăsătorit. niciodată.

Geraldine Plunkett, sora lui Joseph, i-a publicat după moarte poeziile.
Staţia de cale ferată din Waterford îi poartă numele.

poezie de Joseph Plunkett,1887-1916, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucas: Haley, prietena cea mai bună, a plecat de curând din oraş. Şi... mi-a fost foarte greu. Până acum am fost mereu noi doi împotriva tuturor. Am crescut împreună şi... acum pur şi simplu a plecat. Eu... Eu înţeleg partea cu plecatul. Doar că aş fi vrut ca ea să mă fi sunat înainte de-a pleca. Să fi vorbit cu ea despre asta. Adică, nu s-o fac să se răzgândească... sau să-i zic ce să facă, doar... să-i spun că o iubesc.... şi că mi-e dor de ea. Să-i spun la revedere. Fratele meu trece printr-o perioadă dificilă. Vreau să-l pot ajuta mai mult. Faptul că ne înţelegem bine e ceva nou pentru noi. Şi aş mai vrea să uşurez lucrurile pentru mama mea. Deşi a fost un an greu pentru noi, vreau, mai mult decât orice, să fie fericită. Dar asta nu schimbă faptul că trebuie să mă apropii de tata, pentru că numai aşa poate găsesc un mod de a-l învinge. De a-i elibera pe oamenii dragi, o dată pentru totdeauna. Sper doar să am puterea de a-l da jos pentru totdeauna.

replică din filmul serial Ruleta destinului
Adăugat de Ionita Ioana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Straturi

Am parcurs multe vieţi,
unele fiind ale mele –
şi nu mai sunt cine am fost,
deşi câteva principii ale stării de fi
au rămas aceleaşi, iar eu încă mai lupt
să nu mă rătăcesc.

Când privesc înapoi,
căci sunt osândit să privesc,
pentru a strânge puterea
necesară continuării călătoriei,
văd reperele înşirându-se
în apusul orizontului
şi focuri mocnite urmând drumul
de-a lungul taberelor de campare
peste care îngerii gunoaielor
dau rotocoale bătând greoi din aripi.

Oh, eu însumi am întemeiat o famile
din sentimentele mele cele mai profunde,
iar acum o văd spulberată!
In vârtejul vântului
cenuşa fierbinte-a prietenilor mei
care au căzut de-a lungul drumului
îmi frige-amarnic faţa.

Şi, totuşi, eu revin,
revin exultând cumva,
cu dorinţa intactă de a ajunge
acolo unde trebuie să ajung,
iar fiecare bornă de pe drum
îmi este nespus de scumpă.
In cea mai neagră noapte,
când luna era acoperită,
iar eu rătăceam pierdut printre ruine,
o voce de dincolo de norii nimbus
îmi arăta calea:
"Trăieşte în straturi,
nu în deşeuri."
Deşi îmi lipeşte iscusinţa
de a descifra deplin mesajul,
fără nici un dubiu, capitolul următor
din cartea metamorfozelor mele
este deja scris –
doar că eu nu-s încă gata cu transformările.

poezie de Stanley Jasspon Kunitz, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când eram copilă, tata îmi asculta visul

Nu mai era alt cer pentru el decât lumina
Din ochii mei uimiţi de strânsoarea lui puternică,
Încât îmi lovea colţurile inimii
Când îşi rotea buzele în părul meu încurcat.

Orizontul pierdut stă să cadă pe mormintele
Uscate de soare.
În amintirea lui aştept căderea unui cuvânt;
Eu să stau la marginea visului,
El să vină până la marginea acestei lumi.
Visez ori nu visez,
Cuvintele lui veneau înainte şi înapoi ca un vârtej nevăzut:

Am răbdat, copilă,
Ca să-ţi dau ceasuri din zilele mele
Să-ţi întinzi aripile peste lume.

Când îţi puneam daruri sub pom,
Treceai din vis în vis
Şi mi se umpleau zilele rămase cu tine.

M-am prefăcut aripă nedefinită de lumină
Într-un ţipăt nestrigat,
În care timpul s-a oprit
Într-o disperare care n-a mai avut loc.

De atunci urc...
Urc,
Urc...
Şi nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet fără trup.

Mă uit încă o dată către voi,
Copiii mei cu soarele înlănţuit de lacrimi.
Trec primul inel de lumină
Şi golul abisal din interiorul lui mă arde...

Doamne!
Ce dor mi-e de viaţă...

Am răbdat pentru speranţa ta,
Să cântăreşti cât un vis, copilă,
Dar nu ţi-am spus că Dumnezeu ne-a strecurat
Moartea în fiinţă
Şi neantul este doar o împăcare temporară a sufletului.

Nu ştiu ce va fi dinaintea acestui suflet care mi-a fost,
Mi-e dor să cobor o noapte
Până în visul tău să-l cântărim împreună,
Dar mă tulbură nespus sunetul suspinelor tale.
Nu mai văd,
Nu mai ştiu,
Doar simt...
Mi-e dor.
N-am ştiut că părinţii sunt devoraţi şi după moarte.

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trebuie să-i cinstim pe cei care pentru credinţă, pentru neam şi ţară au fost în temniţe. Să spuneţi generaţiilor viitoare prin ce au trecut strămoşii voştri şi că a existat o vreme când Hristos era după gratii în închisorile comuniste din România.

citat din Ioan Selejan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Către nicăieri

Dezgheaţă coapsa câmpului sălbatic,
Fii liniştită, mamă, cum erai,
Toţi îngerii cu sângele corai
Apasă peste crucea mea apatic.

Ce dimineaţă neagră şi sticloasă
S-a înşeuat pe coamele de munţi!

Eram şi tineri şi eram cărunţi
Şi ne-ndreptam cu toţii către casă.

Din vârful pasului însângerat
Copiii mei se-ncumetă să fie
Copii născuţi de ieri pe datorie.

Atât le-am fost şi-atât au meritat.

Slăbită şi cuminte, fiica mea
Se urcă pe copitele de brazi.

Din vârfurile paşilor nomazi,
Dezgheaţă coapsa câmpului de nea
Şi plângi pentru miimile de ani
În care n-am trăit îndeajuns.

Copiii mei, pe unde v-aţi ascuns,
În gâtul nopţii strâns de bolovani?

Copiii mei, pe unde aţi murit?

Vă plânge noaptea asta înmiit.

poezie de Lorena Craia
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îi ceream să mă învrednicească de a suferi pentru fraţii mei şi pentru El însuşi, cu trupul şi cu sufletul. Mă gândeam însă la prea cinstite si prea curate suferinţe care, îmi dau bine seama astăzi, ar fi fost tot bucurie. Nu mă gândeam la suferinţa aceea drăcească pe care mi-a trimis-o şi care constă în a se retrage în aparenţă de la mine şi a mă părăsi, fără apărare, în mijlocul celor mai înverşunaţi duşmani ai mei.

citat din Leon Bloy
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Incertitudine

Copiii mei îmi dau idei,
Se poartă, zici că nu-s ai mei;
O fi ereditar, mai ştii?
Nici tata n-a avut copii...

epigramă de Florin Rotaru
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Îmi doresc să fi ţinut legătura cu prietenii mei". De multe ori nu şi-au dat seama de beneficiile relaţiei cu prietenii cei mai buni decât cu câteva săptămâni înainte de moarte, când le era imposibil să-i mai găsească. Mulţi dintre ei au fost atât de prinşi în viaţa de zi cu zi, încât au lăsat prieteniile să se stingă odată cu trecerea timpului. Au existat multe regrete pentru faptul că nu au oferit prieteniei timpul şi efortul pe care îl merita. Tuturor le este dor de prieteni înainte de moarte.

Bronnie Warre în Top 5 regrete ale muribunzilor
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dă-mi, Doamne, timp

Sunt supărată, Doamne,
Sunt supărată că ţi-ai trimis timpul
Care mi-a intrat în graţii
Şi eu l-am crezut
Că-i cinstit, că nu fură
Că lui nu-i trebuie nimic
Şi i-am încredinţat, Doamne,
Clipe, zile, nopţi, dimineţi
Coarda cu capetele colorate în roz
Fundiţele din panglică albă înnodate de mama
Şi chiar şotronul zgârâiat cu cărămida
Prin clasa a treia
Pe pământul reavăn din curtea şcolii.
Eu de bună credinţă m-am învoit
Am plecat să îmi văd de ale mele
Dar nu înainte de a-l asigura
Că îl voi răsplăti.

Şi da, m-am întors,
Dar a dispărut şotronul
Vântul mi-a şoptit că l-a şters timpul
Dar pe cine să mai trag la răspundere
Când din cel pe care l-am lăsat
Nu am mai găsit decât o epavă
Un sfrijit gârbovit şi surd
Către cine şi cui să strig
"Că timpul meu nu mai are timp"
Şi că eu simt că mai am puterea
Să râd, să plâng,
Ba chiar să zgârâi un alt şotron
Pe obrazul aceluiaşi pământ.

Mă fac una şi aceeaşi cu cărămida
Pe care-o strâng, şi-o strâng
Până se transformă în lutul
Din care m-am născut
Coarda se închide într-un cerc
Acel zero infinit din care m-am întrupat şi m-am născut.

poezie de Daniela Vîlceanu (iulie 2023)
Adăugat de Daniela Vîlceanu
Comentează! | Votează! | Copiază!