Când eram student, bursa republicană era cam cât salariul tatălui meu, era una pe facultate şi trebuia să ai numai note de 10. Am studiat cu sârg şi am obţinut bursă republicană, ca să am cu ce plăti cazarea la cămin în Bucureşti, cartela de masă la cantina universităţii, hainele (costum, cămăşi, pardesiu etc.) şi încălţămintea, cursurile şi lucrările practice litografiate, caietele, din când în când câte un bilet la cinema, câte o prăjitură şi câte un suc la cofetărie pentru mine şi iubita mea. Cu bursa mea îmi ajutam părinţii, care aveau în întreţinere 5 copii. Colega mea, fiica decanului, care nu trebuia să plătească nici cazare, nici cartelă, pentru că stătea în Bucureşti într-un viloi cu părinţii, dorea bursă republicană ca să-şi cumpere un câine de rasă mare cât un viţel, care costa cam cât bursa republicană pe un an de zile. Nu ştiu la ce-i trebuia câinele, dar pentru el nu conta nici că era urâtă, nici că lua note mari cu pile, în timp ce mie îmi păsa şi de una, şi de alta. Au trecut anii: astăzi eu sunt profesor universitar, iar ea e coafeză...

George Budoi în Învăţământul, profesorii, studenţii şi elevii în aforisme, epigrame, madrigale, poezii, pamflete şi (15 noiembrie 2020)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai apărut în viaţa mea

Ai apărut în viaţa mea când trebuia,
când nici vântul nu mai bătea,
când nici ploaia nu mai venea,
ai apărut în viaţa mea
când trupul îmi era ud,
când gura îmi era caldă,
iar sufletul arid.
Ai apărut în viaţa mea
când nu mai credeam în iubire,
când nu mai speram o fericire,
când nici nu te aşteptam pe tine.
Ai apărut în viaţa mea
fără să mă anunţi măcar
şi mi-ai umplut trăirile
cu setea ce-o aveai,
dând vântului bătaie,
ploii picături,
iar mie... dândumi-te tu.

poezie de Ionela Van
Adăugat de Daria Dumitras
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru că era un singur lucru în care trebuia să cred pentru a putea trăi - trebuia să ştiu că el există. Asta era tot. Puteam să suport tot restul. Atâta timp cât el exista.

Stephenie Meyer în Lună nouă
Adăugat de Georgi G
Comentează! | Votează! | Copiază!

De câte ori...

De câte ori nu ţi-am dat flori
şi versuri de iubire?
Tu trebuia să te-nfiori
cuprinsă de uimire!

De câte ori nu ţi-am cântat
cu vântu-n faptul serii?
Tu trebuia neapărat
ecou să fii plăcerii!

De câte ori am adormit
la plopul ce ne-aşteaptă?
Tu ai uitat şi n-ai venit
să mă mângâi c-o şoaptă!

De câte ori am ascultat
un tril de ciocârlie?
Cu grai uscat tu m-ai lăsat
şi inima pustie!

De câte ori m-a răcorit
izvorul din pădure?
Te-am aşteptat, dar n-ai venit
şi-ţi culesesem mure!

Dar pentru ce "de câte ori"
când ţie nici nu-ţi pasă?
Mă străduiesc să-ţi dau comori,
să-ntemeiem o casă!

Iar dacă Spiritul o vrea,
că taina o deţine,
să fiu al tău, să fii a mea,
noi doi ne-om aparţine!

O să trăim cât ne-o fi dat
sau scris în cartea vieţii,
tu ca femeie, eu bărbat
drept cuplul frumuseţii.

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu cât poate rezista forma de guvernare republicană în cazul în care poporul nostru se îndepărtează de la Biblie.

citat din William H. Seward
Adăugat de Adriana Pleşca
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubită Milena, atât de nestăpânit, atât de azvârlit încolo şi încoace pe o mare, care doar din răutate nu mă înghite! În ultima vreme te-am rugat să nu-mi mai scrii zilnic, eram sincer, mi-era frică de scrisori; când odată nu sosea nici una, eram mai liniştit; când vedeam una pe masă, trebuia să-mi adun toate puterile şi nu-mi mai ajungeau nici de departe – şi astăzi aş fi fost nefericit dacă n-ar fi sosit ilustratele astea. Mulţumesc.

Franz Kafka în Scrisori către Milena
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am avut parte de o educaţie spartană. Nu aveam voie să întârzii seara după o anumită oră şi trebuia să iau note mari. Acasă aveam tot ce îmi trebuia, dar nu eram răsfăţat. Dacă îmi doream ceva, trebuia să muncesc. Mama mă punea să dau cu aspiratorul, să pieptăn ciucurii de la covor (activitate care mă enerva la culme!), să duc gunoiul... Tot eu eram responsabil cu încărcatul sifoanelor.

citat din Cătălin Botezatu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Asta sunt şi alta n-am

E cam umflată, doamna asta şi nici aşa frumoasă nu-i!
(Îşi zise-n gând una geloasă, ce-avea-mpotriva mea un cui.)
Şi ce dacă-i aşa cum spune? Eu, vârsta, n-am să mi-o ascund,
Nici guşiţa, nici obrăjorii şi nici al meu popou rotund.

Am fost şi slabă şi frumoasă, atunci când a fost timpul meu
Că are grijă-n lumea asta, de fiecare, Dumnezeu;
Acum am anii de bunică, deşi am sufletul zurliu
Şi sunt destul de frumuşică pentr-o mamaie... şi mai ştiu

Că roata s-anvârtit mereu şi gândul rău, mereu, se-ntoarce
La cel ce duşmăneşte şi cu uşurinţă, rele face.
Eu iubesc oamenii oricum şi la duşmani le-aş zice-aşa:
Mai uită-te şi tu-n oglindă şi nu numai la mutra mea!

Că fiecare-avem şi bune şi rele şi frumos şi-urât
Dar eu nu am avut şi n-am pe nimeni, ca un os în gât;
Îmi văd de poezia mea şi cine vrea, să mă citească!
Iar cine nu, e liber, zău, în altă parte să se-oprească.

Că dragoste cu sila nu-i şi nici gustul nu se discută,
Că sunt frumoasă pentru unii şi pentru alţii sunt urâtă.
Nici preţuire nu cerşesc şi cui nu-i plac, să meargă-n pace!
Eu am ce dărui mereu şi-n mine, bunătatea zace.

Şi de zăresc pe undeva, vreo frumuseţe de femeie
Îi spun în faţă: draga mea, eşti minunată ca o zeie!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Laptopul era deschis

larg în faţa mea şi mesajul
trebuia citit de ochii mei
de mintea mea rătăcită
şi totuşi mi-a venit
brusc în minte imaginea ei
scriind toate acele mesaje
şi cât de pasionate erau
cât de intense
ca şi cum s-ar fi îmbătat de la scrierea lor
de la natura lor secretă şi clandestină
a relaţiei sale cu acel bărbat
eu trebuia să aflu asta
îi plăcea să mintă şi să se furişeze
era actriţă desăvârşită şi-i plăcea actoria
dar era în afara scenei
trebuie să tac şi s-o iert?
bâjbâiam după sentimente
bâjbâiam după cuvintele
care să exprime acel sentiment
de trădare din mine

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Relativitate metafizică

Eu trebuia să mă nasc mai demult
Pe vremea când timpul nu se măsura în ani
Când totul în jur revărsă într-un tumult
Când viaţa noastră nu costa nici cât doi bani
Pe vremea când nu ştiam, ce acuma ştiu
Într-un univers în care totul era viu
Şi puteam sta sub un copac şi visa
La o frumoasă Eva ce mă îmbrăţişa.

Într-un timp când în joacă îl căutam pe Dumnezeu
Deasupra, de jur - mprejur şi-n capul meu
Şi-l pierdeam, dar sub următoarea frunză îl regăseam
Dar am aflat de la şarpe cum mă numeam
Şi-n clipa când sâsâit mi-a zis
Tot sufletul mi s-a prăbuşit în abis
Transformându-se paradoxal într-un alt eu
De atunci... îl caut înnebunit... pe Dumnezeu.

poezie de Iustinian Zegreanu
Adăugat de Iustinian Zegreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Născut în mijlocul acelei lumi vrăjite

când te năşteai nu trebuia să ţipi pentru că aerul recelor siberii
îţi strângea plămânii în pumni de gheaţă odată cu ţipătul
şi-atunci mi-am zic că mai bine tac
şi am tăcut, indiferent câte palme am luat
dar dincoace de poarta viselor
se mânca miez de nucă cu sare şi pâine
se bea vin fiert şi se asculta teatru radiofonic
seară de seară. doar duminica ieşeam la cinema. toţi.
şi mai uitam de cărbunii mari ce trebuiau sparţi cu toporul
de lemnele tari ca piatra şi de şobolanii din magazie
noaptea se făcea covrig pe pragul camerei
şi ca să ajungi la baie trebuia să te afunzi în întuneric până la gât
suficient cât să nu ţipi. apoi fugeai repede în pat
şi strângeai pleoapele să nu se vadă
tremurul nopţii
afară era frig. tăcerea era rece
şi doar de unu mai lumea striga cu putere: ura. ura. ura
şi apoi ne întorceam la tăcerile noastre vinovate
afară era celula. înăuntru eram noi. o familie
şi ascultam teatru radiofonic
şi mâncam meji de nucă cu pâine
iar după ce am învăţat să citesc, mă ascundeam între paginile cărţilor
ştiu. pare o prostie. dar atunci era o lume vrăjită
în care mâncam meji de nucă cu pâine caldă
şi ascultam teatru radiofonic.
mai puţin duminica....

când nici măcar vrăjile nu au atâta putere...

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De fapt, oamenii iubesc vărsarea de sânge, dar nu au curajul să o spună pe faţă. Într-unul dintre romanele existenţialiste este povestit un incident care este aproape adevărat. Un om este adus în faţa justiţiei pentru că ucisese un străin care stătea pe o plajă. Nu-l văzuse niciodată înainte pe acel străin. Nu l-a ucis pentru banii săi. Nu ştia nici măcar cum arată, fiindcă l-a ucis de la spate, cu un cuţit mare. Ei nu se mai întâlniseră, deci nu era o chestiune de duşmănie. Nu erau nici măcar familiari; nu-şi văzuseră feţele unul altuia. Magistratul nu-şi dădea seama ce se petrecuse, aşa că l-a întrebat pe ucigaş: "De ce ai făcut-o?" El a răspuns: "Când l-am înjughiat, a ţâşnit o fântână de sânge din spatele său. A fost unul din cele mai frumoase clipe pe care l-am trăit vreodată. Ştiu că preţul va fi moartea mea, dar sunt gata să-l plătesc. A meritat. Mi-am dus întreaga viaţă în plictiseală, fără nici o incitare, fără nici o aventură. În final, am decis să fac ceva. Iar acest fapt m-a făcut vestit în lume. Poza mea este în toate ziarele. Sunt cât se poate de fericit că am făcut asta." Nu era nevoie de nici o dovadă. Omul nu nega, dimpotrivă, îşi glorifica crima. Justiţia însă are propria sa rutină – trebuia să fie chemaţi martori; numai cuvântul său nu era acceptat. Poate că minţea, poate că nu-l ucisese pe acel străin. Nu-l văzuse nimeni – nu exista nici măcar un singur martor ocular – aşa că a trebuit să fie prezentate dovezile de circumstanţă adunate de poliţie.

citat celebru din Osho
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă întrebam cu o curiozitate resemnată, cum de nimeni nu a reuşit să desluşească strigătul disperat din şoapta mea? De câte ori ar fi trebuit să mai mor, în fiecare zi, pentru ca cineva să poată observa că sunt viu? Ce veşminte ar fi trebuit să port, ce zeghe slinoase, pentru ca cineva să vadă, în sfârşit, că nu sunt decât un prizonier, un proscris, un condamnat la moarte de la care nu mai auzi altceva decât zăngănitul macabru al lanţurilor? Ce cuvinte ar mai fi trebuit să folosesc pentru ca să le deschid mintea celorlalţi, pentru a le arăta cum libertatea lor îmi este închisoare rece, întunecată şi umedă? Ce ar fi trebuit să mai fac pentru ca ei să se dumirească, în cele din urmă, că sunt altfel, că nu aveam cum să rezist prea mult timp în turma în care m-am trezit pe neaşteptate?
Cam care ar fi fost preţul răscumpărării aripilor cu care am fost înzestrat? Cât ar fi trebuit să plătesc pentru a mi se lua plasturele de pe gură, cătuşele de la mâini şi lanţurile de la glezne? O melodie, două, trei, zece, o sută? Un roman, două, cinci? O sută de poezii sau o mie? Câte piese de teatru şi câte eseuri? Oare câte vieţi mi-ar trebui pentru a putea plăti preţul eliberării mele?

Eugen Blaj în Exilat în propria viaţă, XXXIII
Adăugat de Eugen Blaj
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi veghea asupra (Psalm 39)

Voi veghea asupra drumurilor mele -
Îmi ziceam - şi ca să nu păcătuiesc
Voi închide gura la cuvinte rele,
Limbii îi voi pune frâul s-o strunesc.
Mut am stat măcar că sufeream întruna,
De durere multă inima-mi ardea,
Ca durerea asta nu era nici una
Şi un foc lăuntric tot mă mistuia.

Nu ştiu când mi-e dusă vremea şi nici unde,
Care e sfârşitul vieţii mele-am zis,
Care mi-e măsura zilelor, răspunde,
Spune-mi Doamne, câte zile mi-ai fost scris?

Care e lungimea zilelor aceste? -
Cât un lat de palmă-s, singur pe pământ
O suflare, omul, o suflare este
Cum o umbră umblă şi se pierde-n vânt.

Se frământă, Doamne, uită şi de Tine,
Pentru el nu este noapte şi nici zi,
Avuţii adună şi nu ştie cine
Le-a lua şi-n lume le va risipi.

Acum spune-mi, Doamne, care mi-e măsura?
Eu mă-ncred în Tine şi nădăjduiesc
Nu-ndrăznesc cuvinte să rostesc cu gura,
Ca un mut stau, Doamne, ca să nu greşesc.

Tu lucrezi şi mâna Ta mă mântuieşte -
Un pribeag cum fost-au şi părinţii viu
Să Te rog: la mine, Doamne, Tu priveşte
Până nu m-oi duce ca să nu mai fiu...

Amin!

poezie de Adriana Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe poteci de fum

Pe poteci de fum se pierd
zilele-mi una câte una
nu e nici fumul canceros al ţigării
nici aburul translucid
bahică dulce pomadă pentru oasele rebegite
e o pâclă de pucioasă ce aşterne uitarea
peste fărămiturile lăsate-n urmă
pentru a-mi regăsi drumul
spre zilele-n care
negru era doar culoarea cu care-l desenam pe bau-bau
negru era părul mamei
şi negri ochii ei
celei dintâi

poezie de Adrian Rentea
Adăugat de capra vecinului
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt zile, sunt ani

am obosit să mai gândesc. înghit nemestecat. şi vărs
regurgitarea mă linişteşte pe moment
dar sunt alte ore şi alte zile pline de otravă
şi sunt oameni şi oameni care au mâinile pline de otravă
mulţi din ei poartă mănuşi, dar nici mănuşile nu sunt sută la sută sigure
otrava se strecoară. şi se acumulaza în corp.
de aceea se spune din vechime că vine o vreme şi vine o plată
pentru orice se plăteşte
dar indiferent de cât ai strâns nu poţi plăti pentru o gură de aer în plus
te adună ea de pe drumuri. moartea nu-i mofturoasă
nu refuză şi mai ales nu iartă
cândva îmi doream o stare de normalitate
încet-încet am uitat ce îmi doream
iar astăzi nici măcar nu mai ştiu cum să doresc
şi ce să doresc
doar mă uit lung, pierdut cumva
şi cerul mă înţelege.
e singurul care nu mă ceartă că mă uit la el
şi ca să-mi facă pe plac mai trimite când şi când câte un nor
şi ne jucăm amândoi de-a ghicitul
jucăm fazan pe nori
şi sunt momente când chiar câştig
şi atunci plouă şi mă curăţ de toată urdoarea strânsă

poezie de Costel Macovei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vara amintirilor

Vine un parfum de tei, de dimineaţă
Aşa cum venea din teiul de acasă
Simt, parcă, un fior de viaţă
Şi gândul meu aleargă, nu mă lasă...

Şi-acum văd teiul nostru de-altădat'
Când puneam ramuri pe la porţi, de sărbătoare
De Hramul Bisericii din al meu sat
Când aşteptam Duminica cea Mare.

Parcă văd macii ce mă sărutau prin grâne
Şi spicele care dădeau, vara, în pârg
Să mă rostogolesc şi-acum îmi vine
Când amintirile, în mine, curg...

Mai văd şi dascălii din şcoala mea
Care, cu drag, mi-au pus slovele în mâini
Astăzi, n-a mai rămas din ea
E-o altă şcoală, dar cu copii puţini.

Şi gârla de pe vale-a mai secat
Şi nici urme de copii nu se zăresc
Acolo, era un cor de broaşte pe-nserat
Era demult, dar încă mi-amintesc...

Şi-acum m-aşteaptă-n poartă acelaşi tei
Mai văd şi iarba din ogradă pân-la brâu
Ştiu că acolo au trăit părinţii mei
Ei nu mai sunt, de asta e pusiu...

poezie de Lucia Guriţă
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar domnul Cristescu habar n-avea, iar Nistor nici măcar nu încercă să-i spună. Ieşiră în curte, toţi patru, pentru a continua "şedinţa foto" afară, de astă dată alăturându-li-se şi Brutus. Fiind afară, nu mai era nevoie de blitz; şi ce bine! În ochi deja le sclipea insistent lumina aceea albă orbitoare, iar vederea li se împăienjenise; nici lui Brutus nu i-ar fi convenit albeaţa blitz-ului; aşa însă, n-avură probleme cu el, era un câine foarte ascultător, mai ales că din când în când mai primea şi câte o recompensă dulce de la Nistor. Iar "şedinţa foto" se prelungi până seara, când lunganul decise să plece acasă, pentru a mai sta şi cu părinţii lui; promise că va reveni ziua următoare, cu uniforma lui albastră în rucsac...

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cercetări, cercetări, multe cercetări, cu multe rezultate importante pentru ştiinţă, în general... Iar cercetările lor erau binevenite, pentru că-i ţineau ocupaţi, iar a fi ocupaţi însemna a evita să devină melancolici, gândindu-se fie la Terra, spre care se îndreptau (dar mai aveau foarte mult până a ajunge acolo), fie la Proxima, de care de abia se îndepărtaseră, dar chiar se îndepărtaseră. Şi era bine să nu se gândească nici la una, nici la alta, deşi era dificil să evite totuşi; prin urmare, din când în când îşi aduceau aminte, dar încercau să nu se lase pradă în ghearele nemiloase ale melancoliei, ale tristeţii. Şi fiind împreună, reuşeau să nu devină morocănoşi.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mă uit la studenţi astăzi, este uimitor cât de mult s-au schimbat în rău.
Ca student, depinde de tine dacă vrei să studiezi sau vrei doar să-ţi cheltuieşti timpul la facultate în sensul că ai pe cineva care îţi oferă sprijin financiar şi asta e o altă poveste, dar pentru mine, când băteau examenele la uşă, trebuia să mă aşez "cu burtica pe carte" şi noaptea, aşa cum spunea adesea tatăl meu.

Camelia Opriţa în Jurnal, Acea perioadă... (2018)
Adăugat de Tudoran Maria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Leonida: Când aude de libertate, sare şi dumneei răposata din pat... Că era republicană! Zic: găteşte-te degrab', Miţule, şi hai şi noi pe la revuluţie. Ne îmbrăcăm, domnule, frumos, şi o luăm repede pe jos pân' la teatru... (cu gravitate) Ei, când am văzut... Şi ştii că eu nu intru la idee cu una cu două...
Efimiţa: Ţi-ai găsit! Dumneata nu eşti d-ăia. Ehei! Ca dumneata, bobocule, mai rar cineva.

replici celebre din piesa de teatru Conu Leonida faţă cu reacţiunea, scenariu de Ion Luca Caragiale (1880)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!