Seară moldavă

Sară lină şi domoală...
Norii duc lumină'n poală.
Peste lan, a prins să curgă
Apa veacurilor murgă.

Boii, bând, răsfrâng în iazuri
Truda grea de pe grumazuri.
Şi-i atâta necuprins...
Numai zare, – numai brâe, –
Parcă Dumnezeu a'ntins
Plutitoarea lui tămâie.

Sub lumina ca o veghe,
Ţara s'a culcat pe zeghe.
Peste anii ei cei mulţi,
Ca o turmă fără număr,
Au trecut români desculţi
Robi cu soarele pe umăr. –

Svon adânc, ecou rotat, –
Gura freamătului muşcă:
Clocotind îndepărtat,
Lung harapnicul împuşcă...

Car cu boi, alene tras,
Merge cu tălanga'n pas.
Bate'ncet şi pe'ndelete
Toaca roţilor încete, –
Parc'aşează'n urma lui
Pace plină de căţui,
Cârduri de urechi ce-ascultă
Şi câmpie multă.... multă...

... Cine s'a oprit s'ntreme
Basmele, pe lângă foc?
Ca la un sfârşit de vreme,
Veacurile stau pe loc;
Şi'n lumina asta moartă,
Peste ierburile vii,
Numai liniştea se poartă,
Plină de hulubi târzii...

Ce minuni roiesc în hău?
Pe ce creştete de munţi,
Ard, în'noaptea lor de tău,
Stelele, cu ochi mărunţi?

De pe culmea ei, pădurea,
Plimbă buciumul pe-aiurea...
Aplecate pe oblânc,
Dealurile dorm cu totul;
Apa fură cer adânc, –
Crengile şi-apleacă botul,
Greerii, ca un îngân,
Parcă şi-au rărit îndemnul...

... Numai stelele rămân
Sfârâindu-şi undelemnul.

poezie celebră de Ştefan Ciubotăraşu din Însemnări ieşene", Anul II, vol. IV, nr. 17-18, 15 septembrie 1937, p. 237-238
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada morţii

Cobora pe Topolog
Dintre munţi, la vale...
Şi la umbra unui stog
A căzut din cale.

În ce vară? În ce an?
Anii trec ca apa...
El era drumeţ sărman
Muncitor cu sapa.

Oamenii l-au îngropat
Într-un loc aiurea,
Unde drumul către sat
Taie-n lung pădurea.

Şi de-atunci, lângă mormânt,
Plopi cu frunză rară
S-au zbătut uşor în vânt,
Zile lungi de vară.

Soarele spre asfinţit
Şi-a urmat cărarea.
Zi cu zi l-au troienit
Vremea şi uitarea.

Dimineaţa ca un fum
Urcă pe coline,
Zvon de glasuri dinspre drum
Până-n preajmă-i vine.

Peste vârfuri lunecând
În argint, condurii
Înfioară când şi când
Liniştea pădurii...

Numai colo-ntr-un frunzar
Galben în lumină,
Stă pe-o creangă de arţar
Pasăre străină.

Stă şi-aşteaptă fără glas
Parcă — să măsoare
Cum se mută, ceas cu ceas,
Umbra după soare...

*

Astfel, tot mai neştiut
Spre adânc îl fură
Şi-l îngroapă-n sânu-i mut
Veşnica Natură.

Vara trece; pe cărări
Frunza-n codru sună.
Trec cernite înserări,
Nopţi adânci cu lună.

Iar când norii-nvăluiesc
Alba nopţii Doamnă,
Peste groapa lui pornesc
Vânturi lungi de toamnă...

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie de sfârşit...

Bogdaproste şade că să vină
Întuneric peste zi lumină
Lună peste soare arzător
Ce mai pleacă lumea în decor...

Stele peste razele rebele
Ultimă suflare peste cele
Ce adânc se-întunecă şi zbor
Infinit lipsit de viitor...

Norii peste cer cer înseninat
Licărire cu.... ultimul plecat
Plâng şi se revarsă-n voia lor
Lacrimi în amonte de izvor...

Ceaţă peste limpezirea-n zare
Fumul de tămâie lumânare
Ce frumos aduse-s din topor
Între verbul a trăi şi mor!...

poezie de Gheorghe Gurău
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E timpul iernii să revină...

e timpul iernii să revină
dintr-un concediu prelungit,
lăsându-şi albul şi-a lui vină,
să se aşeze pe trecut

să se aşeze peste dealuri
şi peste câmpuri, peste munţi,
să se amestece cu valuri,
fulgii să zboare unduiţi

se-aude iarna cum revine
cu scârţâit de ger pătruns,
cu nopţile cu lună plină,
cu-al ei pustiu ce a ajuns

e timpul ei sortit de sensuri,
de rătăciri duse de vânt,
e timpul urmelor de versuri,
lângă un foc călduţ şi blând

e iarna albă înnoptată,
e iarna albă peste zori,
pe cer sunt stelele de gheaţă,
ciulinii înfloresc fulgite flori

pădurea iarăşi se îmbracă
cu haina albului de nea,
norii din cer încet revarsă,
prea albii pufi de catifea

e timpul iernii să revină
şi toamna tremura de frig,
sub streşini păsări se adună,
pe jos e alb ca ţipirig

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfaturi utile

Viaţa este darul desăvârşit dat de Dumnezeu,
bucură-te pentru viaţă!
Soarele este lumina lui Dumnezeu,
bucură-te de căldura şi lumina lui!
Stelele sunt ochii lui Dumnezeu,
bucură-te de strălucirea stelelor!
Natura este creaţia lui Dumnezeu,
bucură-te de binefacerile naturii!
Aerul este suflul prin care Dumnezeu ţi-a dat viaţă,
bucură-te de aerul pe care îl respiri!
Râul este cristelniţa în care Dumnezeu a botezat omul,
bucură-te de susurul apelor! Apa îţi potoleşte setea.
Răcoarea codrilor este adierea prin care Dumnezeu ţi-a dat mişcarea,
bucură-te de răcoarea codrilor!
Dumnezeu ţi-a dat lumina zilei ca să ta orientezi în viaţă,
bucură-te de lumina zilei!
Dumnezeu ţi-a dat liniştea nopţii,
bucură-te de liniştea nopţii! Ea îţi odihneşte sufletul.
Bucură-te de toate în puţinul timp pe care îl petreci pe pământ!
Numai astfel vei pute sune că trăieşti.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2016)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunzele pădurii

Frunzele pădurii
Tremură cu toate
Trec iarăşi pandurii
Cu flintele-n spate

Lacrima, obida
Codrului adânc
Călăreţ cu şaua
Noaptea la oblânc

Zare detunată
Plânge un ecou
Parcă dintr-odată
Într-un alb halou

Drumuri care poartă
Muntele pe cale
Dacă se prăvale
Zodia din toartă

Mieii prind să zburde
Colb înalt pe uliţi
Vin păduri de suliţi
Lefegii cu durde

Cercul se tot strânge
Veşnic peste gloată
Birul să şi-l poată
Plăti şi cu sânge

Chingă de nevoi
Vânt uscat adie
Doamne, ce urgie
Bate peste noi!

poezie de Ion Untaru
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apusul

La poala codrului aflat în faţă

măceşii care-abia au înflorit

sub adieri fecunde se răsfaţă

cu crengile plutind în asfinţit.

Surprinsă de plăcuta adiere,

cu frunzele făcute evantai,

pădurea cântă ode de-nviere

apusului ce trece peste plai.

Copacii-adună ultimele raze,

cu ramurile-ntinse către cer,

din frunze cad mirifice topaze

pe tufele cuprinse de mister.

Sfârşitul zilei parcă te îmbată

cu liniştea adâncă ce coboară

din soarele rămas numai o pată

pe marginile boltei ca de ceară.

Te strâng înfrigurată lângă mine,

cu trupul să te apăr de năluci,

iar tu obrajii-n palme mi-i apuci

şi mă săruţi adânc printre suspine.

poezie de Corneliu Neagu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Secretele îngerului

Un înger bun a venit în noaptea asta,
iar eu priveam la fereastră stelele
şi îngerul a venit pe pământ
din lumea lui albastră şi întunecată
să-şi întindă aripile peste noi,
care eram prinşi în vraja tăcerii.
În visul tău de demon sfânt
cauţi să-mi aperi raţiunea mea cea vastă,
în noaptea cu multă durere şi suspin,
apoi vreau să mă strângi la pieptul tău
să uit de durere şi din nou să prind putere,
farmece şi vraji să dispară la lumina lunii
ce apare cu limbi de foc şi cercuri aurii
la o distanţă mică de şoaptele tale
cu umbre secrete şi vise iubite,
peste tristetea mea o stea se ridică
şi luna apare şi ea împlinită cu lacrimi de foc
luminând faţa ta înmărmurită
de multă dragoste împlinită.

poezie de Eugenia Calancea (8 ianuarie 2019)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

DUMNEZEU S-A ASCUNS

drumurile noastre duc spre nicăieri
în visul unui elefant
în care s-a ascuns Dumnezeu
în apa în care mi-am spălat sufletul
dimineaţa

nu vă apropiaţi
sunt plină de foc
sunt peste tot
ieri noaptea am aprins pădurea
Domneasca

am nevoie de ger crunt
să-mi îngheţ creierul

apoi să ard iar
ca un trandafir

să mă pui la butonieră

am nevoie de cer grunt

în plecarea mea care durează la nesfârşit
simt paşii universului cum calcă
şi oamenii reci zornăind în burta lui

poezie de Silvia Goteanschii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O iubire spulberată

O floare de păpădie
s-a deschis de dimineaţă
când voios soarele-adie
şi o mângâie pe viaţă.

Şi pe câmpul înverzit,
multă vreme-a strălucit,
dorindu-şi mereu să stea
numai în lumina sa!

Dar, pe cer s-au adunat
norii care-au speriat
bănuţul ei aurit.
Chiar şi vântul a venit

din senin, fără de veste
şi-a făcut-o de poveste,
spulberând-o-n patru zări,
peste alte şapte mări.

Pufuleţ de păpădie,
tu, ce zbori din loc în loc,
cine soarta să ţi-o ştie
şi cine-i al tău noroc?

Cine te va prinde oare
să te-ascundă-n al lui sân?
O fi un om bun sau poate,
unul rău, chiar şi hapsân?

poezie de Ioana Voicilă Dobre din Secvenţe în alb şi negru (14 februarie 2011)
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada omului de rând

Zori de zi plini de miresme…
Noaptea fuge din ferestre,
Soarele sărută roua …
Cetăţean de mâna-doua

Brusc, tresare-n aşternut,
Gemând, saltă în şezut
Ochi-ncercănaţi şi-i freacă –
Poate somnul o să-i treacă.

Caută în jur posac:
“Amărât sunt şi sărac
Fără râs şi bucurii –
Dar bogat în datorii

La băcan, la lăptărie,
La fisc şi la primărie,
Iar Uzina – bat-o vina! –
Mi-a tăiat de ieri lumina.”

Soarele sărută roua…
Cetăţean de mâna-doua
Roboteşte cu mult sârg:
“Mâine, iară-i zi de târg

Şi-o să-mbrac costumul vechi,
Îmi trag basca pe urechi
Şi-o să mă înfund în birt
Să-mi ard sufletul cu spirt.

Să-mi ard sufletul şi gura
Poate potoli-voi ura
Care-mi macină rărunchii –
Trupul, până-n vârf de unghii.

Şi să uit că n-am parale,
Că mă plec cu greu de şale,
Că zadarnică mi-e truda
Şi mă ostenesc de-a surda…”

Seară …zare arsă-n jar…
Stelele timid răsar
Luna râde-n colţul gurii
Peste zbuciumul făpturii.

Peste lucruri cade roua…
Cetăţean de mâna-doua
Rar păşeşte către casă –
Truda, umeri-i apasă.

Ochii-i încreţiţi de riduri
Cufundaţi-s în negre gânduri,
Şi nu văd bolidul care
Iese-n trombă din parcare.

Doar un geamăt scurt – şi gata!
Liniştea-şi lăţeşte pata
Peste zbuciumul făpturii…
Luna plânge-n colţul gurii,

Întuneric de tăciune
Tainic, nopţii doliu pune
Stelele privesc mirate
O surată care cade.

Zori de zi plini de tristeţe…
Când cocoşi-şi dau bineţe
Soarele sărută roua…
Cetăţean de mâna-doua

Liniştit stă în coşciug:
A scăpat de tras la jug
Şi plecând dintre cei vii –
Nu mai are datorii.

Iar în casa cea de tină –
Nici că-i trebuie lumină…

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

La Bucovina

N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,
Geniu-ţi romantic, munţii în, lumină,
Văile în flori,
Râuri resăltânde printre stânce nante,
Apele lucinde-n dalbe diamante
Peste câmpii-n zori.

Ale sorţii mele plângeri şi surise;
Îngânate-n cânturi, îngânate-n vise
Tainic şi uşor,
Toate-mi trec prin gându-mi, trec pe dinainte,
Inima mi-o fură şi cu dulci cuvinte
Îmi şoptesc de dor.

Numai lângă sânu-ţi geniile rele,
Care îmi descântă firul vieţii mele,
Parcă dormita;
Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,
Să-mi visez o soarte mândră de-al meu nume­
Şi de steaua mea.

Când pe bolta brună tremură Selene,
Cu un pas melodic, cu un pas alene
Lin în calea sa,
Eol pe-a sa arpă blând răsunătoare,
­Cânt-a nopţii dulce, mistică cântare,
Cânt din Valhala.

Atunci ca şi silful, ce n-adoarme-n pace,
Inima îmi bate, bate, şi nu tace,
Tremură uşor,
În fantazii mândre, ea îşi face cale,
Peste munţi cu codri, peste deal şi vale
Mână a ei dor.

Mână doru-i tainic colo, înspre tine,
Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,
Inima mi-e grea;
Astfel, totdeuna cînd gândesc la tine,
Sufletul mi-apasă nauri de suspine,
Bucovina mea!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1868)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dimineaţa

I

Din soare,
Ca pe gura unei amfore prea plină,
Răsturnată
De pe-un umăr gingaş de virgină,
Dimineaţa
Toarnă din belşug lumină
Peste valea toată.

Şi natura-n pripă deşteptată,
Parcă poartă pleoape ameţite
De lumina ce-a venit deodată,
Peste dealurile adormite.

Jos în vale,
Văl subţire se adună
Dintr-un praf ce-a cărunţit în noapte,
Din tot praful străveziu de lună
Ce-a căzut pe grâurile coapte.

Nouraşi de ceaţă străvezie
Peste care, alb, seninul cerne:
Parcă-nsamnă nişte albe perne
Pe un pat nestrâns care-ntârzie.

Peste satul încă adormit
Şi pe valea iazului cu stuf,
Fumul dimineţii liniştit
Se aşază moale ca un puf.

Şi prin vălul scânteierii roze
Nu te poţi uita la răsărit;
E-acolo ceva nedefinit,
E cascada unei nebuloze.

II

Şi Dimineaţa,
Stând încă în genunchi
Cu fruntea-i albă ridicată-n zare,
Ca pe gura unei amfore,
Din soare,
Toarnă din belşug lumină,
Mănunchi după mănunchi.

Şi Dimineaţa,
Înseninăndu-şi, de răcoare, faţa,
Cu părul ei de aur, despletit,
Ridică amfora ei plină
Tot mai sus, -
Şi-acum în picioare
Pe zarea de la răsărit
Toarnă mereu din soare
Până ce moare,
Cu faţa la apus.

poezie celebră de Demostene Botez din Floarea pământului (1920)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noapte asta

I.
linişte
în casă
noaptea
ca un păianjen
care
îşi ţese
tenace
plasele
şi
cade în ele
din solidaritate
cu mine

şi numai noi
ştim
cum e

II.
noaptea asta ca un ceai verde cu bergamot sau ca
o ferigă suverană făcându-şi loc în sângele meu sau
ca un arbore de mătase
peste care dumnezeu trece cu un
foarfece de grădinărit
noaptea asta

perfectă
cu atât
cu cât i se cuvine
sau

III.
noaptea asta ca un nume pe care îl port în stomac
şi de care s-au prins ţurţuri de gheaţă
şi parcă aş vrea să îl mângâi şi nu îmi găsesc
mâinile

şi luna e albă ca o palmă peste care a nins şi a nins
milenii

poezie de Silvia Caloianu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Peste vreme - lui Mihai Eminescu

Pe lângă plopii fără soţ,
Când trec seară de seară,
Îmi pun în buzunarul stâng
O floare - albastră, rară,

Iar blânda lună, peste deal
Aşterne umbre fine
Tot repetând iubirii-n şoaptă:
"Rămâi, rămâi la mine!"

Şi dacă stele bat în lac,
Lumina lor mă arde.
Pe lespezi triste de pământ,
Un suflet întins şade...

Adânc, în codrii de aramă
Aud glasu-ţi divin.
Eşti tu oare? Nu eşti tu.
E umbra lui Călin...

Cutreier prin pădurea toată.
Aştept, dar nu mai vine!
Luceafăr blând, nemuritor,
Coboară tu la mine!

Şi umple-mi de lumină viaţa,
Pe deal, seara când lasă
Iubirea să îmbrace-ncet,
A lunii grea mătasă!

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ecoul gândurilor vii

Peste frunzele trecute, sub un cer ascuns de nori,
Trec şi gândurile mele, trec şi-ai vremii călători.
Se răsfiră peste ape, se privesc, se oglindesc,
Se alintă-n gânduri clipe, ani şi gânduri îşi vorbesc.

Ce îşi spun? - o ştie lacul, dar el tace, liniştit,
Şi ecourile-ntoarce doar spre cei ce i-au privit
Apa cu oglinda-i clară dintr-o seară fără vânt
Şi-au plecat să-şi zburde-n lume viaţa plină de frământ.

Lacul... tace, dar, în taină, străluceşte, uneori,
Când pe malu-i, mai pe seară – rar se-ntâmplă şi în zori –
Se aşează o fecioară cu un flaut fermecat;
El, din unde, o-nfioară şi-i reflectă ce-a aflat.

Cântul ei, ecou de gânduri, se înalţă spre tării
Şi, în clipe de-ncântare, gânduri noi dansează, vii.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bărbatul

Peste iarbă şi prin oase
Trec numai lumini de coase
Şi prin gene de izvor
Trec numai bărbaţi de zbor...
Peste fum şi nopţi de scrum
Trec numai lumini de fum,
Peste trecere de sapă
Trec numai lumini de apă,
Tremurânde, tremurând
Ca lumina de pa gând,
Tremurânde, tremurat
Ca lumina de bărbat...
Şi la moară şi la plug
Trec numai bărbaţi de rug...
Şi pe zări şi pe sub zări
Trec numai bărbaţi călări,
Şi pe mări şi pe sub mări
Trec bărbsaţi de luminări...
Când se crapă noaptea-n două,
Trec numai bărbaţi de rouă...
Bărbătosul vin e vin
Când bărbatul brea senin
Şi la toamnă de bărbat
Cad femei de sărutat
Peste iarbă şi prin oase
Trec numai bărbaţi de coase
Şi pe Dunăre de fum,
Trec numai bărbaţi de drum...

poezie de Gheorghe Ion Păun din Nostalgie-n Valahorum (2002)
Adăugat de Constantin Păun
Comentează! | Votează! | Copiază!

De dragul tău...

De dragul tău...
S-au oprit vulcanii din scâncetele lor surde,
când, simţindu-ţi tălpile arse de lacrimile mele,
ţi-au adormit focurile din adâncuri.

De dragul tău...
Şi-a oprit dogoarea peste ceruri, soarele,
când, atingându-ţi buzele crăpate de suspinele mele,
ţi-a plâns norii peste ele

De dragul tău...
Şi-au închis ochii strălucind noptea, stelele,
când, luminandu-ţi chipul brăzdat de săruturile mele,
ţi-au mângâiat obrajii îmbujoraţi.

poezie de Emilia Mariam
Adăugat de Emilia Mariam
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada munţilor

I

S-au ivit pe rând în soare,
Jos, la capătul potecii,
Turma albă de mioare,
Noatinele şi berbecii.

Sunet de tălăngi se-ngână.
Sub poiana din Fruntarii,
Zăboveşte-n deal la stână
Baciul Toma cu măgarii.

El se pleacă din cărare
Şi tot leagă şi dezleagă,
Cumpăneşte pe samare
O gospodărie-ntreagă:
Maldăr de tărhaturi grele
Cu desagi, căldări şi pături,
Că de-abia pot sta sub ele
Doi măgari voinici alături.

Gata!... Baciul stă pe gânduri,
Peste frunte mâna-şi duce.
Se ridică-n două rânduri
Şi domol îşi face cruce.

Apoi cată lung spre creste
Şi spre ţarcurile goale...
Şi convoiul, fără veste,
A pornit încet la vale.

*

Cerul şi-a schimbat veşmântul.
Ploaia parcă stă să-nceapă.
Printre brazi coboară vântul
Ca un foşnet lung de apă.
Adâncit în gânduri multe
Baciul stă şi nu-şi dă seamă
C-a rămas în loc s-asculte...

După el, călcând cu teamă,
Merg tăcuţii lui prieteni
Prin sălbatice pripoare,
Pe sub poale verzi de cetini,
Pe potecă fără soare,
Ori străbat în pas alene
Luminişuri fără flori,
Singuratice poiene
Cu mesteceni visători...
Rar trezesc în a lor cale
Câte-o piatră sub copită.
Iar când drumul se prăvale
Jos, la coastă povârnită,
Calcă baciul ca pe gratii
Şi-i struneşte blând cu gura:
- Cătinel, feciorii tatii,
Ca să n-o pornim de-a dura!...

II

Astfel, turmă după turmă
Pleacă toamna de la stâni,
De rămân pustii în urmă
Munţii singuri şi bătrâni.

Astăzi ca şi-odinioară,
Cât s-afundă-n vreme anii,
Ei văzură cum coboară
Pe cărări de plai ciobanii,
Când pe soare, când pe ploaie,
Vreme multă, fără număr,
Cu căciula lor de oaie
Şi cu sarica pe umăr,
A' trecutului vii moaşte
Peste care vremea creşte, -
Culmea verde mi-i cunoaşte,
Stânca sură mi-i iubeşte...

Iar în urma lor, pe sară,
Astăzi ca şi alte dăţi,
Lungă linişte coboară
Peste mari singurătăţi.

Toamna cu-a ei albă frunte
Şi cu galbenii-i conduri
A lăsat argint pe munte
Şi rugină pe păduri.

La răspântii creşte stogul
De foi moarte de curând.
Strigă-n vale Topologul,
Şi-a lui larmă, când şi când,
Ca o voce omenească
Până sus pe culmi tresare,
Preajma mută s-o trezească
Din senina ei visare.

Tot mai jos apoi se lasă
Poala norilor pe munte.
Vin din iarna-ntunecoasă
Zile lungi cu ploi mărunte.
Neguri dese-ncep să cadă,
Se târăsc în jos pe plai.
Pe păduri se strâng grămadă
Falduri albe de buhai.
Brazii stau în nemişcare,
Printre ramuri ploaia pică, -
Nici o creangă nu tresare,
Nici un zbor de păsărică.
Numai ferigele ude,
Putregaiul şi bureţii
Îşi trimit miresme crude
În desimea groasă-a ceţii.
Trunchiuri strâmbe, răsturnate
Scorburile şi buştenii
Cu-a lor cioturi, pe-nserate
Umplu codrii de vedenii.

Sihla neagră se-nfioară.
Speriat, dintr-un hăţiş
Pui sfios de căprioară
A ieşit la luminiş...
Cu blăniţa zgribulită
Stă şi-ascultă nemişcat...
Vremea pare-ncremenită...
Brazii fruntea şi-au plecat,
Spăimântaţi, ca pentru rugă:
Colo-n fundul curmăturii,
Dormitând pe-o buturugă
S-a ivit Muma-Pădurii...
Dar nu-i nimeni să-i zărească
Trupul hâd şi deşirat,
Faţa galbenă de iască,
Nasul – ciot de brad uscat.
Nici nu vede, nici n-aude,
Doar îşi scutură pe-o mână
Părul ei de vreascuri ude,
Fruntea plină de ţărână.
Şi cum stă cu ceaţa-n spate
Istovită lângă trunchi,
Rădăcini şi crengi uscate
Îi atârnă pe genunchi.
Negurile-i sug puterea.
Ochii-i nemişcaţi şi suri
Cheamă noaptea şi tăcerea
Din adâncuri de păduri...

III

Şi se duc pe nesimţite
Nopţi pustii şi zile reci,
Cum s-adună, putrezite,
Frunze moarte pe poteci.
Colo sus, culcat pe-o rână,
Stă Negoiul mohorât
Cu-a lui negură bătrână
Care-i ţine de urât.
Fulgii-ncep apoi să cadă.
Firea-şi doarme somnul ei
Amorţită sub zăpadă...

Iar târziu, la Sfântu-Andrei,
Când cobori de la povarnă
Printre plopi subţiri şi rari,
În senină zi de iarnă
Vezi departe munţii mari
Cum îşi zugrăvesc în soare
Piscuri vinete spre cer,
Povârnişuri sclipitoare,
Brazi împodobiţi de ger,
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumajii lor de stânci,
Peste plaiurile albe
Şi prăpăstiile-adânci.

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

Straie

În straiele dimineţii
Coboară sufletul Lumină
Îmbrăcat în haine aurii
Şi te patrunde cu Lumina-i caldă
A sufletului nemuritor.
Este Soarele ce poartă corona divină.
Pe-o stea stau şi eu urcată,
Pe alta stai şi tu prinsă
Cu o coardă din mătase albastră
Ce străbate oceanul verde
Cu munţii albi, căi adînci
Şi pajişti din stele.
Frumoasele straie împodobesc chipul
Cu panglici ce curg în vis,
Le strînge-n juru-i
Ca pe o fecioară plecată-n dor.
Privesc podobele plecate din cer
Ca pe-o coronă cristalină
Şi mă contopesc cu Lumina
Cu Soarele, cu stelele şi cu voi
Şi stăm la cules de stele
În plină zi, cînd doar tu şi eu le vad.
Povestea lor, povestea noastră...
Purtaţi suntem toţi în declin
Şi moartea o ducem departe
Că-i viaţă şi numai destin
Coboară Soarele în stare Lumină
Pe viaţa planetei Pământ
Şi pe piramidele din Egipt.
Pe chipul lui dansează iubirea
Pe raza lui valsează nemurirea,
În sufletul lui străluceşte puterea
Purtînd straie din vis.

poezie de Constantina Gina Dumitrescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E vreme rea

E vreme rea şi parcă, vai,
Viaţa este tot mai grea
Şi nu e grea fiindcă n-ai
Atât de multe câte-ai vrea
Ci fiindcă-n colţul tău de rai
Prea des se stinge liniştea.

E vreme rea şi parcă, vai,
Controversată-i liniştea
Şi însăşi pacea care-o ai
Trezeşte-n duh neliniştea
Că-n colţişorul tău de rai
Se împietreşte miriştea...

E vreme grea şi parcă, vai,
Atât de multe-ar fi de spus,
Nu despre câte ai sau n-ai
Ci despre pacea lui Isus
Şi colţişorul tău de rai
În care-o altă pace-ai pus...

E-o vreme grea şi parcă, vai,
Trăieşti mai rău ca în trecut
Şi nu fiindcă ai sau n-ai...
Ci doar fiindcă-ai întrecut
Măsura colţului de rai
Şi pacea nu te-a petrecut.

E vreme grea şi totuşi, parcă,
Nu înţelegi de ce e greu!
Nu simţi cum duhul se descarcă
De dragostea lui Dumnezeu
Şi colţul tău de rai încarcă,
Cu sine, întregu-şi empireu?!

poezie de Ioan Hapca din volumul de versuri Din vicisitudinile vieţii (7 decembrie 2020)
Adăugat de Adelina
Comentează! | Votează! | Copiază!