Rezervaţia de zimbri

O mie de ani, vînătorii zeloşi
Vînatul suprem al pădurii-l vînară
Nu porci, căprioare, fazani şi cocoşi
Ci zimbri, că ei sînt pe stema de ţară!

Măreţ animal este zimbrul cel mut!
O mie de ani de săgeţi şi rafale
Dar el, melancolic, ca şi la-nceput
La nimeni nu-nchină puterile sale.

Cu milă priveşte spre brazda de plug
Spre ieslea lui tremură botul şi nara
Mai bine vînat decît vită în jug
Căci zimbrul nu ia de la alţii povara.

Pe sine se poartă în negre păduri
Şi tropotul lui grea furtună anunţă
Şi-şi duce lumina în ochii lui puri
Şi tropot de zimbri viţei în sămînţă.

Mai bine trăiesc liniştiţii plăvani
Furajul la iesle într-una le vine
Decît cel gonit de o mie de ani
Decît cel purtînd libertatea în sine.

Măreţ animal şi podoabă de preţ
El linişte n-are, nicicînd şi niciunde,
Din simplul motiv că e-atît de măreţ
Că el nicăieri nu se poate ascunde.

Şi el nici n-a prins păcătosul învăţ
Să stea-n colivie, bîrlog sau în cuşcă.
Decît să-i miroasă a bici sau a hăţ
Mai bine-a săgeată şi-a a strigăt de puşcă.

Dar, dup-o mie de ani de coşmar
Se şterge surîsul şi doliul se leagă
Pe-un munte în Haţeg, în codrul bizar,
Rămîn zece zimbri, din rasa întreagă.

Vînat fără milă, stingîndu-se lent
Frumosul din stemă abia mai tresare.
Acum, l-a votat un întreg parlament
Să fie-apărat sub pedeapsa cea mare.

Nepoţii acelor zeloşi vînători
Îl roagă pe zimbru să se înmulţească
Dar el ar muri şi de-o mie de ori
Decît înc-o dată un zimbru să nască.

Sătui de prigoană, cu un muget absent,
Abia de mai pasc şi mai leorpăie apă
Şi nici nu le pasă că un parlament
Bătrîna lor rasă ar vrea s-o re-nceapă.

Destul hăituiţi, zac în mare plictis
Nimic nu-i irită – sînt parcă strigoii
Pe care o mie de ani i-au trimis
Să-ncarce de-o nouă revoltă şi boii.

Greoi cum sînt ei, ca surparea de zid,
Chiar viaţa şi-ar lua-o, dar nu au unealtă.
Şi-atunci stau cu-ncetul şi se sinucid
Nici ochii, spre umbra cu arc nu-i mai saltă.

Şi cîntă ce cîntă acei ce-i păzesc:
"Ridică-te, zimbru, tradiţie sfîntă!"
Dar pofta s-a stins: în mileniul cîinesc
Degeaba al zimbrilor imn li se cîntă.

Ei nici nu mai cred că există vreun om.
Sătui de prigoană, aşteaptă un glonte.
Blocaţi în pădure, în ultim sindrom
Li-i moartea plăcere şi viaţa un front e.

Şi stă rezervaţia ca un azil
În care nimic nu mai vrea să se nască
Şi zimbrul e, astăzi, cu voia, steril
Şi poartă o faţă de vită, ca mască.

Destul l-au belit, l-au ucis, l-au gonit!
Destul i-au tăiat din copite cu coasa!
Colos mineral, zace zimbrul scîrbit
Strivindu-şi în sine jignirea şi rasa.

Şi mugetul lui, ca de vechi patefon,
Abia mai ridică suflarea bolnavă.
I-au tras şi lumină, i-au pus telefon,
Dar zimbrul, cu vremea, devine epavă.

În grevă, celulele sale s-au pus
Şi creierii lui sînt uscaţi de prigoană
Puteri ca să pască aproape că nu-s.
Şi paznicii-i dau apă dulce din cană...

Se roagă de el, dar se roagă-n zadar
Sînt gata să-l lase să fugă, dar zimbrul
S-a tras şi din stemă, s-a tras din ziar
Şi pleacă, tăcut, şi din ultimul timbru.

Rugina, pe puştile morţilor vechi
Cît molia este, pe arc şi săgeată,
Dar zimbrii păstrează distante perechi
Şi nu vor mai fi pe aici niciodată.

Se stinge un neam, chinuit mii de ani,
Un neam luminat şi puternic şi mîndru.
Jignit de duşmani, ieftinit de plăvani,
Se-nchide-n afară şi fuge-năuntru.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rezervaţia de zimbri

O mie de ani, vînătorii zeloşi
Vînatul suprem al pădurii-l vînară
Nu porci, căprioare, fazani şi cocoşi
Ci zimbri, că ei sînt pe stema de ţară!

Măreţ animal este zimbrul cel mut!
O mie de ani de săgeţi şi rafale
Dar el, melancolic, ca şi la-nceput
La nimeni nu-nchină puterile sale.

Cu milă priveşte spre brazda de plug
Spre ieslea lui tremură botul şi nara
Mai bine vînat decît vită în jug
Căci zimbrul nu ia de la alţii povara.

Pe sine se poartă în negre păduri
Şi tropotul lui grea furtună anunţă
Şi-şi duce lumina în ochii lui puri
Şi tropot de zimbri viţei în sămînţă.

Mai bine trăiesc liniştiţii plăvani
Furajul la iesle într-una le vine
Decît cel gonit de o mie de ani
Decît cel purtînd libertatea în sine.

Măreţ animal şi podoabă de preţ
El linişte n-are, nicicînd şi niciunde,
Din simplul motiv că e-atît de măreţ
Că el nicăieri nu se poate ascunde.

Şi el nici n-a prins păcătosul învăţ
Să stea-n colivie, bîrlog sau în cuşcă.
Decît să-i miroasă a bici sau a hăţ
Mai bine-a săgeată şi-a a strigăt de puşcă.

Dar, dup-o mie de ani de coşmar
Se şterge surîsul şi doliul se leagă
Pe-un munte în Haţeg, în codrul bizar,
Rămîn zece zimbri, din rasa întreagă.

Vînat fără milă, stingîndu-se lent
Frumosul din stemă abia mai tresare.
Acum, l-a votat un întreg parlament
Să fie-apărat sub pedeapsa cea mare.

Nepoţii acelor zeloşi vînători
Îl roagă pe zimbru să se înmulţească
Dar el ar muri şi de-o mie de ori
Decît înc-o dată un zimbru să nască.

Sătui de prigoană, cu un muget absent,
Abia de mai pasc şi mai leorpăie apă
Şi nici nu le pasă că un parlament
Bătrîna lor rasă ar vrea s-o re-nceapă.

Destul hăituiţi, zac în mare plictis
Nimic nu-i irită – sînt parcă strigoii
Pe care o mie de ani i-au trimis
Să-ncarce de-o nouă revoltă şi boii.

Greoi cum sînt ei, ca surparea de zid,
Chiar viaţa şi-ar lua-o, dar nu au unealtă.
Şi-atunci stau cu-ncetul şi se sinucid
Nici ochii, spre umbra cu arc nu-i mai saltă.

Şi cîntă ce cîntă acei ce-i păzesc:
"Ridică-te, zimbru, tradiţie sfîntă!"
Dar pofta s-a stins: în mileniul cîinesc
Degeaba al zimbrilor imn li se cîntă.

Ei nici nu mai cred că există vreun om.
Sătui de prigoană, aşteaptă un glonte.
Blocaţi în pădure, în ultim sindrom
Li-i moartea plăcere şi viaţa un front e.

Şi stă rezervaţia ca un azil
În care nimic nu mai vrea să se nască
Şi zimbrul e, astăzi, cu voia, steril
Şi poartă o faţă de vită, ca mască.

Destul l-au belit, l-au ucis, l-au gonit!
Destul i-au tăiat din copite cu coasa!
Colos mineral, zace zimbrul scîrbit
Strivindu-şi în sine jignirea şi rasa.

Şi mugetul lui, ca de vechi patefon,
Abia mai ridică suflarea bolnavă.
I-au tras şi lumină, i-au pus telefon,
Dar zimbrul, cu vremea, devine epavă.

În grevă, celulele sale s-au pus
Şi creierii lui sînt uscaţi de prigoană
Puteri ca să pască aproape că nu-s.
Şi paznicii-i dau apă dulce din cană...

Se roagă de el, dar se roagă-n zadar
Sînt gata să-l lase să fugă, dar zimbrul
S-a tras şi din stemă, s-a tras din ziar
Şi pleacă, tăcut, şi din ultimul timbru.

Rugina, pe puştile morţilor vechi
Cît molia este, pe arc şi săgeată,
Dar zimbrii păstrează distante perechi
Şi nu vor mai fi pe aici niciodată.

Se stinge un neam, chinuit mii de ani,
Un neam luminat şi puternic şi mîndru.
Jignit de duşmani, ieftinit de plăvani,
Se-nchide-n afară şi fuge-năuntru.

poezie de Adrian Păunescu
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legiuni

Te întreb, Înşelătorule, unde sînt legiunile mele
şi unde cele o mie de suliţi, de turle?
De pe culme spuneai că se vede alba copilărie,
şi acum nu aud nici tobe, nici surle.

Ascultă atent! Auzi un fluierat?
E un rest din trenul care a luat totul acum o mie de ani.
Şi-un uruit prelung nu-ţi sapă urechea?
E viaţa unui băiat care se plimba pe sub castani.

Din legiunile tale n-a rămas decît un crivăţ
care bate neîncetat,
şi lancea de lemn care aparţine soldatului
ce n-a existat.

poezie celebră de Emil Botta
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zimbrul

(animal monument al naturii)

Animal prin lege protejat,
Astăzi, cu încetul, se măreşte,
Să tragem un semnal accentuat,
Câtă vreme, zimbrul mai trăieşte.

epigramă de Mircea Ursei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Răstignirea

Spini pe frunte în coroană,
Fără milă ei I-au pus,
Şi cu vorbe de ocară
Pe Golgota-n vârf L-au dus.
Şi acolo-L răstigniră,
Sus pe cruce L-au întins,
I-au bătut în mână cuie,
Şi picioarele I-au prins.
Maica Domnului se roagă
De o salcie pletoasă
Ramuri tinere să rupă;
Crengile în jos se lasă.
Şi-o coroană împleteşte
Să I-o ducă lui IISUS,
Să-I mai curme din durere,
Suferinţa de nespus.
Sub coroana grea de spini,
Crengi de salcie aşază,
Astfel, fruntea lui IISUS
Parcă nu mai sângerează.
De-atunci, salcia pletoasă,
Nu s-a mai uitat în sus
Şi-a rămas pe veci plecată
Să îl plângă pe IISUS.

poezie de Mariana Dobrin din Lacrima din rugăciune (aprilie 2009)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pruncul minunat

Vremea e în fapt de seară
Totul este liniştit,
Doar păstorii cu mioare
Stau şi totu-i neclintit.

Jos, în staul, lângă vite
Maria e frământată,
Iosif cu blânde cuvinte
Aşteaptă să nască odată.

Singuri sunt, vin de departe
Şi abia s-au aşezat.
Au cătat la multe case
Pentru noapte un loc de stat.

L-au găsit cu greutate
Fiindcă toţi i-au refuzat
Dar, afară nu se poate
Să rămână de-nnoptat.

Maria este trudită
A făcut un drum prea greu
Iar vremea e împlinită
Pentru Copilaşul său.

Liniştea şi pacea adâncă
E-ntreruptă... Vin din cer
Îngeri care slavă-I cântă
Pruncului plin de mister.

S-a născut Cel aşteptat
Fiul Tatălui Ceresc,
Pământul s-a luminat
Toate despre El vorbesc.

Îngerii, roată au făcut
Şi-n onoarea Lui cântau
Întreg Cerul a văzut
Osanale se auzeau.

Păstorii când au aflat
Grăbiţi au venit să-L vadă
Pe Pruncul cel minunat
Căci, nu le venea să creadă

Că atâta de aproape
S-a născut un Prinţ Ceresc
Într-un loc umil, în noapte.
Acum să-L vadă doresc.

Ei tare s-au minunat
De Pruncul cel luminos
Mieluşei în dar I-au dat
Celui Sfânt, Isus Hristos.

Pretutindeni au vestit
De minunea cea văzută
Despre Prunc toti au vorbit
Şi de îngerii ce-I cântă.

Magii de la răsărit
Conduşi de o stea veneau
Şi cu toţi când L-au văzut
În faşa Lui se-nchinau.

Daruri multe I-au adus
Pruncului din cer venit,
Lui Irod nu i-au mai spus
Despre Prunc, că L-au găsit.

Pe altă cale s-au întors
Pe Irod l-au păcălit,
Să nu-i spună de Hristos
Locul, unde L-au găsit.

Peste tot e bucurie
Scriptura s-a împlinit
Din a Lui Împărăţie
Pruncul cel Sfânt a venit.

Cântă Cerul şi Pământul
Pentru Pruncul minunat
Iar vestea zboară ca gândul
Şi de ea, toţi au aflat.

Amin

poezie de Florenţa Sărmăşan din Voi merge pe urmele Tale (13 decembrie 2016)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căţel emigrant

Pe şosea, l-am văzut, hăituit de maşini,
A fugit spre-a uita sărăcia din sat,
Pe-un asfalt unde-ai lui sunt aşa de puţini
Şi-i vacarm, de te poţi sătura de urlat.

Cei bogaţi s-au oprit să mănânce-n păduri
Şi mâncau elegant cu tacâmul frumos,
L-au văzut şi pe el, i-au privit ochii puri
Şi i-au dat generos nişte pâine şi-un os.

Într-o zi, când trecea dintr-un loc în alt loc,
L-a lovit cineva ce grăbea către scop,
Carnea lui de bărbat a simţit că ia foc
Şi s-a tras din şosea plin de sânge şi şchiop.

Tot ce-avea a pierdut, nu mai simte nimic,
Ar muşca disperat porţiuni de şosea,
Dac-ar şti unde e satul lui trist şi mic
Ar pleca spre-un cioban ce-l minţea şi-l bătea.

Trepied aberant, de căţel emigrant,
Şi lătrat pervertit la şosele cu fum
Ar pleca înapoi, s-ar topi în neant
Şi-ar mai vrea doar atât, pacea-ntâiului drum.

Pe şosea sunt, acum, câini mai ageri şi noi,
Mai mâncând ce găsesc, fără apă un strop,
Numai el, neaflând nici un drum înapoi,
A ajuns trei perechi de mănuşi într-un shop.

Dacă, totuşi, va fi vreun lătrat pe pământ
Pentru câini viaţa-n veci va fi aspră şi grea,
Câine şchiop eu te plâng că spinarea ţi-au frânt
Dar de ce ai fugit să cerşeşti pe şosea.

poezie celebră de Adrian Păunescu din Volumul "Locuri comune" Editura Albatros - 1986
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sora mea

vaca are ochi atît de blînzi
şi mă înţelege mai bine
decît voi, fraţi ai mei, pe mine

Pentru că voi nu m-aţi mai vrea
şi m-aţi goni departe
mult mai aproape de moarte
decît vaca, prietena mea

care spre mine priveşte
cu ochii înţelegători
de mărgărite şi nouri uşori

cu gîndul la abatorul ce ni se pregăteşte
şi ei şi mie deopotrivă
de nevăzuta forţă nemilostivă.

şi fruntea sa e de zăpadă blîndă
şi nu poartă ochelari
şi tîmpla ei de lună şi mă păzeşte
şi nu stă la pîndă.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plopii fara el

Pe lîngă plopii fără soţ
Trec anii cu încetul
Şi ei ar fi aproape toţi
De n-ar lipsi poetul.
El nu a fost nici cînd era
Doar trecătoare copii
Împrejmuiau absenţa sa
Şi fără soţ toţi plopii.
La locul lor toţi plopii sînt
Foşnind cu tot firescul
Dar n-au nici sens şi nici cuvînt
Lipseşte Eminescu.

Aşa sîntem toţi
Destinul ne-arată
Doar plopi fără soţ
Cu soţ niciodată.

Şi primăria-i are-n stoc
Şi-i numără într-una
Dar nu-i mai bate nenoroc
Şi nu-i foşneşte luna.
Nici primăvara nu dă sens
N-au vară, iarnă, toamnă
În jurul lor e-un gol imens
Ce Eminescu-nseamnă.
Iubita e acum pămînt
Pe care-aleargă mînjii
Sau a ajuns o frunză-n vînt
Într-unul dintre dînşii.

Mai bine nici să nu-i vedeţi
Sînt nişte plute oarbe
Numai poetul din poeţi
În cer îi reabsoarbe.
Bat cît mai trist un gînd din toţi
Frunzişul veştejescu-l
Pe lîngă plopii fără soţ
Şi fără Emïnescu.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

A murit

A murit la ora 10,30; era vară,
Zidul năştea umbre de soldaţi.
A căzut ca o ploaie de sînge, uşoară
Sub bolta plopilor retezaţi.

S-a întocmit procesul verbal,
L-au pus pe o targă pe la unşpe'
Zidul năştea umbre de soldaţi,
De durere stătea să se surpe.

La inventar avea o cămaşă
În care fusese împuşcat,
Un jurnal intim şi o banderolă
Ce-i acoperise capul bandajat.

Un jurnal intim, un bandaj şi-o cămaşă
A fost averea lui toată din viaţă,
Le-au pus soldaţii într-o cutie
Şi le-au trimis la părinţi cu aviz acasă.

Dar n-au mai ajuns la destinaţie
Că s-au pierdut pe drum aiurea.
La un colţ de drum l-au aruncat
Să-l înghită în sînu-i pădurea.

După vreo cinsprezece ani
S-a spus că nici n-ar fi murit
L-au decorat cu ordinul morţii clasa-ntîi
Pe unul ce-atunci ar fi venit

Avea un jurnal, un bandaj şi-o cămaşă
Sub braţ şi-un buletin străin
Care nu se potriveau cu chipul
Şi nici cu scrisul celui ce nu mai era viu.

S-a prezentat pe scurt: sînt un erou:
Am venit la voi, să-mi puneţi epoleţi!
L-au crezut şi i-au făcut statuie
Şi-au scris despre el iluştri, erudiţi.

Numai un zid păstra taine deşarte
Avortat în timpul însîngerat
Printr-un soare lichid şi de bine
Războiul părea totuşi neterminat...

poezie de Luminiţa Soare
Adăugat de Laura Radoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imigrant

E devenit aproape o rasă
Făr' de culoare definită.
"Exterior" îi este ispită...
S-a săturat, de viaţă "trasă".

Visează sigur motivat,
Câştigu-i doar mulţumitor.
Îşi face plan de viitor...
De unde e, s-a săturat!

Nimic nu vrea, nu mai îl leagă.
Renunţă fără să clipească
La neam, la ţara strămoşească;
Nu o mai vrea, nu-i mai e dragă.

Îşi vinde tot şi pleacă-n lume
Căci fiu de neam, este hulit.
N-are nimic, chiar de-a muncit...
Nu-i dintre fortunaţi, nu-i nume.

Ajuns "aiurea" nu-i uşor,
Munceşte mult, de se speteşte.
Adună un pic, dar reuşeşte...
Nu-i fericit, dar are spor.

Îi e dor de ţară, sau de-o rudă,
Dar timpul trece, uită-ncet.
E drept, trăieşte sobru, ascet,
Ban se câştigă greu, cu trudă.

Vine pe-acasă tot mai rar,
Pentru cutume, ce-a lăsat.
Prietenii l-au şi uitat,
E ruda, ce aduce dar.

Are mâini roase de la muncă,
Dar are casă şi maşină;
Putea să stea, el n-are vină...
Acasă-s hoţi, ştiu doar poruncă.

De ce-i mai bine în altă parte?
De ce, noroc, au numai curve
Şi n-are cine să-i perturbe!?
Ne pierdem neam... ne dorim moarte!?!

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (30 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Despre dragostea noastră

despre dragostea ta, despre dragostea mea
toată lumea ştia, toată lumea vorbea
numai noi nu ştiam
cît de mult ne iubeam
de la ei am aflat
ce şi cum s-a-ntîmplat

am citit într-o zi în ziar
despre ce nici n-aveam habar
amănunte ce nu se ţin minte
gesturi oarecare, oarecare cuvinte
întîmplări de sub duş sau din dormitor
trăite de noi, notate de ei în agenda lor

şi prin arşiţi, prin geruri, prin ploi
ei uitau de ei şi vorbeau de noi
ei trăiau vorbind, noi trăiam iubind
şi intrînd în mit, ei vorbeau murind...
despre tot ce mai sînt şi mai eşti
se tot scriu atîtea poveşti

despre dragostea mea, despre dragostea ta
vor vorbi în veci şi o vor imita
şi va fi şi mai mult decît noi am fost
mai fierbinte decît o luptă, mai sfîntă decît un post
despre dragostea mea, despre dragostea ta
auzi? şi în Iad şi în Rai se vorbea.

poezie de autor necunoscut/anonim
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa cum l-ai înţeles mata, l-am înţeles toţi. Nu vorbesc numai de mine. Mă gândesc la ai mei. Niciodată, dar absolut niciodată, nu i s-a făcut nici cea mai vagă aluzie la vreo datorie pe care ar fi avut-o faţă de mine. Nu vezi mata că nu şi-a aranjat "oficial" nici interesele lui? S-a mulţumit să-mi spuie mie ce trebuie să fac, ca să fiu pe urmă întrebată de ai lui: – "Ai ceva scris la mână? Dacă nu, cine-o să te creadă?" M-au crezut toţi, afară de ai lui. Dar, ei aveau drepturi, pe care mi le-au aruncat în obraz mie, şi i le-a aruncat în obraz lui, când nu mai era.

Otilia Cazimir în Confesiunile Otiliei Cazimir, la nouă zile de la moartea lui G. Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ştefan: Poporul trebuie mereu încercat, boierilor! Să ştie că duşmanul nu are somn, că mişună peste tot! De regulă, noi aşteptăm vrăjmaşul la poarta cetăţii! Cu tunurile pregătite, sus, pe metereze! Dar, iată, el se strecoară pe hornul casei, pătrunde în castel prin gaura cheii! Numai popoarele vigilente vor supravieţui! Noi suntem neam paşnic! Ne-a fost dat ca simbol un zimbru. Un erbivor puternic, dar liniştit, care nu va învăţa nicicând să bea sânge, nu va şti niciodată să sfâşie! Ei, bine, zimbrul, dacă vrea să fie zimbru, trebuie să-şi ascută întruna coarnele! Să nu se încreadă decât în propria sa copită! Că s-a umplut pădurea de fiare răpitoare!

replică din piesa de teatru Ştefan cel Viu (Valea Albă), scenariu de Valeriu Butulescu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hârca aceasta de babă era scroafa cu purceii din bulhacul peste care v-am spus că dăduse moşneagul, crescătorul lui FătFrumos. Ea, prin drăcăriile ei, prefăcuse atunci pe stăpânusău, Făt-Frumos, în purcelul cel răpciugos şi răpănos, cu chip să-l poată face mai pe urmă ca să ia vreo fată de-a ei, din cele unsprezece ce avea şi care fugiseră după dânsa din bulhac. Iaca dar pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o aşa de grozav. Iară pe credincios cu mari daruri l-au dăruit împăratul şi împărăteasa, şi pe lângă dânşii l-au ţinut până la sfârşitul vieţii lui. Acum, aduceţi-vă aminte, oameni buni, că Făt-Frumos nu făcuse nuntă când s-a însurat. Dar acum a făcut şi nunta şi cumătria totodată, cum nu s-a mai pomenit şi nici nu cred că s-a mai pomeni una ca aceasta undeva. Şi numai cât a gândit Făt-Frumos, şi îndată au şi fost de faţă părinţii împărătesei lui şi crescătorii săi, baba şi moşneagul, îmbrăcaţi iarăşi în porfiră împărătească, pe care i-au pus în capul mesei. Şi s-a adunat lumea de pe lume la această mare şi bogată nuntă, şi a ţinut veselia trei zile şi trei nopţi, şi mai ţine şi astăzi, dacă nu cumva s-a sfârşit.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbeşte, Doamne...

Vorbeşte, Doamne, căci sînt rob
şi robul Tău ascultă.
Mai toarnă-mi iar ulei în ciob,
mai dă-mi din grîul Tău un bob
şi dragoste mai multă!
Vorbeşte, Doamne, căci în piept
mi-e inima firavă.
Nebun mă face-orice-nţelept.
Dar eu cu mai mult dor Te-aştept
în vremea de zăbavă...

Vorbeşte, Doamne, căci sînt gol
şi-mi bate-n suflet vîntul.
Căci mii de corbi îmi dau ocol,
de cînd pe-al inimii pristol
Ţi-ai aşezat Cuvîntul.

Mai dă-mi din pîinea Ta un drob
şi flacără mai multă.
Chiar dacă-s fiu şi nu-s un ciob,
dar eu din dragoste sînt rob
şi robul Tău ascultă...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici suferinţele nu sînt la fel

Nici suferinţele nu sînt la fel.
Unul apasă, altul rabdă-n el.
Pe unu-l doare talpa, pe celălalt grumazul,
Pe cei mai tari trufia, pe cei mai slabi necazul.

Tu gemi că eşti puternic, el geme că-i sărac,
Pe amîndoi jurat sînt să vă-mpac.
Un vinovat îndură, alt vinovat înfrînge.
Tu dai otravă, semenul dă sînge.

Nefericiţi şi crînceni amîndoi.
Care-i mai teafăr dintre voi?
Cînd schimb pe cel mai mare, de sus, cu cel mai mic,
În cumpăna întoarsă nu s-a schimbat nimic.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i viaţa ta?

Ce-i viaţa ta? E o peniţă
cu care scrii mereu pe-un drum.
Şi-apoi la ultima portiţă
tot ce-ai scris tu ca pe-o tăbliţă,
nu se mai şterge nicidecum.
Şi vorbe-n vînt şi fapte rele
rămîn pe veci ca-ntr-un album.
Păzit e scrisul tău de stele.
De-ai pune mări întregi să-l spele,
nu se mai şterge nicidecum.

Să nu te minţi că-n veşnicie
trecutul se preface-n scrum.
Căci Dumnezeu stă mărturie
că-n faţa Lui tot ce se scrie
nu se mai şterge nicidecum.

În ceasul greu de judecată
îţi vei citi întregul drum.
Şi vei zbucni în plîns deodată.
Dar nici o slovă-nlăcrimată
nu se mai şterge nicidecum.

N-o poate şterge decît sînge,
dar sînge sfînt şi nu oricum.
Ce înger trupul său va frînge?
Şi-astfel, ce-ai scris, oricît ai plînge,
nu se mai şterge nicidecum.

Isus cel drag veni din zare
ca tu să scapi din foc şi fum!
Prin El trecutul tău dispare.
Dar dacă azi nu-i ceri iertare,
nu se mai şterge nicidecum.

Isus pe lemn rabdă arşiţa.
Isus e preţul tău acum.
Prin El eşti alb ca lămîiţa.
Şi tot ce-a scris cîndva peniţa
nu se mai şterge nicidecum...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu risipi partea cea mai bună a vieţii şi a inimei d-tale pentru un om care nu e vrednic să-ţi ridice praful urmelor şi crede-mă odată în viaţă când îţi spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor sale fiziologice împreunate c-o idee fixă. Dar când un asemenea om ca mine va cerceta cenuşa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o scântee, că totul e uscat şi mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zadar o existenţă care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic şi mi-e moraliceşte frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăieşti şi eu sunt ucis – ce raport poate fi între noi?

Mihai Eminescu în Corespondenţă Mihai Eminescu - Veronica Micle (septembrie 1882)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel mai ...

Mai fericit decat mine
nu poate să fie nimeni.
Căci am îndurat atîtea
şi încă mai respir acest aer verde
Spaţiul în care trăiesc
este din ce în ce mai larg
aproape toţi prietenii
au devenit mierle
cărora nu le mai aud decît uneori
fîlfîitul.
Nu-mi pasă de nimic
în această lume plină
de lucruri atît de însemnate
şi atît de lipsite de vină.
Mai fericit decît mine
nu poate să fie nimeni.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

39

Când a început războiul cel mare
i-au pus o mitralieră în mână şi l-au trimis pe front.
dar el, neînţelegând nimic, a rămas pe loc
cu arma în mână.

În jurul lui mureau oameni şi se năşteau morminte
în jurul lui durerea îşi construia regat
în jurul lui frica moşea monştrii.

El nu a tras în nimeni şi niciun glonţ nu l-a atins.

Când s-a oprit războiul,
l-au găsit nemişcat, cu arma plină, nearmată şi rece,
cu ochii goi, neînnoptaţi şi reci,
cu inima goală, bătând în van, bătând a moarte.

L-au judecat conform legilor războiului
şi l-au numit trădător, fricos, mucos, puţoi,
mână moartă,
mort.

I s-a interzis să treacă pe sub arcul de triumf
şi a fost şters de pe toate listele cu participanţii la război;
apoi a fost condamnat să nu moară
până nu va trăi ororile altor 41 de războaie.

El nu a înţeles nicio clipă ce se întâmplă în jurul lui.
În sinea sa, trăia deja de-o viaţă,
un război ridicat la puterea 41.

Războiul cu sinele său surdo-mut.

poezie de Romeo Aurelian Ilie din Patruzeci şi unu. Eu, surdo - mutul
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!