Halucinaţii

Cerul nu e decât un uriaş iaz,
Mă plimbă pe apele lui corabia norilor.
Încotro mă întorc văd acelaşi obraz,
Aceiaşi ochi miraţi, ca ai florilor.

Tu întinde-mi mâna, doar mâna,
Îţi voi citi în miezul gândului.
N-ai mai putea să-mi purifici ţărâna
Nici dac-ai da foc pământului.

Poate sunt sămânţă de lotru,
Nici o stâncă nu mă striveşte,
Dar la marginea marelui codru
Întunericul gras mă pândeşte.

Floarea-soarelui a crescut prea înaltă
Tot uitându-se mereu după soare.
Cârtiţele uitate pe câmp
Şi-au săpat singure, în pământ, închisoare.

Lasă-mă, crâncen câine al vieţii,
Să iau în braţe o stea mai nouă.
Zorile sună zdrenţele ceţii
Peste câmpuri de rouă.

poezie celebră de Zaharia Stancu din volumul: Anii de fum (1944)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câmpul vieţii

Nu e câmpul numai flori şi nici iarba mereu verde,
Dar cu sufletul şi gândul, amintirea mi se pierde
Aveam câmpuri şi poieni, ale mele, necălcate
Doar de vânt şi ploi şi soare, sub călcâie mângâiate
Şi le săruta apusul, cu acelaşi chip de lună,
Peste tot şi peste toate, liniştea era stăpână
Mi-erau paşii mărunţei şi credeam că voi rămâne,
Prunc ce-şi numără petale şi doar floarea mi-e pe urme
Nu e câmpul numai rouă, că mi-o soarbe, soarele
Eu n-ajung să strâng frumosul, nu mă duc picioarele,

Şi privesc cu ochii minţii, dincolo de flori şi iarbă
Cu acelaşi drag de viaţă, inima mereu aleargă
Şi simt moliciunea ierbii, tresărind sub trup matur,
Eu mă fac poieni cu floare şi doar pacea mi-e în jur
Am cuprins cu braţele, Universul şi mi-e bine!
Înfloreşte pretutindeni, rodul semănat de mine
Vor fi guri ce clevetesc şi m-or osândi la moarte,
Dar nu-mi pot lua gingaşul şi nici gândul, nu se poate
Şi din altă lume eu, mă întorc să calc poteci
Şi voi bea seninul vieţii, alte sute, alte zeci
Cresc şi înflor pe negândite, miliardele de flori,
Eu zâmbesc cu răsăritul, de oricâte-mi dau fiori
Că vrea cerul să cunosc, gingăşie şi miresme,
Câte-mi sunt nemângâiate, viaţa uşurel le-o cerne
Şi voi fi un câmp şi floare, cât mai ştiu privi un soare,
Toate sunt orânduite, toate-mi sunt nemuritoare!

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tu n-ai nimic

Tu n-ai nimic în lume,
nimic din tot ce-i rău,
nici bogăţii, nici nume,
nici desfătări, nici glume,
dar ceru-ntreg e-al tău.
Tu n-ai nimic în viaţă,
nimic pe-acest pământ,
nici vinul ce răsfaţă,
nici haina cea măreaţă,
dar tot ce ai e sfânt!

Tu n-ai nimic ce leagă,
ca cei ce totul vor.
A lor e clipa dragă,
a lor e lumea-ntreagă,
dar cerul nu-i al lor.

Tu n-ai nimic sub soare
şi toţi te râd mereu.
A lor e-a vieţii floare
şi cupa-mbietoare.
Al lor e tot ce moare.
Al tău e Dumnezeu.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În loc de prefaţă

N-am fost nici ieri,
Nu sunt nici azi,
Şi nu voi fi,
Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte,
Nimic din ce vor crede poate
Cei câţiva cititori de carte -
Naivii care-mi vor citi
Volumele numai pe jumătate...
Volumele-mi de versuri, cumpărate
Împrumutate,
Sau furate!...

N-am fost aşa precum se spune
Şi nu sunt nici aşa cum sunt -
Nu sunt nici foc,
Nici ploaie
Şi nici vânt!...
Nu sunt nimic din ce-aş putea fi pe pământ...
Nu sunt decât un strop de vorbe bune,
Ce-aştept un cititor cinstit să mă răzbune
Şi să m-arate lumii cine sunt!...

N-am vrut să fiu volumul ideal
Cu sute de ediţii repetate -
Volumul voluptăţilor mărunte,
Cu titlul gras,
Multiplu
Şi greoi -
Un titlu cât o listă de bucate,
Iar filele cu text aproape goale,
Ca dictatorii, fără osanale,
Ca boul Apis, fără pată-n frunte,
Ca Grigorescu, fără "car cu boi",
Sau ca Mihai Viteazul, fără cal!...

Sunt un volum ce n-are titlu încă,
Deşi există-n mine tipărit -
Volum unic, ce trebuie citit
Rând după rând
Şi tot aşa, la fel,
De la-nceput şi până la sfârşit -
Până se va-nţelege ce daltă de oţel
Va trebui să-mi sape titlu-n stâncă
Atunci când titlul meu va fi găsit!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odă florilor şi culorilor

Mă strânge-o tâmplă, şi-ncă una
Şi am să-mi alung cu flori furtuna
O, Doamne, bunule ceresc
Mă las-atunci când fi-va să pornesc
Să-mi iau cu mine toate florile
Să-mi lumineze-n beznă, dorurile

Şi lasă-mă în lumea drepţilor
Din adormită viaţ-a morţilor
Să plec cu salbe din petala lor
Să nu simt, Doamne, al miresmei dor
Să nu devin un suflet pustiit şi gol
Să-mi pun pe cap, cununa florilor
Că ai să-mi iei la schimb lumina ochilor

Dar fie, Doamne, voia ta cea dreaptă
Că tu m-ai plămădit
şi-ţi sunt în mâini, unealta
Mai ştiu că nu-mi va fi greu nici aşa
Că tu m-ai învăţat să văd culori cu inima

De n-am să văd cu ochii
c-aşa-i lăsată rostuirea
N-am să mă plâng de asta
cum este-a lumii firea
Eu vin când zici în lumea ta cea dreaptă
Doar dă-mi, te rog, culori
pe suflet lasă-mi-le pată

Vreau roşu, galben, verde, vreau nuanţă
Te rog, doar lasă-mi dreptul la creanţă
C-ai răspândit culoare-n fiecare floare
Şi le-am simţit în viaţă binecuvântare

De cer prea mult, te rog, atunci mă iartă
Dar vina n-am că-n flori e-o colorată artă
E arta pe care, tu Mărite, ai creat-o
Pe care-n lumea vie cu respect, am adorat-o

Şi să nu-mi spui, Doamne, că nu e nevoie
Că ştiu că n-am să mor de bunăvoie

Nu cer, o Doamne, mult prea mult
Vreau doar culori în suflet să-mi ascult
Să mă-nvelesc cu tot ce mi-e mai sfânt
Să-mi fac din flori, un giulgiu ca veşmânt

Să nu mă laşi în negru doar
Că îmi va fi, Prea Bunule, amar

În lumea celor ce nu mai cuvântă
Tu lasă-mă să-mi duc culoarea sfântă
Şi am să vin desculţă fără să crâcnesc
Dar lasă-mă în roşii flori să mă-nvelesc

Vreau pete, de culoare vie
Vreau flori când nu va fi să-mi fie

Îmi plâng în braţe toate florile
Ascultă-ne acuma, şi-mi iartă rugile
din lacrimi dulci şi picături de rouă
Dar ştiu că, după moarte, încep o viaţă nouă.

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul lebedei

M-am întors într-o zi în sat
Să mai adoarmă în mine tristeţea
Şi toţi salcâmii m-au întrebat
Unde? Unde ţi-e tinereţea?

Am pierdut-o – le-am spus – am pierdut-o demult,
Zi cu zi am pierdut-o şi noapte cu noapte.
Mi-au mâncat-o oraşul plin de tumult
Şi cântecele toate rostite în şoapte.

Am vrut să văd casa în care-am crescut,
Poarta a rămas zăvorâtă.
De ce te-ai întors? Ce mai cauţi aici?
S-a răstit la mine o umbră urâtă.

Nu te speria, i-am răspuns, n-am să-ţi cer
Nici pâine, nici struguri, nici rodii,
Doresc doar atât: să-mplinesc
Ce e scris în străvechile zodii.

Am să cad într-un somn adânc,
Cu nimic n-o să te mai supăr,
O să mă schimb într-o trestie
Ori poate într-o floare de nufăr.

O să mă urc pe-o creastă de nor,
Cu norul să mă duc pân' la soare.
Să suflu printre buze în el
Să ardă mai repede şi mai tare.

Am să călătoresc cu norul apoi,
Mult mai sus şi mult mai departe,
Poate că voi ajunge într-o zi la o stea
Pe care să fie şi viaţă, şi moarte.

Miezul Universului o să-l caut,
Va fi de aur? Va fi de rubin?
Când eram tânăr, aveam ochii
Albaştri ca lanul de in.

Acum, ochii mei sunt tulburi de tot,
Prea mult i-am ţinut scăldaţi în lumină.
Văd cu ei lumea prin care-am trecut
Şi lumea care e pe drum şi-o să vină.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Da: am crescut cu macii...

Da: am crescut cu macii şi strugurii pe câmp.
Da: mai păstrez, ca iarba, şi-acum, sub pleoape rouă.
Da: m-am scăldat în râul cu cânepi la topit,
Da: mi-am julit genunchii în vişini şi-n cireşi.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce faci, scumpul meu copil?

Ce faci, scumpul meu copil?
Eşti sănătos, îţi este bine?
Sunt tot aici, într-un azil,
Sper că n-ai uitat de mine...

N-ai mai trecut de-o veşnicie,
Şi aşteptându-te am albit,
Din ochi mi-au curs lacrimi o mie,
Dar tu, copile... n-ai venit.

De la voi n-am nicio veste,
Ce fac dragii mei nepoţi?
Ce le-aş citi câte-o poveste,
Mi-e dor de ei, mi-e dor de toţi.

Moartea parcă-mi dă ocol,
Zi de zi îmi sapă groapa,
Din patul meu, cu greu mă scol,
Mă tem că voi închide pleoapa,

Şi nu veţi fi în jurul meu,
Chiar de ne desparte-un pas,
Trist, voi pleca la Dumnezeu,
Fără să-mi iau bun-rămas.

Nu vreau bani, nu vreau nici pâine,
Vreau doar să te strâng la piept...
Poate n-o să mai fiu mâine,
Pe banca asta, să te-aştept...

poezie de Andreea Văduva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugăminte

Lasă-mă,
să-ţi mai fiu, Doamne,
o floare înflorită-n câmp!
Să mă mai legăn,
de-ncântare
sorbind din ochi,
al tău pământ!

Mai lasă-mă,
să gust splendoarea,
ce o reverşi în zori de zi!
Şi lasă-mă,
să fiu eu, floarea
plină de vers
şi armonii!

Mai lasă-mă,
să cânt în soare,
minunea vieţii de a fi
şi darul tău
plin de culoare
şi cântece
de ciocârlii!

rugăciune de Ioana Voicilă Dobre din În lumea iubirii (10 mai 2010)
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

Când voi muri, iubirea mea,
Nu vreau cântece sumbre
Nici trandafiri la cap să-mi stea
Nici chiparos cu umbre.
Ci fii o iarbă care creşte
De rouă udă şi de ploi
Şi dacă vrei, îţi aminteşte
Şi dacă vrei, uită de noi.

Eu umbrele nu voi vedea
Nici ploia nu o s-o mai simt
Nici n-o s-aud vreo păsărea
Cântând ori chiar jelind.
Dar când amurgul va veni
Tăcut eu voi visa
Şi poate îmi voi aminti
Şi poate voi uita.

poezie de Christina Rossetti, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De unde vine seara?...

De unde vine seara,
cu întunericul ei străveziu,
vestind groasa smoală a nopţii?
Poate că vine, ca şi vântul,
de dincolo de marginile pământului.
Poale că vine mai deaproape, din câmpuri.
Poate că vine din pădurea de peste râu,
ca o ciudată pasăre
cu mii şi mii de aripi.
Poate că vine de pretutindeni şi de nicăieri.
Poate că vine de acolo de unde vine moartea...

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rugă...

.. mai lasă-mă te rog mai lasă-mă în viaţă
mai lasă-n trupu-mi suflul vlăguit
mă lasă-mă să văd în dimineaţă
luceafărul din ape răsărit

mai lasă-mă te rog mai lasă-mă în viaţă
să mai apuc un soare purpuriu
cu rouă să mă spăl senin pe faţă
de colbul lunii rece şi pustiu...

mai lasă-mă te rog mai lasă-mă în viaţă
voi încerca să nu te mai ador
voi inerca să fiu că tine- ghiată
să nu mai ştiu ca ghiaţa nici un dor

mai lasă-mă te rog mai lasă-mă în viaţă
să gust din plin şi ceruri în amiezi
să mai privesc la norii ce se- agăţă
de zări pe care simt că le mai vezi

iar când se va lăsa în mine noapte
şi numai stelele şi zări vor licări
să ştii că am lăsat în urmă şoapte
în care strig că nu mai pot iubi...

poezie de Iurie Osoianu (16 ianuarie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine sunt eu?

Cine sunt eu?
Un minuscul fir de nisip
pierdut în nemărginire,
rătăcit prin omenire...

Nu sunt nici apă,
Nu sunt nici foc, nici vânt,
poate m-am născut prea târziu
sau poate prea curând.

Ce am fost cândva,
astăzi nu mai sunt,
iar ce sunt azi îmi pare rău
că nu am fost mereu.

Dar m-am resemnat,
am rămas ceea ce sunt,
Viaţa mi-a dat tot ce am visat,
un suflet pe acest pământ!

poezie de Rodica Elena Lupu din Între anotimpuri
Adăugat de Rodica Elena Lupu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eros şi melancolie

Nici departe nici aproape
nici prea tandru nici discret
râsul plânsul două pleoape
ochii un hipersonet

Nici prea tandru nici discret
sărut mâna domnişoară
eu mi-s noaptea eşti poet
ia o stea dar n-o să doară

Sărut mâna domnişoară
noaptea naşte-acum sub pleoape
stele naştere uşoară
nici departe nici aproape

Suflete nemângâiet
hai dă(-ţi) moartea mai încet

rondel de Costel Zăgan din Cezeisme (1 mai 2008)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

de-o funie

n-am
prea înţeles ce-i cu
foamea groparului când cu atâta zor
răstoarnă ţărâna peste groapă
dar nici înainte
funia lui, funia lui părându-i
că urcă piscuri, alpinist temerar când lasă
în jos ladă vremelnică – aşa, pentru că tot el
pândeşte
şapte ani, apoi
scurmă şi… n-am prea înţeles de ce
mătură lutul de pe os
şi-l ascunde iarăşi asemenea unui câine precaut
Tot mai bine-i
pe fundul oceanului, fie cel de prea sus sau
prea jos, funia cel puţin
e o alta
şi piscul
asimetric
oblic –
n-am prea… încotro-ul ei de Moarte!

poezie de Valeriu Barbu
Adăugat de Mariana Fulger
Comentează! | Votează! | Copiază!

Facere

Îşi poartă mâna pe un trup de lut,
Peste-a lui viaţă, peste chipul mut
Pe care dintru totdeauna l-a ştiut,

Că poate să respire în neştire,
Pe un pământ de rouă şi iubire,
Dar lutu-i slab, se macin-a murire...

Şi imediat după creaţie, îl eliberează
Pe omul care moare şi visează,
Sperând că taina vieţii n-o trişează;

Tu mâna porţi pe trupul meu,
Eu mâna port pe trupul tău,
Naştem alt trup în Dumnezeu

Şi suntem doi şi suntem goi,
Ca într-o noapte de război,
În care moartea a uitat definitiv de noi,

Tu mâna porţi să mă supui,
Să mă deţii, să mă răpui,
Sunt patru mâini care trişează voia Lui,

Pe un pământ ce geme tulburat,
Uitat în veşnicia de păcat,
A primei guri de aer respirat.

poezie de Silvana Andrada Tcacenco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Gândul este cerul!

aripile gândului nu pot fi oprite
să zboare peste groapa morţii
nu săpa în cerul tău
nu încolăci şarpele în jurul mărului

rădăcinile nu le plimba pe pământul nimănui
iubirea nu este tarabă celui care înşală
în iarmaroc de vânzare nu mai sunt potcoave
caii timpului au dispărut de mult

mâna-i cea mai murdară
nu săruta templele ei nici cu vină
pune fără ea pâine curată pe masă
vinul nu-l fă în ziua sângerării

nu usca floarea înainte de-a înflori
moartea nu o îngropa cu ţărână
cenuşa n-o arunca în vânt
ea îţi va orbi privirea viitorului

nu te uita în urmă ci mergi înainte
dar nici nu lăsa urma să te aştepte
pune un ban în mâna sorţii
să nu te joci niciodată cu zarul minţii

nu te plimba pe banii ce nu-i ai
nu te sătura pe trunchiul puterii
cenuşa se întorce în pământ
nimănui nu-i cere iertare

nu întinde mâna dincolo de lungimea ei
nu striga mai tare decât poţi fi auzit
nu privi mai mult decât poate înţelege mintea
nu pune-n cuvinte ce nu poate fi mâine

atinge înălţimi dar măsoară măsurătoarea
nu pune al tău eu de două ori
înşelătoria nu are decât faţa neagră
pământul înghite totul

poezie de Viorel Muha (iulie 2011)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt pământ

Sunt pământ şi 
de el mă dezbrac
ca de tot eul meu,
să rămân acelaşi 
sărman pribeag,
ce am iubit şi
iubi-voi mereu.

Nu am timp şi
nici vârsta seculară,
dar sunt pământ
şi în pământ o să,
mă întorc iară,
cu iubiri de o zi sau,
cu iubiri de o seară.

În lumea asta mare, 
plină de tot ce e rău,
eu sper şi cânt iubirea
uitând de neant şi greu
aşteptând clipa când
o să mă întorc din nou
în pământul meu.

poezie de Cornelia Minda
Adăugat de Cornelia Minda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căruţa

Mă plimb pe câmp cu căruţa.
La ea sunt înhămaţi patru cai negri.
Uneori, caii se văd, alteori nu se văd.
Copitele lor sunt potcovite cu aur,
Scapără întruna, scapără-ntruna,
Câmpul n-are început, n-are sfârşit.
Deasupra cerul albastru, boltit.
Şi soarele nemişcat, în amiază,
Nici nu răsare soarele, nici n-apune,
Stă mereu nemişcat, în amiază.
Dau cu biciul în cai, caii aleargă,
Dau cu biciul în soare, soarele tace,
Tace şi rămâne tot nemişcat.
Mi-e dor de-un amurg ori mi-e dor
De-un proaspăt răsărit,
Dar soarele stă pe loc, nu se mişcă.
Dau cu biciul în cai, caii aleargă,
Căruţa aleargă, aleargă...

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arbor

Când mâna ta pe fruntea mea e floare
Şi-nfrigurat cealaltă mână-ţi caut,
Mi-e sufletul ca lanul verde-n soare
Şi cugetul ca zvonul unui flaut,

Dar când departe paşii tăi îmi sunt
Şi sânul cu miros de busuioc,
Mă simt un arbor greu către pământ,
Încins între perdele largi, de foc.

poezie celebră de Zaharia Stancu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!