Filozofii şi plugarii

Cu-ai săi sfetnici de la curte craiul s-a pornit odată,

Ca să facă p-o câmpie o plimbare-ndătinata.

Sfetnicii, nouă la număr, povesteau, şi fiecare

Înşira câte-o legendă, câte-un basm ori o întâmplare;

Craiul însă, dus pe gânduri, n-asculta vorbele lor,

Ci, tăcut, îşi păzea drumul călărind încetişor.

Sfetnicii, dacă văzură cum că craiul mereu tace

Îl lăsară-n draga voie, să gândească orice-i place,

Iară între ei se-ntinse ciorobor şi mare sfat:

Cine este oare-n lume omul cel mai învăţat?

După o dispută lungă, după sfaturi fără nume,

După ce critică totul, ce este şi nu-i pe lume,

Aduc la conclus, în fine, pe acest rotund pământ

Cei mai înţelepţi în toate dânşii sânt. Ah, dânşii sânt!

Cum? S-ocupă din juneţă numai cu filozofie;

Logica-i o jucărie pentru minţile lor! Fie,

Că ştiinţa-i vastă, însă ei în degetul cel mic

O posedă toată; în fine, nu e pe lume nimic

Lucru ne-nţeles de dânşii; toate, toate-s bagatele:

Ştiu de-a rostul pe Sofocle, tot aşa pe Aristotele;

Fiecare dintre dânşii, chiar pe când era copil,

Citea din Homer, din Plato, din Ovidiu şi Virgil!

Se pricep la Corpus juris, la Pandecte. Ce mai vrei?

Chiar şi-n ştiinţa lui Pliniu nu poţi să găseşti ca ei!
.........................................................

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Numele cel mai adevărat, autentic, de la primul descălecat prin Traian este rumân sau romanus, care nume acest popor l-a păstrat întotdeuna între dânşii şi îndată după descălecat şi după pustiire, cum s-a spus, şi după al doilea descălecat, până astăzi, acelaşi nume este dat deobşte muntenilor şi moldovenilor şi celor ce locuiesc în ţara Transilvaniei. Rumân este un nume schimbat în curgerea anilor din roman; şi astăzi când întreb pe cineva dacă ştie moldoveneşte, spun: ştii rumâneşte aproape ca: scis romanice. Un alt nume ei înşişi nu au primit între dânşii niciodată.

în Cronica Ţărilor Moldovei şi Munteniei (Cronica Polonă) (19 iunie 1673)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apoi se făcu gătire de nuntă pentru feciorul de împărat cel viteaz cu fata cea frumoasă ca o zână. Şi gătindu-se, şi ziua de mult sosind, porniră cu toţii la biserică. Lumea după lume se luaseră după dânşii să-i petreacă la biserică. Împăratul şi împărăteasa, mirii şi rudele lor erau în căruţe ferecate numai în aur. Când fură aproape şi mai aveau numai câţiva paşi să facă până la biserică odată se auzi o vâjiitură groaznică, şi numai iată că zmeul d-al şaptelea dă năvală peste dânşii. Odată plesni dintr-un bici, şi toate căruţele se făcură stane de piatră, fără numai împăratul şi mirii scăpară. Pe mireasă o înhăţă zmeul de mijloc, o răpeşte dintre ai săi, se înălţă şi se făcu nevăzut cu fată cu tot. Toţi rămaseră buimăciţi de spaimă. Iară ginerele se supără mai cu asupra decât toţi. Îşi muşca mâinile de supărare cum de n-a putut el să puie mâna şi pe acest blestemat de zmeu să-l omoare, căci iată acum ce neajuns îi făcu.

Petre Ispirescu în Poveste ţărănească
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să le mulţumim lăutarilor din trecut, căci numai dânşii ne-au dezgropat comoara ce abia acum o preţuim, a cântecului popular; dânşii au trecut-o şi au dat-o în păstrare din tată în fiu, cu acea grijă sfântă ce o au pentru ceea ce le e mai scump în lume: cântecul.

citat celebru din George Enescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un om şi o femeie. Ei erau atât de săraci, încât n-aveau după ce bea apă. Nici tu casă, nici tu masă, nimic, nimic, dară nimic n-aveau după sufletul lor. Muncea bietul om de dimineaţa până seara târziu, alături cu muierea, de-i treceau năduşelele, şi ca să dea şi ei în spor, ba. Se ţinea, vezi, norocul după dânşii ca pulberea după câini, cum se zice. Umblau cu tărăbuţele de colo până colo, şi ca să se statornicească şi ei la un loc, nu găseau. Căci cine era să-i priimească pe ei, doi calici, cu leaota de copii după dânşii?! Adică uitasem să vă spui. Aveau aceşti oameni o spuză de copii. Din aceşti copii, cei mai mari erau numai fete, iară băieţii erau mărunţei şi stau lângă dânşii ca ulceluşele. Să nu vă fi dus Dumnezeu vrodată să fiţi faţă când venea omul de la muncă, că v-aţi fi luat câmpii. Ieşeau toţi afară înaintea lui, jigăriţi şi hărtăniţi, ca nişte netoţi, subţiratici şi piţigăiaţi, mă rog, leşinaţi de foame, şi tăbărau pe bietul om cu gura: tată, mi-e foame, tată, mor de foame. Tatăl lor se zăpăcea şi nu ştia către care să se întoarcă mai întâi şi le da toată agoniseala lui dintr-o zi. Dară de unde să le ajungă ce brumă le aducea el? Abia puneau p-o măsea.

citat clasic din povestea Fata săracului cea isteaţă de Petre Ispirescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

"Cum a fost la teatru?" "Nu ştiu cum a fost, da' aşa mi s-a făcut pielea de găină!" Iată că cel mai important lucru este această circulaţie a emoţiei. Noi îi emoţionăm pe dânşii, dânşii ne emoţionează pe noi şi acest schimb de stări este, de fapt, esenţa unei seri de succes.

Mircea Albulescu în ziarul Adevărul (5 aprilie 2012)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se sculară, apoi începură a se-ntinde şi a căsca, dară se cutremurară când văzură namila de lighioană lângă dânşii şi un lac de sânge cât pe colo. Zgâiră ochii şi cu mare mirare băgară de seamă că capetele balaurului lipsesc, iară viteazul nu le spuse nimic din cele ce păţise, de teamă să nu intre ură între dânşii, şi se întoarseră cu toţii în oraş. Când ajunseră în cetate, toată lumea se veselea cu mic cu mare de uciderea balaurului, da laudă sfântului că trecuse noaptea aia lungă, mai ajunseră o dată iară la ziuă şi ridica pân în naltul cerului pe mântuitorul lor. Viteazul nostru, care văzuse şi el lipsa capetelor, nu se frământa deloc cu firea, fiindcă se ştia curat la inimă, şi porni către curtea împărătească, ca să vază ce s-o alege cu capetele fără limbi, căci el înţelesese că aici trebuie să se joace vreo drăcie.

Petre Ispirescu în Balaurul cel cu şapte capete
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma zmeului făcu ce făcu şi trecu muntele, căţărându-se din colţ în colţ, şi, să te ţii după dânşii! Văzând Ileana Simziana că iară era să-i ajungă, spuse neguţătorului; iară acesta, după ce se înţelese cu calul, scoase din urechea lui cea dreaptă o perie şi o aruncă înapoi. Îndată se făcu o pădure mare şi deasă, de nu putea să treacă prin ea nici pui de fiară. Muma zmeului roase din copaci, se agăţă de ramure, sări din vârf în vârf, se strecură, şi tot după dânşii, alergând ca un vârtej! Dacă văzură că şi de astă dată îmblă să-i ajungă, fata împăratului întrebă iară pe cal ce să facă, şi acesta îi zise să ia inelul de logodnă ce se află în degetul Ileanei Simzianei şi să-l arunce înapoi. Cum aruncă inelul, se făcu un zid de cremene până la cer. Muma zmeului, daca văzu că nu se poate urca pe dânsul şi să treacă dincolo, nici să roază din acest zid, nu mai putea de ciudă, şi cum era de cătrănită şi amărâtă, se urcă şi ajunse cu gura la gaura ce lăsase inelul să rămână, şi suflă văpaie din gura ei cea spurcată cale de trei ceasuri ca să-i ajungă şi să-i pârjolească, dară ei se aşezară jos la rădăcina zidului şi nu le păsa nimic de focul zmeoaicei.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Teatru suntem noi, eu, de pe scenă, noi de pe scenă şi dânşii din sală... E legătura vie dintre noi, cei de pe scenă şi dânşii, cei din sală, dintre dânşii şi noi... şi se simte această emoţie extraordinar... Emoţia pe care noi o generăm pe scenă, se duce către spectator, spectatorul se emoţionează, trăieşte aceste emoţii, şi această emoţie se întoarce încet, încet peste rampă, către noi, iar noi o simţim... şi acest schimb de emoţii viu, extraordinar de viu, acesta este minunea şi sper mereu că se va numi teatru...

Mircea Albulescu în revista Formula AS
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

(...) că mai nainte de o sută cinci ani după Hristos, noi Rumânii nu lăcuiam aici; Partiea noastră era Italiea, şi oraşul nostru Roma, de la care ne au rămas şi numele Rumâni, au Romani.

Ţara Rumânească cu cele după la spatele ei împreună, se numea Dacie, căci era lăcuită de nişte oameni foarte barbari şi sălbăticoşi ce se zicea Daci. Craiul acestora anume Decebal, fiind de aciaşi natură cu suppuşii săi, mai totdeauna bântuia vecinatele Naţii ce se stăpânea de Romani. (...)

Marele Traian însă, văzând că locurile ei sânt foarte frumoase şi roditoare, râdică o mulţime de case au familii întregi de la Roma, şi le făcu să vie a se aşeza cu lăcuinţa pe ele. Asfelu de băjenii mari şi vecinice se zic Collonii. Adintâiu Collonie de Romani, cum a trecut în Daciea, s-a aşezat la judeţul ce se anumit după numele lor Romanaţi şi un Prinţu de viţă împărătească anume Caracal, pe care luaseră cu dânşii de la Roma ca să le fie cârmuitor, a zidit oraşul Caracalul. Altă Collonie mare ce-a lăcuit partea aceea unde acum se numeşte Moldova, a descălecat în locul ce se zice Roman, iarăşi de la numele lor de Romani. Toată lipsa Dacilor acum era plinită cu Romani; Ţara lor nu mai avea pentru ce să se mai zică Dacie căci se lăcuia de biruitori; aceştia o numea după numele lor Rumâniea.

Grigorie Pleşoianu în Cele dintâiu cunoştinţe pentru trebuinţa copiilor care încep a citi, Idee repede despre istoriea Rumânilor (1828)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Se apucă şi umplu sânul de roşcove. Apoi făcu un coşuleţ, cum putu, din nuiele de richită, şi culese într-însul smochine, de care mâncase şi el. După ce se întoarse la gazda lui din cetate, îi spuse că acum s-a împlinit. Auzind însă de faima celor doi împăraţi înţelepţi, îi dete un fier ars prin inimă, şi-şi puse în gând a merge la dânşii să vază, oare n-or fi fraţii lui? Dară până să se pornească către dânşii, se mai duse o dată la ostrov, cu coşuleţul de smochine pe mână, şi începu a striga la smochine, pe la poarta palatului. Măiastra, auzindu-l, trimise să-l cheme. Cum îl văzu, îl cunoscu. Crezând că şi în smochinele lui este ascuns vrun farmec numai bun pentru dânsa, porunci de-i cumpără coşul cu totul. El luă banii şi se făcea a se mai plimba prin ostrov. Măiastra se puse la masă. Când la sfârşitul mesei, după ce mâncară împreună cu ai lor smochine, se făcură măgari. Hâţ în sus, hâţ în jos. Ba că o fi una, ba că o fi alta, nimic. Rămaseră măgari ca toţi măgarii. Atunci flăcăiandrul, prinzându-i, le puse câte un căpăstru în cap, îi legă unul de altul şi îi duse cu dânsul, după ce luă covăţica şi o băgă în sân; căci inima găinei o mâncase măiastra. Se duse cu cârdul de măgari la gazda lui.

Petre Ispirescu în Cei trei fraţi împăraţi
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-ai dreptul să fii altfel decât ceilalţi, ci mai mult decât dânşii şi pentru dânşii.

citat celebru din Nicolae Iorga
Adăugat de Corneliu Tocan, Ph.D., M.Sc.
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum păşi pragul porţii începu casele a ţipa de ar fi deşteptat şi pe morţi din groapă. Auzind zânele ţipătul se întoarseră acasă numai cât ai zice mei. Ele văzură că lipseşte argatul de acasă, spălăcitura ce mai rămăsese în baia unde se îmbăiase argatul şi nucile ce lipseau; nu mai zăboviră, ci se luară după dânsul. Cât p-aci să puie zânele mâna pe ei. Şi fugi, zânele după dânşii; ei fugi! zânele după dânşii. Daca văzu şi văzu calul primejdia, întinse pasul la drum şi începu a zbura ca gândul, până ce, tocmai când era zânele să-i prinză, ei trecură de pe tărâmul lor şi se opriră. Puterea zânelor până aci era. Iară daca văzură ele că le trecu otarele, începură cu binele a se ruga de el ca să-şi taie părul să li-l dea lor; dară băiatul le făcea cu bâz! Ele se rugară ca barim nucile cu haine să le dea. Băiatul le arătă coltucul. Atunci zânele se rugară ca încailea să le arăte părul, să se bucure şi ele de vederea lui. Atunci băiatul îşi răsfiră părul, încălecă şi zbură cu bidiviul lui. Zânele se uitară cu jind la dânsul şi nemaiavând ce face, se întoarseră acasă şi vorbiră între ele ca să nu mai bage argat strein la curtea lor, cât or trăi ele.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?...
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui
Joace unul şi pe patru
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce rău şi ce e bine.

Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.

Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.

Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş
Ce e val, ca valul trece.

Ca un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1883)
Adăugat de maryana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Non sens

Dac-ar fi să credem toate câte biblia ne spune,
Am ajunge la concluzii, drept vorbind, nu tocmai bune.
Să luăm Facerea Lumii, uite-aşa, la întâmplare;
Se poate ca subiectul să producă consternare.
Îmi cer scuze, dar să zicem, un roşu sau arăpel,
Un peon sau un pigmeu, ar vorbi în acest fel:
De pleci hai-hui de la Adam şi urci genealogia,
Mergând pe drumu-ntortocheat ce l-a trasat religia,
Trecând prin zeci de mii de neamuri şi generaţii fără număr
Şi dacă mai forţezi puţin veşnicia cu-al tău umăr,
Undeva-n eternitate, te vei întâlni cu mine.
Nu-i poveste, nici minciună, poate controla oricine,
Rudă sunt direct cu Noe şi prin el sunt cu Adam,
Iar în vinele-mi de gumă, sânge de la dânşii am,
Însă... nu ştiu după cine; după mamă, după tată...
Iată veşnica problemă ce n-aţi pus-o niciodată.

Cam aşa vorbea odată un june cu multă limbă,
Care cu închipuirea rânduirea lumii schimbă.

Tinere cu vânt în creier şi în suflet cu noroi,
Ai noroc că până astăzi n-ai fost pus între eroi,
Căci la veşnica problemă, după mamă, după tată...
Concludent şi cu dovezi îţi răspunde ştiinţa, iată...
La-nceput n-a fost Cuvântul, ci un haos nesfârşit,
Din a cărui învârtire, nebuloasă a ieşit.
Cum nici ea nu sta în loc – experienţa cred c-o ştiţi –
S-a rupt singură-n planete, iar acestea-n sateliţi.
Ce-o fi în celelalte, nu ştiu, că nu mă priveşte,
Tot ce s-a spus pân-acum, nu-i sigur, se bănuieşte.
Pământul e ca un glob, cam turtit la sud şi nord,
Rotindu-se c-o viteză, s-o denumim scurt, record.
Are-o lume mişcătoare, suprazisă animală
Şi una nemişcătoare, denumită vegetală.
Cele două lumi au viaţă, frumoasă şi nesecată,
Care a venit pe raze sau s-a ivit dintr-o dată.
Pe pământ domină Omul, cu sau fără bucurii,
De apariţia căruia sunt mai multe teorii.
Timpul nu interesează, că-i în era terţiară,
Cu ceva mai înainte, sau în cea quaternară,
E de mică importanţă, ne-am frământa în zadar,
Căci nu s-a găsit fosila primului abecedar.
El se trage din maimuţe, unii spun că din reptile,
Nu se ştie tocmai bine, fiindcă nu-s dovezi destule.
Alţii cred că s-ar putea să fie din zburătoare,
După cum chiar se prea poate să fie din râmătoare...
Însuşeşte-ţi teoria care-ţi convine mai mult,
Că şi-aşa omu-i de toate, că e cult, că e incult,
Că e roşu, că e negru, sau oricum de colorat,
Dacă ce spune şi face este lucru necurat.
Deci, aici ai să găseşti, făr-a fi prea căutată
Originea dumitale, după mamă, după tată...
Şi-acum, dragă tinere, spune-mi te rog preferinţa,
Crezi spusa religie, sau admiţi ce spune ştiinţa.

În ceea ce mă priveşte, nu sunt fariseu să ies
Pe la colţuri şi răspântii, pe cât se poate... mai des,
Să mă bat cu pumnii-n piept că sunt cel mai credincios,
Iar în sinea mea să fiu cel mai mare mincinos.
Cred ce trebuie să cred, că omul om s-a născut,
Într-un loc, un timp şi-un mod absolut necunoscut.
Ciudata asemănare cu alte vieţuitoare
N-are comun originea, ci este întâmplătoare.
În mod straniu omul pare a fi maimuţă sadea,
Că face maimuţării şi îşi aduce cu ea,
Însă tot aşa de bine şi nezis figurativ
Omul şi-aduce a leu, a iepure-n definitiv
Şi dacă-i iei bine seama, nu e vorbă de pomană,
Figură de iepure... figură leoniană...
Tigrul, râsul şi pisica s-aseamănă uimitor,
Însă care este primul şi care cel următor?...
Care din care se trage şi-n ce mod evolutiv...
Pe baze ereditare, sau... lent degenerativ?...
Nu bănui ce fel de om, naiv, savant, supus, crai...
Mister ce-l voi dezlega numai când m-oi duce-n Rai
Şi-oi cădea la taclale cu Mai Marele Etern
Şi în faţa căruia trebuie să mă prostern,
Dacă o fi atotputernic şi atoateştiutor,
Dacă nu, vin înapoi şi mă fac reformator.

poezie de Gheorghe Ionescu din Viforniţa (2005)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiecare

Fiecare-n lume are o poveste,
Cu episoade lungi, ca un roman,
Dar toate lucrurile aceste,
Au trecut an după an.

De povestit este destul,
Dar cine stă să mă asculte,
Căci pe al vieţii drum,
De spus sunt lucruri multe.

Sunt mândru că am reuşit,
Prin viaţă să pătrund adânc.
Chiar dacă nu tocmai iscusit,
De greutăţi n-am să mă plâng.

Drumul vieţii este încurcat,
Cu piedici şi cu greutăţi,
Dar nu trebuie abandonat,
Oricând să fii tu însăţi.

Aş vrea totul de la lume,
Însă e nu-mi dă nimic,
De aceea îi voi spune,
Că-mi iau eu câte un pic.

Chiar acum, că sunt bătrân,
Încerc să fac ce pot,
Nu stau cu mâinile în sân,
Din latenţă eu mă scot.

Când te înfioară briza dimineţii,
Şi viaţa înainte te îndeamnă,
Nici nu ştii ce mult înseamnă,
Să te simţi ca-n anii tinereţii.

N-am terminat cuvintele din cărţi,
Pentru a crea noi comparaţii,
Am studiat în multe părţi,
Dar am făcut şi declaraţii.

poezie de Mihai Leonte (19 ianuarie 2003)
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hei! dar multe se petrec în lume, şi dintre multe, multe bune şi rele multe! S-a întâmplat adică, ca feciorul de împărat să aibă şi o mamă vitregă, iară asta, o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, având-o de la cel dintâi bărbat. Şi apoi, vai şi amar de acela ce cade în asemenea cuscrii! După gândul vitregei era să fie ca fiica sa s-ajungă soţie de împărat şi stăpână peste împărăţie, iară nu Lăptiţa, fata cea de păcurar. Şi acuma sărmana Lăptiţa avea să sufere pentru că n-a fost pe gândul vitrigei, ci după voinţa lui Dumnezeu. Vezi! aşa e lumea: chiar şi acolo e rea unde o poartă gândul cel bun. Era acuma în gândul vitrigei ca întâmplându-se după cum a fost zis Lăptiţa, să facă pe lume să creadă şi să creadă feciorul de împărat că nu e precum este şi precum s-a zis. Nu putea însă face nimic, fiindcă feciorul de împărat stătea de-a pururea, zi şi noapte, lângă soţia lui. Îşi puse dar de gând ca, cu una, cu două, cu vorbe şi iscusinţe, să-l urnească pe acesta, iară după aceea, rămânând Lăptiţa în grija ei, a ei să fie grija. Ştia că nu-i va fi greu să afle cale şi chip.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum se gătiră corăbiile, le încărcară cu marfă şi fata de împărat împreună cu Galben-de-soare intră în cea mai frumoasă şi plecară. Nici vânturi, nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă şi, după o călătorie de câteva săptămâni, ajunseră la smârcurile mărilor. Acolo stătură. Fata împăratului şi cu Galben-de-soare ieşiră la uscat şi îmblau pe ţărmuri; însă când ieşiră, luară din corabie o păreche de conduri cusuţi numai cu fir şi împodobiţi cu pietre nestemate. Tot îmblând pe aci, zăriră nişte palaturi cari se învârteau după soare, şi o luară într-acolo. În cale se întâlniră cu trei roabe de ale zmeului, cari păzeau pe Ileana Simziana. Cum văzură ele condurii, li se scurgeau ochii după dânşii; iară fata împăratului le spuse că este un neguţător care a rătăcit drumul pe mare. Întorcându-se roabele, spuse doamnei lor cele ce văzuseră; iară ea zărise de pe fereastră pe neguţătorul; de cum îl ochi, începu să-i tâcâie inima, fără să ştie de ce; şi era bună bucuroasă de a putea să scape de zmeu, mai cu seamă că nu era atunci acolo, fiindcă-l trămisese ca să-i aducă herghelia ei cu iepele.

Petre Ispirescu în Ileana Simziana
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dară, după mai multe rugăciuni, se înduplecă, şi porunci să-l lase să care şi el măcar apă pentru oştire. Se pregătiră şi porniră. Făt-Frumos, cu hainele lui proaste şi călare pe o mârţoagă şchioapă, plecă înainte. Oştirea îl ajunse într-o mlaştină unde i se nomolise iapa şi unde se muncea ca să o scoaţă, trâgând-o când de coadă, când de cap, când de picioare. Râseră oştirea şi împăratul cu ginerii cei mai mari ai săi şi trecură înainte. După ce însă nu se mai văzură dânşii, Făt-Frumos scoase iapa din noroi, îşi chemă calul său, se îmbrăcă cu hainele câmpul cu florile şi porni la câmpul bătăliei, ajunse şi se sui într-un munte apropiat, ca să vază care parte este mai tare. Oştile daca ajunse, se loviră, iar Făt-Frumos, văzând că oastea vrăjmaşă este mai mare la număr şi mai tare, se răpezi din vârful muntelui asupra ei şi ca un vârtej se învârteja prin mijlocul ei cu paloşul în mână, şi tăia în dreapta şi în stânga, pe oricine întâlnea. Aşa spaimă dete iuţeala, strălucirea hainelor şi zborul calului său, încât oastea şi toţi cu totul o rupseră d-a fuga apucând drumul fiecare încotro vedea cu ochii, împrăştiindu-se ca puii de potârniche.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cu părul de aur
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne iubim prin albul unor clipe

Să ne iubim prin albul unor clipe
Să repetăm poverile-aurii,
Să ne predăm şi viaţa-n noi să ţipe,
Să inventăm o lume de copii!

Să ne-ntrebăm cum îngerii trăiesc
Şi pe pământ, şi-n cer, oriunde ar fi,
Şi cât de bine dânşii zămislesc
O lume fascinantă de copii.

Să ne-adunăm cu sfinţii în altare,
Trudiţi mereu de verbul,, a trăi''
Să ne-ntâlnim ca păsări la hotare,
Să ne rugăm, să fie azi copii!

Când lumea-mbătrâneşte fără milă
Şi toate se grăbesc a obosi,
Iar timpul ne-mbrânceşte, azi, cu silă,
Să inventăm o lume de copii!

Să ne iubim cu teama unor zile,
Prin arcul timpului ce poate şti
Că ne-am lăsat speranţele-ntre file
În lumea fascinantă de copii.

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când trăiau cocostârci pe casele noastre, erau şi ei suflet din sufletul nostru, şi când venea toamna, îi petreceam, ne duceam şi noi cu sufletul până hăt departe, prin ţările calde. Iarna tânjeam fără dânşii, spre primăvară începea a ne suge ochii depărtarea, şi când se întorceau era o mare sărbătoare, pentru că împreună cu dânşii se întorceau şi sufletele noastre zbuciumate.

Ion Druţă în Păsările tinereţii noastre (1971)
Adăugat de Illy
Comentează! | Votează! | Copiază!