Pământul uitării

Acesta-i un cântec de bard ostenit,
De bard din pământul uitării.
Strămoşii-mi acolo pe stâlpi de granit
Cu albe portaluri un templu-au clădit
De marmură-n marginea mării.

Să-l aibă nepoţii prin veacuri de-acum
Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!
Dar mută veni nepăsarea pe-un drum,
Iar pe-altul stârni înecătoru-i samum
Atotucigaşa hulire.

Azi templu-i ruină; prin curţile lui
Culcuşuri îşi caută cerbii,
Prin mândrele ganguri scot viezurii pui,
Se joacă pe lespezi de altare ale lui
Şopârle tăcute-ale ierbii.

Cu galbene oase-ale moşilor mei
S-amestecă în praful cărării
Strivite statui ale marilor zei.
Azi râdeţi, şi vai, cum veţi plânge, o, mişei,
Cu hohot la ziua-nfruntării!

Dar noaptea din frântele marmure răsar
Luciri ca de fulger, şi şoapte:
Stau jalnicii zei la ruine, şi par
Cuprinşi de mânie şi galbeni de-amar
Şi zboară cu vaiuri prin noapte.

Şi iese-al lor bard şi s-aşează plângând
Pe-o piatră sub zidul de-afară,
Şi cântă şi plânge, ghitara bătând,
Iar alba lui barbă ca râul curgând
Se-mprăştie peste ghitară.

Prin lanuri obsiga şi sterpul odos
Şi-n pieptul lor inimi nebune!
Batjocura-i astăzi al nostru prinos.
Ei uită, voind, cu ce trudă i-am scos
Din jalnica morţii genune!

Ascultă proroci ai minciunii, şi plini
De-al lor o nebună-nvrăjbire,
Le-alunecă gândul spre zeii străini,
Fac neamului nostru cunună de spini:
Spre-a lor şi spre-a noastră mărire!

Eu nu mă voi plânge nepoţilor tăi,
Pământule sfinte-al uitării!
Desfă-te tu singur şi-nghite pe răi,
Căci iată-i pe toate gătitele căi
Răsar conjuraţii pierzării!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ora trei

(In memoriam - Ana Podaru)

E ora trei ce te-a chemat,
în rochie de mireasă te-a-îmbrăcat,
sufletul ostenit ţi-a primenit,
te-a scos din drum întroienit.
Acuma zbori prin galaxii
şi ţeşi marame de lumină,
de sus priveşti copii şi flori
îmbraci pământul în iubire.
Aleargă cai nepotcoviţi
cu coame-n vânt, de dor nebun,
te caută, nechează-n drum
şi lasă-n urma lor doar scrum.
Bat clopote a jale mare,
în plină toamnă răsar macii pe cărare.
Pământu-i înecat de lacrimi
copacii-îmbătrâniţi te cheamă
dar tu continui al tău drum
spre Cerul tău iubit şi bun
dar ne laşi nouă ce ai scris antum.
Aici menirea-i împlinit-o,
te du în pace printre stele,
te-om plânge azi, te-om plânge mâine
căci ai plecat dar eşti cu noi,
Pământ şi Cer i-ai împărţit la doi.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din alte lumi

Am irosit o viaţă
Umblând prin ceaţă
Mergând cu voi
Prin bălţi şi noroi
Cantand la stele
Visele mele
Crezând în zei
Ca-n fraţii mei
În mari experţi
Plini de peceţi
În mâini cu aur
Cu gând de graur
Veniră la mine
Toţi soli din iad
Cu ochi de jad
Ei vor să mor
Să fiu de-al lor
Cântând în noapte
Alături de şoapte
Venite din case
La ora şase
În miez de noapte
Sunt voci aparte
Dintr-un ţinut părăsit
Destin ţintuit
În cripta crăpată
Cu sânge pătată
Mă închin plângând
Văd suflete râzând
Uitate pe veci
În criptele reci
Iar eu muritor
Intru-n visul lor
Devenind ca ele
Suflete de iele
Numite în lume
Umbre fără nume.

poezie de Alin Ojog (21 martie 2022)
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Copacul

Caldul soare-al verii ţese-acum ferice
Fire lungi prin aer, tort de-argint curat;
Bate-o dulce boare câmpu 'nrourat
Legănând prin lanuri aurul din spice.

Frunzele gătite ca de sărbători
Râd, pe spate vesel capul şi-l aruncă –
Un copac, el singur, gol de tot pe luncă
Stă 'ntratâta lume de cântări şi flori.

N'are bucurie nici de vânt şi ploae,
Nici de cânt de paseri, nici de cuib cu pui;
Din podoaba 'ntreagă a vieţii lui
Nu-i rămase bietul nici măcar o foae.

Ce ruşine, Doamne! Cât de bucuros
Tu te-ai duce, duce să te-ascunzi departe
Prin pustii cu neguri, printre stânci deşarte,
Ori să vie vântul să te-asvârlă jos.

Dar el stă, sărmanul, stă 'nrădăcinat –
Iată vie-un fulger şi-o să mori! Nu plânge!
Nu! Veni furtuna vai, numai spre-a frânge
Crengi din el, lăsându-l şi mai ruşinat!

poezie de Carmen Sylva din Balade şi romanţe
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eterna pace

Viaţa noastră e viaţa spumei
Şi totuşi, de-ar seca din fundu-i marea,
O altă mare-ar face lacrimi lumei.

Precum uitarea-i a durerii moarte
Astfel şi moartea e uitarea vieţii
Spre-a răsăsri din nou la altă soarte.

Da, e-o dorinţă mare, fără nume,
Pe care-n tot adâncul o cuprinde
Bătrânul haos, născător de lume.

Atâtea lumi care rotesc în haos
Cu zborul lor măsurător de vreme,
În veci pe cale, neaflând repaos.

Astfel tot trec, ca şi un roi ce trece,
Şi-n a lor fugă fierb şi se-nfierbântă,
Plutind în veci prin universul rece.

Astfel e timpul, care lung străbate
Prin mii de veacuri, stăpânind în silă,
Născând şi ucizând în lume toate.

Astfel e spaţiul fără fund şi fine,
Iar din încrucişarea - amundurora,
Născând mişcare, s-au născut lumine.

Căci timpu-i tatăl, iar genunea-i muma,
Iar fiul e mişcarea, e amorul,
E foc aprins ce arde pân-acuma.

Astfel rotind se-nvârt în jur de soare,
Pe când el însuşi cu ele împreună
O altă clină-n veci o să coboare.

Din trei mişcări mişcarea lor se-adună,
Cu toţi în jos, toţi împrejur de sine,
Toţi împrejurul altor fac cunună.

Şi-astfel din noapte s-a-nchegat lumine,
Căci prin mişcare s-au aprins cu toate,
Prin neodihnă ceru-ntreg se ţine.

Şi cine ştii când ceasul lor va bate
Şi cele trei inele s-or desface
Din a mişcării sfântă trinitate.

Şi peste toţi s-o-ntinde – eterna pace.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1882)
Adăugat de Maria Hadârcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi de sus, dintre luceferi...

Sfiicioşi cătăm prin rugă, ca-n atâtea dăţi, iertare,
Deolaltă punem gândul şi tăcerea în chemare.
Vechiu' grai tăcut ne-adapă, prin cuvânt fără prihană.
De prin vorbe, Eminescu, este a sufletului hrană.

Multe gânduri aşezate în veşmintele vorbirii,
Ce-au trecut prin pana-i sfântă, stau sortite nemuririi.

Şi de sus, dintre luceferi... raza lui lumină încă,
Iar cuvintele-i de aur, neclintite, ca o stâncă,
Mai hrănesc dureri de suflet şi dorinţe mai hrănesc,
Prin esenţa lor de leacuri strânsă-n graiul românesc.

Azi, poeţi cuprinşi de vorbă şi de dulcele-i blestem,
Rime nu mai încondeie, de veşmântul lor se tem.

Versul lor... e doar o umbră, ostenit, fără foşnire,
Lepădat de limba sfântă, de cuvânt şi de simţire.
Stihuiri suferitoare... prea tăcute, prea vulgare,
Chiar şi stâncelor din piatră le sunt rău mirositoare.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un cântec a trecut prin zidul de piatră

Un cântec a trecut prin zidul de piatră
Singur aşteptând toamna
Ca şi cum ar aştepta un vis de ceaţă,
O alta viaţă sau ce-şi dorea. Să nu întârzii -- îţi spune.

Printre potecile luminate de lună
Neîntrupându-se frunzele zboară spre alte gări,
Ca un tren fumuriu în care urci fără să ştii,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

Mereu lumină şi umbră, mereu noi plutind de dincolo de timp,
Mereu el e steaua şi ea barca ce-şi caută ţarmul.

Iată vezi copacii ce te-au îmbrăţisat odată cu el,
singuri şi galbeni, nocturni şi sfioşi cum ţi-era zâmbetul,
Vei înţelege mai târziu, poate mult mai târziu...

Închide ochii, deschide palma să-ţi înfloresc nuferii,
La poale-ţi sunt şi vântul şi izvoarele,
Un nor cu petale plouă peste ei cu flori,
Purtate de vânt, un curcubeu arc peste timp şi loc.

Luminezi acolo unde nu-i lumină,
Un cântec a trecut prin zidul de piatră -- baladă-ntr-un gând!
Scăldat în lumina blândă a soarelui de toamnă
Mergi pe cursul râului. Apa se întoarce la vasul ei.

Sortit sunt să am la tâmplă o stea şi
Să plutesc pe cele patru vânturi,
Spune-mi e mult prea târziu în timpul nostru?

Ca să te doară trebuie
Să te întâlneşti cu flacăra şi taina ei!
Priveşte în liniile din palma ta, în liniile destinului
Din aşteptarea nopţii sunt multe capcane, iluzii, rătăciri.

Apele spală cuvintele, râul îmi şopteşte cântecul,
Râul de sânge din inima ta. Se tulbură timpul, adânc îi rasună paşii,
Un cântec prelung cheamă soarele la-ntâlnirea cu luna,

Ascultă, ascultă ecoul din templul necuprinsului timp,
Râule, cine plânge şi cine vorbeşte -- spune-mi,
Cine pe cine cheamă şi cine pe cine caută -- spune-mi,

Ascultă, ascultă şi vino la marginea apelor timpului,
El este cel care cheamă, el este cel care plânge -- ascultă,
Te iubesc, te iubesc -- îţi spune. Să nu întârzii -- doar atât îţi mai spune.

poezie de Irina Lucia Mihalca
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Mama plângând face cărări prin zăpada uitării,
Prin uitarea uitării, mai bine scris.
Să plec spre casa ei mi-i interzis,
O casă-a tuturor şi-a-nsingurării.

Azi clopotele-n sinea lor mai bat cu-nverşunare,
Oamenii fug de sine în păcat
Şi-apoi vor să revină-n cer, plîngînd cu-adevărat,
Dar Dumnezeu iertări în El nu are.

poezie de Traian Vasilcău din Regăsit în Cer (8 septembrie 2003)
Adăugat de Traian Vasilcău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Golia ticălosull

La Cahul, pe câmpie, din marginea poienii
Se-ntinseră-n coloane de luptă moldovenii,
Şi-aveau cu ei pe vodă, iubitul domn al lor,
Iar Golia, el plecat-a din faptul dimineţii
Prin vale să-şi reverse din lături călăreţii
Ca vânturi iuţi ce scurmă şi-mpart cumplitul nor.

Iar când veni şi vremea să urle-n zare tunul,
Mişcatu-s-au românii cu miile, ca unul -
O lamur-a Moldovei prin sutele de ani!
Dar Golia ticălosul alt gând avea cu soţii,
Şi-n suliţi ridicându-şi căciulele cu toţii
Lăsând câmpia noastră trecură la duşmani.

O clipă stete vodă cu inima trăsnită.
Întors apoi, strigat-a spre oastea-nmărmurită,
Pe Golia arătându-l cu pumnii, cu-amândoi:
- "Oşteni ai ţării mele! priviţi-l cum se duce,
El vinde sfânta ţară şi vinde sfânta cruce,
Mă vinde, ticălosul, pe mine şi pe voi!"

Cumplit se-ntoarse vodă cu-ntreaga sa mânie
Spre partea de-unde Golia venea cu duşmănie
Spre fraţii săi, în fruntea grozavilor spahii.
- "Să daţi fără de milă, că-i inimă de fiară!
Să piară-acum pământul! Moldova-ne să piară,
Dar Golia-ntâi de toate să piar-acum, copii!"

Şi nu vedeau românii nici moartea cum le iese
În drum, şi nici potopul de turci ce-i încinsese,
Vedeau numai pe Golia, pe scosul lor din minţi.
Şi neputând mai iute să-l stingă de pe lume
Rosteau cu glasul urii bicisnicul său nume
Prin gemete scrâşnite strivindu-i-l în dinţi.

O, Golia, tu! pândit-ai aşa de-amară vreme
Dar toate ale ţării şi plângeri şi blesteme
Ajungă-te de-a pururi, şi n-ai mai fi trăit!
Dar iată-le, pornite din suliţi şi din gură -
Smintiţii tăi la Cahul câineşte-aici căzură,
Căzuşi şi tu, mişele, tu cel ce i-ai smintit!

Călcau spahiii-n goană pe barba ta bătrână,
Iar pumnii-n loc de aur strângeau în ei ţărână
Şi-n gură-ţi s-adunase şi sânge şi pământ,
Să-nece-n tine, Golio, mai repede suflarea!
Aşa sfârşit să aibă în veci de veci trădarea,
Iar lupii fie-i preoţi şi gura lor mormânt!

Adânc în noaptea nopţii şi-n Iadul cel din urmă
În care-al iernii viscol suflarea nu şi-o curmă
Nicicând, stau prinşi în gheaţă ai lumilor mişei:
Grozavă li-e durerea, şi vecinică li-e truda -
De-a stânga ţipă Cain, de-a dreapta urlă luda,
Iar tu, tu goale Golio, te vaieţi între ei!

poezie celebră de George Coşbuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii lor mereu limpezi

Zile lâncede, zile ploioase,
Zile de oglinzi sfărâmate şi de ace pierdute,
Zile de pleoape-nchise la orizontul mărilor,
De ceasuri asemeni toate, zile de captivitate.

Mintea mea ce încă pe frunze scăpăra
Şi pe flori, mintea mea-i pustie ca şi dragostea,
Zorii pe care-i dă uitării o-ndeamnă să-şi
aplece capul.
Şi să-şi contemple trupul ascultător şi van.

Văzut-am, totuşi, ochii cei mai frumoşi din lume,
Zei de argint ţinând în mâini safire,
Zei adevăraţi, păsări în ţărână
Şi-n apă, i-am văzut.

Sunt ale mele aripile lor, şi nu-i decât
Plutirea lor ce-mi scutură jalea păgână
Plutirea lor de stea şi de lumină
Plutirea lor de piatră, plutirea de ţărână
Pe valurile aripilor lor,

Gândirea mea de moarte şi viaţă sprijinită.

poezie de Paul Eluard din Cele mai frumoase poezii, traducere de Virgil Teodorescu
Adăugat de Emilia Nedelcoff
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima rugă

Din trupul salciei bătrâne
Am rupt un ram... Cu trupul său,
Frântă-n duioasă plecăciune,
Am plâns un fiu de Dumnezeu.

Golgota... inimi sfărâmate...
Iisus pe cruce răstignit,
Batjocorit, lovit... Prin moarte
Păcatul nostru l-a plătit.

Între tâlhari, El, prins în cuie,
Nu s-a desprins de Dumnezeu
Ci s-a rugat pentru păcatul
În care azi trăiesc şi eu.

Oh, iartă-i Tată! Cu durere
Sufletul lor înfricoşat
Nu-l arunca în gheena morţii!
Îi cer iertarea de păcat!

Oh, iartă Tată! Ce durere
Va fi în sufletele lor!
Ei nu cunosc împărăţia-Ţi!
Mă scuipă batjocoritor...

Îmi potolesc setea cu sânge
Spre a-i ierta pe muritori,
Iar maica mea, Maria, plânge...
Vor plânge oameni uneori!

De-acum e ultima mea rugă...
Suflet... cu sufletu-mpăcat,
Căci nu vei mai voi să curgă
Sânge de Fiu de Împărat.

La Tine vin cu împăcare...
Tu iartă-i, că nu ştiu ce fac!
În viaţa asta trecătoare,
Ei în întunecare zac.

Străin, în urî şi-n păcate,
Sărac şi fără Dumnezeu,
Viaţa ne e un pas spre moarte
Şi jugul ei amar şi greu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge marea

Plânge marea, plânge ţărmul,
Albatroşii plâng şi ei,
Vântul şi-a-nteţit vacarmul
Biciuit fiind de zei.

Plâng şi crestele-nspumate,
Plâng catargele... se frâng,
Pentru cei plecaţi departe
Ochii celor dragi, azi, plâng.

Şi natura toată plânge
Lacrimi podidesc şi curg,
Matrozi uzi cu rece sânge
Trimit gândul lor în burg.

poezie de George Ceauşu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În lumea lor

Există dincolo de orice vizor,
O lume frumoasă, doar a lor
Unde se poate dormi în zbor,
O lume a păsărilor.

E dat de îngeri darul lor,
Un dar ce-l au până când mor
Mereu cu gândul printre nori,
Cântându-i soarelui în zori.

Si vine câte-un anotimp,
Uneori, mult prea din timp
De le alungă-n alte ţări,
Peste oceane, peste mări.

Îşi lasă-n urmă munca lor,
Luând cu ele lumea lor
Şi pleacă, cu gândul la noi,
Plângând uitându-se înapoi.

Se duc cu soarele de vară,
În alt tărâm, cu primăvară
Păstrând cu ele amintiri,
Inegalabile trăiri.

Vom fi şi noi în gândul lor,
Rămaşi ascunşi, în lumea lor
Purtaţi prin crânguri neştiute,
În sufletele lor mărunte.

Şi vor veni din nou la noi,
Să-şi vadă al lor tăcut zăvoi
În stol neîncetat zburând,
Murind pe drum, cu noi in gând.

poezie de Alin Ojog
Adăugat de Alin Ojog
Comentează! | Votează! | Copiază!

M-am născut spre-a fi pământ

M-am născut spre-a fi pământul
Peste care, în surdină,
Voi călcaţi... Cu toate astea
Nu m-aţi smuls din rădăcină.

Insipidă-mi este fiinţa!
Un cockteil din cioburi, care
S-au unit în nefiinţa
Permanent risipitoare.

Paşii voştri îmi sfărâmă
Numai setea... Ce adâncă
E prăpastia tăcerii!
Trupu-i adâncit în stâncă...

Leg cu funii de lumină
Lumea voastră de a mea...
Oropsiţi de ne-odihnă
Veşnic mă veţi căuta.

Eu va voi pătrunde-n suflet
Ca un clopot de cuvinte,
Voi pierduţi şi reumatici,
Nu mă veţi mai ţine minte...

Fi-voi doar o amintire -
Praf de stele-n lumea mea.
Voi veţi plânge -umbre stranii,
Fiindcă nu mă veţi avea.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De prin vorbe, Eminescu, este a sufletului hrană...

Sfiicioşi cătăm prin rugă, ca-n atâtea dăţi, iertare.
Deolaltă punem gândul şi tăcerea în chemare.
Vechiu' grai tăcut ne-adapă prin cuvânt fără prihană.
De prin vorbe, Eminescu, este a sufletului hrană.

Multe gânduri aşezate în veşmintele vorbirii,
Ce-au trecut prin pana-i sfântă, stau sortite nemuririi.
Azi, poeţi cuprinşi de vorbă şi de dulcele-i blestem,
Rime nu mai încondeie, de veşmântul lor se tem.

Versul lor, e doar o umbră, ostenit, fără foşnire,
Lepădat de limba sfântă, de cuvânt şi de simţire.
Stihuiri suferitoare... prea tăcute, prea vulgare,
Chiar şi stâncelor din piatră le sunt rău mirositoare.

poezie de Marin Bunget
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia

Din ceruri descindută, a mea candidă liră
N-am atârnat vreodata la poarta de-mpăraţi;
Când însa-ale lor fapte venind o-nsufleţiră,
Din secol pân' la altul etern au fost cântaţi.
Virtutea prin puterea-mi devine o fiinţă,
Ca zeu pre pământ are şi templu, şi altar;
Şi viciul, din contră, din neagra locuinţă,
Cu scorta lui de rele, e fătul lui Tartar.
Istoria prin mine ia chip, se-nfiinţează,
Şi libertatea mumă a fericirii fac;
Eu timpului dau aripi, prin mine el viază,
Şi-n candidă fecioară eu pacea o prefac.
La câmp şi la cetate, în noapte şi în rază,
În carceri, pe ruine, pe oamenii mari cânt;
Conserv ale lor nume în secoli de viază,
Fac vie-a lor ţărână, dau suflet în mormânt.
Fu noapte, şi acuma, când soarele răsare,
Venii eroii voştri în lume-a celebra;
A lor ţărâna sacră la vocea mea tresare.
Şi dacă dormiţi încă, cel mort vă va-nvia.
Târgoviştea e templu l-a mea călătorie
Şi pe-ale ei ruine în pace mă aşez,
Şi lupte valoroase pe-ntinsa ei câmpie,
Şi fapte mari, victorii naintea mea le văz.

poezie de Ion Heliade-Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hora sufletelor

azi pământul nostru plânge
plânge Prutul, plâng Carpaţii
lacrima mai plânge încă
de la Tisa pînă la mare
trupul azi, o rană adâncă
trăit-am o viaţă în temniţe de ură
vârâţi acolo de duşmani
suntem străini acum în ţara noastră
tărâm străbun de vise sfâşiate
nu pot a suporta
ura, minciuna şi hoţia
hotarul ni l-au scrijelit în suflet
nişte ticăloşi ce se credeau odată zei
suntem urmaşi ai dacilor rămaşi prin codrii seculari
mai trece Ştefan încă o dată
cu bravii lui plăieşi pe câmpuri de dor
tu, frate, ce astăzi zaci lovit de soartă
vino să împărţim pita noastră în două
am fost aici, de mii de ani
frate şi soră
deşi ne-au învrăjbit aprigi duşmanii
în secole de ură
hai rupe române chingile dureri
rupe hotare, sora mea cea bună
ce zaci la uşa sufletului meu
mama plânge iar în poartă
ochii trişti, ochii goi
privind în depărtări de suflet
balada ultimilor eroi
e frig, e pustiu
ne uscăm pe braţele crucii
loviţi şi umiliţi de oameni răi
Doamne, cheamă acasă fii mei
să vii, să vii din nou, tu Basarabie, la mumă
să încălzim lumina pură
doi fraţi uniţi pe veşnicie
vino frate, trece azi Carpaţii
întoarce-te cu faţa către soare
păşind încet, umil spre Dumnezeu
mă aşez pe piatra de hotar şi strig
mi-e dor de tine, frate, hai vino surioară
sub stele, printre cruci şi lacrima durerii
cu paşii dârzi să trecem printre mărăcini
şi hora noastră cea străbună, să o facem peste spini
vino, Doamne şi luminează sufletele noastre
cu speranţă şi iubire

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te caut

Te caut încă printre flori,
Prin colţul ierbii care plânge,
Iar pe cărare se răsfrânge
Iubirea noastră prinsă-n nori.
Prin ploaia frunzelor ce mor,
Un dor nestins de tine creşte
Şi-n piept, subit, îmi înfloreşte
Un ţipăt tainic de cocor.

E prea târziu să uit ce simt
E prea târziu să-alung dorinţa
Şi-n ochi îmi scrie neputinţa
Un cod cifrat cu ce resimt.
Iubeşte-mă din nou un ceas,
Cum te iubesc eu în tăcere
Şi fă-mi din clipe giuvaiere,
Să simt iubirea-n orice pas.

Am alungat al nopţii cânt,
Iar toamna geme în apusuri
Şi ploaia-nalţă-n ambitusuri
Doar uragane prin cuvânt.
Primeşte-mă în braţe iar
Şi dăm balsamul dezmierdării,
O noapte-n braţele mirării,
Să-ţi simt iubirea ca pe-un dar.

Te caut încă pe cărări,
Prin ale toamnei lăicere,
Prin ale vântului unghere,
Dar între noi se ţes doar mări...

poezie de Mirela Grigore
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cărări

Cu frământări, cu vise şi iluzii,
Ne facem toţi prin viaţă o cărare,
Unii c-un scop, iar alţii la-ntâmplare-
Visând succese, şi primind contuzii!

Unii străbat ca orbii a lor cărare,
Nu văd nimic din tot ce-i înconjoară,
Căci gândul lor spre alte zări le zboară-
Având doar ţel, dar neavând picioare!

Alţii văd totul, dar îşi doresc putere,
Să aibă pentru toate zeci de braţe,
Cu care să apuce şi să-nhaţe-
Visând numai mărire şi avere!

Târziu, de tot, pricep şi adevărul:-
Destinul ni-i la toţi... vămuitorul!

sonet de Vasile Neagu-Scânteianu
Adăugat de Vasile Neagu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe sub paşii tăi pustii

frunzele din pomi iar cad
din copacii din pădure
şi în sine toate ard
căci e vremea să le fure

tot veşmântu lor cel verde
care azi s-a transformat
pădurea o vai îl pierde
căci altfel e colorat

nu mai sunt frunzele verzi
ci roşcate-- ruginii
galbene-- ca să le pierzi
pe sub paşii tăi pustii

şi ne cântă toamna-- frigul
iar la geam fără pereche
c-a sosit în palmă timpul
să ne prindă de ureche

a sosit răceala iar
chiar ţi frigul uneori
să ne pună pe-un cântar
prin ai timpului fiori

toamnă toamnă iar şi iar
frumuseţea ţi-o arăţi
şi ne pui în buzunar
din recolte bunătăţi

totul este rânduit
şi astăzi de Creator
vine frigul la cerşit
din palmele tuturor

poezie de Ioan Daniel Bălan (12 octombrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zei din zei

Zei din zei din zei
Suntem cu toţii!
Dar nu ne mai recunosc ei
Şi pedepsim ca ei, idioţii
Crezând că vom fi ca ei
Nişte pui,.. turbaţi de zei!
În haită după Prometei...
Rămânând să ne hrănim,
Cu umbrele lor

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!