Mireasă...

Închid ochii şi se aşează sub pleoape
Înger de şoapte, în noapte.
Şi fiecare şoaptă este o catacombă...
Cad lacrimi în trombă...
Amintirea se disecă în mii de tăceri.
Este timpul de ieri...
Când eu - mireasă a verbului ruginit,
Îmi amintesc de-nceput.
De mireasa de rubin, cu voaluri din care,
Din râuri de sânge-am ţâşnit,
Cu tălpile goale.
Căutam să cunosc fericirea
Din laptele mamei dulce şi alb.
Prin Dumnezeu mi-a rămas
Far şi catarg.
Au trecut ani...
Am devenit femeia-mireasă,
Femeia frumoasă, frumoasă, frumoasă...
Păşind spre altar
Cu sete de viaţă.
N-am gândit niciodată
Că sub pleoapele ninse
Se vor scurge deodată,
Lacrimi, gânduri şi vise.
Am trimis la plimbare
Timpul iute trecut
Şi sub lespezi de Soare m-am ascuns - început.

În alt timp am plecat
Şi să plâng m-am decis,
Printre munţii de doliu,
Pentru ultimul vis.
Şi trecutul acela în zadar a apus,
Toate visele vieţii ca o clipă s-au scurs.
Despre visele mele
N-am nimic să vorbesc.
Am prea multă durere,
Dar tot vreau să iubesc...
...............................................................
Paşii-aleargă prin mine,
Sunt un gând de cristal
Dintr-o vară rămasă
Rătăcită la mal.
Şi din nou sunt mireasă,
Mire mi-e Infinit
Şi la tâmple-mi anină
Ramuri-valuri de mirt.
Îmi e voalul un val
Peste umerii goi,
Peste umeri de ceară,
Dar e-un vis fără noi.
Doar buzele mele sunt încrustate-n nisip,
Ca urmele paşilor
Trecători prin... peste timp.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Minune de mireasă

Mireasa îmbrăcată-n har
Cu îngeri şi argint de voal,
Cu paşii de nisip, prin lună,
Păşim cu dragostea-mpreună.
Cu trupul fraged de cleştar
Te-mbrăţişez, înger de jar.
Alunec în visele tale,
Un clopot sălbatic de jale,
Trena de călători albatroşi
Sub ochii-ţi atât de frumoşi!
Devin mănăstire divină,
Ne-mplinită beţie de peşti
Ce-mi brodează altar de lumină
Pe care ofranda îmi eşti.
Te caut sub genele plânse...
Cuvinte de timp sunt ascunse...
Unde sunt?! Unde eşti?!
Frumoaso din neuitate poveşti?
Sângerează tăcerea. În genunchi ne rugăm,
La altare de pace, timp etern ne jurăm.
Ne jurăm fericire... Ce eternă durere!
Ce destin, ce amar! Dar şi ce mângâiere!
Sub volane de voaluri,
În abis, mătăsoase poeme dispar.
Mireasă de umbre, mireasă de vise,
Mireasă de stele, mireasă de jar.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La ceas de seară

La ceas de seară gândurile-mi fură
Şi liniştea şi clipa de tăcere...
Le simt precum un strop de cianură
Ascuns azi într-un fagure de miere...

Îmi amintesc copila de-altădată
Cu părul negru, lung şi ondulat,
Cu zâmbet cast şi ochi de ciocolată.
Dar timpul a trecut... Te-ai depărtat!

Îmi amintesc cum mă strângeai de mână.
Zburam spre stele şi spre adevăr...
Azi timpul amintirile-mi sugrumă
Şi de acel trecut îmi este dor.

Da, timpul a trecut. Ai fost mireasă...
Te-a dus un june mândru la altar.
Ce tânără ai fost şi ce frumoasă!
Ne-am întâlnit pe drumul vieţii iar...

Şi viaţa ta a fost un câmp cu grâne.
Timpul s-a-ntors în palma noastră iar
Şi nu-mi mai amintesc nici cum nume
Ne-am revăzut pe-al timpului altar.

Din cerul desfăcut ca o fântână,
Culegem astăzi, iarăşi, amintiri.
Tu eşti de-acum pe sufletu-ţi stăpână,
Iar eu, oh, eu am lacrimi în priviri.

S-a strâns în noi, gol după gol, uitarea.
Din noi, mereu, tăceri s-au adăpat.
Ne este ca un haos depărtarea
Şi ce străin ni-i drumul... Ce păcat!

N-avem fotografii, dar ne rămâne
Doar gândul bun trimis spre Dumnezeu
Şi timpul petrecut în astă lume -
Un gol imens prins între tu şi eu.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rostogolire spre cer

Tu
niciodată nu ştii
cât mi-e de greu în fiecare noapte
cât de banal
ca un scrum de ţigară

niciodată nu vei şti
cât de mult mi-am dorit să-ţi pot scrie
măcar un vers
despre frunzele care au rămas din ultima
toamnă

aş fi vrut să am timp
să pun coperţi iubirii noastre
să-ţi vorbesc despre ploi
dar ştiu că versurile şi mâinile acestea reci
nu vor putea niciodată să te mângâie

am să cobor peste ape şi undeva
aproape de liniştea zăpezilor
am să mă rostogolesc spre cer
peste tăcere

acum
îmi vine să râd
e ca şi cum te-aş invita să-mi vezi
un pic din moarte
nu e simplu
am să plâng într-una de frig
n-am să ştiu ce să fac cu umbrele mele
cu răbdarea şi credinţa mea
n-am să ştiu să umblu
hai-hui
prin gândurile tale

îmi va fi sete
am să stau pe marginea drumului
n-am să înţeleg nimic
am să-mi asfixiez pe rând toate visele
de frică să nu mi le ia cineva
am să le ucid
voi desena cu fum
un sfârşit
peste o mie de gânduri, o mie de ape

voi muri frumos
fără să ştiu de ce
pe noi
Dumnezeu ne-a adunat
greşit

poezie de Mădălina Maroga
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Papilele universului

Papilele gustative ale universului
Şi-au definit rolul de nuntaşi ai pământului.
Lăute de stele s-au aliniat,
Timpul inima ne-a înjunghiat...
Goi, scurşi de cuvinte,
Doar naşterea ne-o mai aducem aminte.
Şi timpul în care,
Vânturi şi ploi,
Ne alergau prin ghiozdane.
Ne amintim de gutuile coapte
Şi de frunzele moarte –
Lumânări pe care noaptea le-a lăsat
Să ardă mocnit
Pe treptele timpului-schit.
Acum, E-uri şi vise se ngrăădesc
La poarta unui alt univers.
Am uitat de strugurii copţi,
De curcubeul pe care
Ploaia îl desena,
Cât noi alergam cu tălpile goale...
Penitenciarul tăcerii
Ne-a mecanizat sufletul,
Nu ne mai luminează cuvintele,
Nici arta, nici cântecul.
Era banilor e tot mai pregnantă...
Mâncăm mere de hârtie şi ciocolată...
Sărbătorile sunt mimate, din casă,
Nu mai chemăm să ne cânte
Colindătorii, în casă...
Am făcut altar propriei morţi,
Iar crucile atârnă mai grele,
Nu peste umeri,
Ci peste visele mele.
Salvaţi-mă dn strânsoarea tăcerii,
Până nu va fi prea târziu!
Cu voi vreau să fiu!
Vreau, cu mine să fiţi!
Să rătăcim în trecut,
Spre al bunilor mei început...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din ROGVAIV-ul stărilor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mama ştie

mama ştie că sunt mai frumoasă când iubesc
de aceea hrăneşte păsările de la ultimul etajul al babilonului ei
aici toate tablourile au geometria mea
urmele paşilor copilăriei se mai văd pe covoarele persane
în colţurile casei a ascuns hohotele mele de râs
şi icoana chipului ei
biblioteca e plină cu poveşti
pe un raft de lemn de trandafir
cărţile mele
îmbrăcate în busuioc

mai sunt doar puţine momente până să se îmbarce în
zepelinul acela cu care toţi oamenii pleacă
spre lumea firelor de iarbă
dar ea ţine morţiş să-mi spună că sunt frumoasă

mama ştie că sunt fericită când iubesc caută în lada de zestre
rochia de mireasă
mi-o pune pe umeri să prind zborul îngerilor
mâinile îi tremură când îmi răsfoieşte cărţile
cu ochii lacrimă de smerenie pe deasupra ochelarilor
soarbe lumina ochilor mei

mama ştie că atunci când te-am întâlnit
nu am mai vrut să plec din sufletul tău
din poezia ta
din universul născut de tine pentru mine
cu pleoapele tremurânde mai citeşte un vers
îl mângâie ca pe un cântec şi visează

mama ştie doar este mamă
toate poeziile vin azi în poala ei
să mai asculte o poveste despre
cât de fericită este când te iubesc

poezie de Mihaela Meravei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec de lacrimi

Zâmbea.
Visa.
Iubea.
Credea în tot şi în nimic.
Credea în tine.
Doar atât.
Şi îi era de ajuns.
Nu-i trebuia alt vis, alt gând
Sau alţi îngeri care să-i cânte imnul iubirii.
Îl ştia de la tine
Şi întreaga ei lume
Era plină de o adâncă fericire.
Întregul ei univers avea viaţa şi culoare.
Doi ochi căprui şterseseră orice urmă a trecutului.
Erau ochii lui,
Atunci ai unui înger,
Acum ai unui demon,
Dar a unuia şi aceluiaşi vis tainic de iubire.
Era aici,
Era lângă ea.
Şi el o iubea,
Dar a plecat
Lăsând doi ochi înlăcrimaţi
Şi o lume care s-a prăbuşit peste ei.
Sunt ochii ei azi trişti şi înneguraţi,
Înecaţi în gustul amar al durerii.
Sunt ochii ei frumoşi
Cei care nu mai au lumină
Şi nu mai văd nimic.
Sunt ochii ei cei care nu-l mai văd
Şi plâng,
Iar sufletul îl strigă,
Dar în zadar.
Lumea aceea frumoasă nu mai există.
Nu a luat-o cu el
Căci ea nu a vrut să i-o dea,
Dar prin ruperea visului
S-a stins şi ea.
Un cântec de lacrimi a rămas în urma tuturor.
Doar el mai spune că a existat un înger,
Că astăzi este demon
Şi că ea plânge.
O tânără ridică ochii spre cer
Şi înalţă o rugă de iertate
Pentru ea, pentru un înger
Şi pentru un vis pierdut în zare.
Sunt ochii ei cuminţi cei care tac
Şi plâng de când el a plecat.
În lumina lacrimilor reci
Ea caută lumea pierdută,
Dar tot ce astăzi mai găseşte
Este cântecul de lacrimi
Pe care în ruga ei îl spune
De dimineaţa până seara
Şi în visul tăcut din noapte.

poezie de Andreea Ion (2008)
Adăugat de Andreea Ion
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa zborului spre stele...

Zbor spre cerul plin de stele,
Candelă pe drum de noapte,
Toate-n lume-s efemere,
Toate-s dor, dureri sau şoapte.
Trec quasari prin lumea mare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Suntem stele căzătoare
Şi ne zbatem în noroi.

Zbor spre cerul plin de stele,
Pe pământul răsturnat,
Din fereastră, din oglindă,
Ca un vis m-am înălţat.
Viaţa-i zbor! Aripi de fluturi,
Trec cu îngerii – o şoaptă,
Către alte începuturi,
Parcă ne-nţeleşi deodată.

Candelă pe drum de noapte...
Fulger – lanţ pentru furtună.
Drumul nostrutrist, prin noapte,
Gânduri şi secunde-adună.
Ca-ntr-o cofă,-n plânsul meu,
Strâng speranţe, strâng suspine...
Drumul, cât mi-ar fi de greu,
Las un zâmbet pentru tine.

Toate-n lume-s efemere...
Pe petalele de crini,
Dorm iar gândurile mele.
Sunt boboci de trandafiri.
Liliac pe cer cu stele,
Rădăcină de vulcan.
Pe cărarea vieţii mele,
Nici o lacrimă nu am.

Toate-s dor, dureri sau şoapte...
S-au născut spre a muri!
Printre pleoape legănate,
Trec secunde argintii.
Dor de prunci, părinţi şi stele,
O durere, un blestem,
Şoapte, toate-s efemere...
Mâine nu le mai avem.

Trec quasari prin lumea mare,
Peste vămi. Prin cimitire,
Cruci vor străluci în soare,
Sub eterna amorţire.
De sub stâncile durerii,
Ca un sâmbure de nucă,
Sufletul – simbolul vieţii,
Către cer se-nalţă-n fugă.

Ca un vis se pierd sub noi
Fluturi albi de sărbătoare,
În al râului şuvoi.
Trecem – păsări călătoare.
În clepsidră s-a oprit
Timpul – pasăre albastră
Şi de-odată s-au sfârşit
Timpul şi povestea noastră.

Suntem stele căzătoare,
Strălucim, ne înălţăm,
Fiinţe dragi şi vise scumpe,
În tăceri, le apărăm.
Curge lacrimă de gheaţă...
La mormântul pustiit,
Parcă dintr-o altă viaţă,
Numai noi am mai venit.

Şi ne zbatem în noroi...
Într-o viaţă trecătoare,
Plâng tăcerile din noi.
Suflet biciuit ne doare...
Cerul s-a întunecat,
Pleoapa-i zbatere-n furtună.
Doamne, multe-am îndurat!
Nu-mi uraţi de noapte bună!

Şi ne zbatem în noroi,
Sutem stele căzătoare,
Ca un vis se pierd sub noi,
Trec quasari prin lumea mare.
Toate-s dor, dureri sau şoapte,
Toate-n lume-s efemere,
Candelă pe drum de noapte,
Zbor spre cerul plin cu stele.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossa ploilor de vară

Liane de verde s-au strâns...
Veghează al ploilor plâns!
Veghează tăcerea din noi,
Iubirea-mpărţită la doi.
Şi-n tainica noapte de vis,
Doar eu sunt poemul nescris
Sunt plaja cu valuri ce dor,
Ocean şi nisip mişcător...

Liane de verde s-au strâns...
Îmi pare că-i ultimul plâns.
În mine ard ploi de furtuni,
Ard frunze de jad în cununi...
Foşnesc pe sub băncile goale
Doar paşi de lumini - fulgerare.
Şi ploaia în râuri de sticlă,
Din nou, către cer, se ridică.

Veghează al ploilor plâns,
Tăceri, răsărit şi apus...
Clepsidra se sparge în trei,
Nisipul, sub pulberea ei,
Ucide secundele pline
De dor, de dureri şi de tine.
Mai lasă-mi în plânsul meu gând,
Mai lasă-mi un ultim sărut!

Veghează tăcerea din noi...
Sub sâni rubinii, ochii goi,
În goluri, pândind lumea toată,
Ne plâng şi ne cheamă, ne iartă.
Ne-acoperă glezna-ncrustată
Furtuni nenuntite de piatră
Şi lanţuri ne strâng tot mai tare
Şi ploaia ne doare, ne doare...

Iubirea-mpărţită la doi -
Un pumn de amar, de gunoi
Şi malul scurgându-se lent
Spre un sfârşit iminent.
Un tunet, un clopot de vis,
Pierdut şi uitat, încă scris...
Un an, univers, galaxii,
Etern, numai verbul "a fi".

Şi-n tainica noapte de vis,
Când stelele toate s-au stins
Şi plouă şi plouă şi-n noapte
Se-aude o ploaie de şoapte,
Se-aude un imn de furtună
Şi fulgeră, fulgeră, tună!
Te-ntreb unde pleci, de ce vii
La ore atât de târzii...

Doar eu sunt poemul nescris
Şi flamura-aceluiaşi vis.
Etern peste umbre de cruci,
Doar mie-nchinare mi-aduci...
Sunt râu tulburat de dorinţi!
Vulcanice gânduri, fierbinţi,
Coboară prin mine, în ploi
Şi plângem de vis amândoi.

Sunt plaja cu valuri ce dor.
Mereu ancorată... În zbor,
În ploi risipindu-mă sunt.
Sunt farmec şi-adesea cuvânt.
Vă temeţi de mine?! Plecaţi?!
De stâncă şi val depărtaţi,
Cu paşi risipindu-se-n vânt,
Fugiţi de-al furtunilor cânt.

Ocean şi nisip mişcător,
În inima ta mă strecor,
Se tulbură lumea şi plângi,
De ploaie aminte-ţi aduci,
De paparude, de Sfântul Ilie,
Dar nimeni nu pare să ştie,
Că-n seceta evului trist,
Doar eu, ploaia vieţii, m-am stins.

Ocean şi nisip mişcător,
Sunt plaja cu valuri ce dor,
Doar eu sunt poemul nescris
Şi-n tainica noapte de vis
Iubirea-mpărţită la doi.
Veghează tăcerea din noi,
Veghează al ploilor plâns....
Liane de verde s-au strâns...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Norii

Norii s-au adunat
Pete oraşul incendiat de sentimente.
Sentimentele ard... în ultimul timp.
Va începe un alt anotimp,
Născut din tăceri,
Din cenuşa uitatului ieri...
Când zâmbete treceau pe pervazul
Ferestrei de stele,
Adormeam lăcrimând.
Doar visele mele
Îmi mângâiau tăcerea – plapumă grea,
Pe care aţi aruncat-o
Peste inima mea.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toamna asta-i mai frumoasă

Şi toamna asta parcă-i mai frumoasă...
Cu must de frunze-mbietor şi cast!
În amintire încă mi-a rămas...
Mă simt din nou, oriunde-aş fi, acasă!

La geam văd ramuri ude cum îmi bat
Ca nişte braţe-ncovoiate-a dor...
Eu am îmbătrânit şi nu-i uşor
În "timpul-ieri", în vise, să recad.

Miroase-a nuci şi-a dulce must din vii,
A pâine coaptă-n ţestul petecit,
Pe care prunci fiind l-am tot privit
Înfometaţi, în serile târzii.

Şi parc-o văd pe mama cu batic,
Cum se-nchina şi se ruga mereu
Şi parcă nu mai sunt acelaşi eu,
Albit la tâmple şi vorbind peltic...

Mi-a nins în gând şi ani am strâns cu sârg!
Mi-a nins în viaţă... Şi sunt trist... Sunt trist!
Să fiu adult nici azi nu m-am decis
Mi-e toamna-n fiinţă şi cu toamna plâng.

Se scutură cenuşa peste cer...
Peste pământ, cenuşa creşte-n ploi...
Suntem copii! Suntem copii şi noi!
Mai mult, în toamna asta ca oricând,
Copii cu suflet cald şi auster,
Copii trudind între pământ şi cer...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Culorile sufletului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o zi

tic-tac, tic-tac
ceasul s-a poticnit într-un ciob
s-a oprit, apoi a tăcut
am ţipat atunci la porţile timpului ucis într-o noapte
nimeni nu m-a auzit
uneori mă regăseam între buze ascunse în primăveri
atingeri din trecut, pe unde am trecut odată, poate niciodată
o adiere îţi mângâia paloarea unui surâs
foşneau frunze uscate în toamne uitate
eram scoică risipită în nisip milenar
un suflet pierdut într-un psalm
căutam un strop de mare, în zare
mereu mă întrebam, mai era marea o mare
alteori desenam pescăruşi pe asfalt, mă priveai
renăşteai în zori din mare, în cântecul tragic al valurilor
la ceasuri târzii îmbrăcate în şoapte
se frânge amurgul, cuvintele au început să mai moară
tăcerile mă apasă, eu zac în negura lumii, printre lacrimi, păcate
uneori ascult tăcerea în noapte, mă doare
pic-pic, apoi nimic
e ceară în suflet, sunt suflet de ceară în bezna milenară
un suflet sfâşiat, trecător pe drum la ore târzii
mă zbat şi mă tem
pe frunzele reci se scutură amintiri, se scutură şi timpul rămas
clepsidra lumii e spartă
rătăcit în valuri târzii, te caut în noapte, străină sau cine oi fi
stingher călător printre şoapte, sunt frântură de vis din timpul ucis
de rămas nu a rămas nimeni
amurguri de ceară se aştern peste pleoape
plâng stele pe cer, mă ceartă, mă cheamă
şi totuşi doar pe tine te aşteaptă
femeie a nopţii, femeie în noapte
plouă prelung şi mi-e frig
plouă şi timpul spală gânduri în piatră
fiorul nopţii uitată, în noaptea existenţei noastre
ploile se întorc în privire, e toamnă în mine, în lume, în toate
femeie, suflet scăldat în lacrimi culese din rouă
sunt umbră în penumbra lumii în timpul uitat între pleoape
visul mi-a furat trecutul, dar unde-i prezentul
timpul s-a unuit cu marea, descarcă ochi din cer, într-o noapte
aşa mă regăsesc despuiat de primăveri în fiecare vară ce-a rămas
dar ce-a rămas astăzi din lume
unori desenez cai liberi pe scoarţa copacilor, să aud în zori, tropotul lor
în zare cresc rădăcini
ancorez uneori, sunt suflet pe mare
se sparge un val într-o scoică în timp ireal
cuvântul meu e sărut, al unui străin ce a iubit odată, o fată
de voi veni la răsărit de gânduri, într-o zi oarecare
să smulg de pe umeri trecutul
să ştii că am venit dintr-o eră ratată pe un tărâm de umbre
sub tălpi freamătă iubirea
uneori conturez universul cu un surâs
mă reîntorc în zori să aprind candele în altare de suflet
să mă aştepţi femeie în poartă
azi, am venit, am venit acasă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă oceanică

Sirenă cu sânii de jad
Şi părul de jar – un vulcan,
Spre soare se-nalţă şi ard
Vlăstari din copacul-amnar.
În valul de timp sugrumat
Dorm peşti de rubin şi smarald
Şi timpul în noi s-a-ngropat...
Oceanu-i pădure de brad.

Sirenă cu sânii de jad
Şi părul de valuri de vis,
La glezna-ţi arzândă eu cad
Şi plajă să-ţi fiu m-am decis.
Ţi-aduc coliere de stânci,
Cu alge eu trupu-ţi măsor,
Ne-ascundem în cute adânci,
Ne strângem în braţe de dor.

Şi părul de jar – un vulcan,
În zări, răvăşit curcubeu,
Sub ploi de mesteacăn te am
Aceeaşi dorinţă mereu.
Furtună ţi-e trupul căzut,
Ocean ţi-este trupul... şi vis...
O lume de dor te-ai vândut,
O poartă spre cer te-ai deschis.

Spre soare se-nalţă şi ard
Răniţi pescăruşi de tăceri...
Se-nalţă spre cer şi recad
Suave apusuri de seri.
Doar vântul cu glas dantelat
Te-atinge, briză dulceagă.
Eu vreau să te iau de bărbat
Căci îţi sunt atâta de dragă.

Vlăstari din copacul-amnar,
Clepsidră de treceri târzii,
O arcă spre marele far,
Lumină din zorii de zi.
Altar de spirale la mal,
Din alge-mpletit şi din scoici,
Eu far peste timpuri te am,
Surâsul eternelor doici.

În valul de timp sugrumat
Te am fracţiune de ceas,
De tine, ereu ascultam...
O şoaptă de-atunci am rămas.
Sălbatic sărut ne-a unit,
În zboruri convexe ne-am frânt.
Cu tine, mereu fericiţi,
Vom fii şi aici, pe pământ.

Dorm peşti de rubin şi smarald
Pe alb aşternut de mătasă
Şi-n suflete focuri mai ard...
Lumini ne întoarcem acasă.
Oh, câţi mateloţi s-au pierdut,
Etern dăruindu-ţi iubire.
Tu, mare de foc, nu i-ai vrut.
Mă chemi şi mă vrei doar pe mine.

Şi timpul în noi s-a-ngropat,
De-acu marea e sângerie,
O lume de vis te-a furat
Şi marea-i de tine pustie.
Un clopot îmi bate în gând,
Mi-e inima clopot de vis,
Eu încă mai sunt pe pământ
Etern, pescăruşul ucis.

Oceanu-i pădure de brad
Şi brazii de-odată cu el
Se pierd în apusuri şi ard,
Lumină şi focuri pe cer.
Mi-e trupul devreme ciuntit,
Mi-e timpul apus şi concav...
Oceanul de jad?! L-am iubit
Mi-e gândul de dânsul bolnav.

Oceanu-i pădure de brad
Şi timpul în noi s-a-ngropat,
Dorm peşti de rubin şi smarald,
În valul de timp sugrumat.
Vlăstari din copacul-amnar
Spre soare se-nalţă şi ard
Şi părul de jad – un vulcan,
Sirenă cu sânii de jad...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă fecioarei de cristal

Glossă fecioarei de cristal
Născută din tăceri şi plâns,
Te pierzi în fiecare val...
Alchimic gândul ţi-am pătrus.
Copilărind printre poeţi,
Ai strâns lumină-n călimară
Şi printre verbe de nămeţi
Te-ntorci în fiecare seară.

Glossă fecioarei de cristal...
E alb în jur şi alb e-n tine,
Vin pescăruşii – plâns la mal
Şi-o lacrimă ţi se cuvine.
Mă dor nămeţii de priviri
Şi scârţâie de puritate,
Mă-nţeapă ţurţurii – străini,
Tu iar mă chemi în val de şoapte.

Născută din tăceri şi plâns,
Fragilă şi atât de pură...
Tu tinereţea mi-ai ucis,
Înfometatul colţ de lună.
S-a prăbuşit sub talpa ta
Vulcan din sferele cereşti,
Mister din albă catifea,
Dar tu, în alte lumi trăieşti.

Te pierzi în fiecare val...
Secundă ce ni se arată
Furtună-n cupa de cristal
Şerpuitoare şi perlată.
În râuri de mărgăritar
Treci, o fantasmă, peste cer,
O pasăre cu-aripi de jar,
Mister, mister, mister, mister.

Alchimic gândul ţi-am pătruns,
Te-am dus mireasă, la altar,
În ierni de vis, de nepătruns.
Tu nici nu m-ai privit măcar.
Copaci de nea s-au aplecat
Şi puritatea ţi-au robit,
Mireasă, eu te-am aşteptat,
Ninsoare-n mine-am adormit.

Copilărind printre poeţi,
Pe sânii albi, au nins cuvinte.
Zadarnic astăzi tu mă cerţi,
Zadarnic plângi. Sa iei aminte
Că-mi este braţul de ninsoare
Şi fluturi cresc pe braţul meu,
Cărări cu troienite flori
Eu îţi voi oferi mereu.

Ai strâns lumină-n călimară
Şi printre verbele de nea
Te-ai rătăcit, iubită doamnă,
În aspre ierni de catifea.
Gheţari sub pleoapa de cristal
\Deodată parc-au răsărit.
O arcă şi un marinar
În largul mării s-au ivit.

Şi printre verbe de nămeţi
S-au irosit la tâmple albi...
Fecioară de cristal, mă ierţi?
Soldaţi, mereu atât de albi,
Trudind cu braţele de jar,
Au vrut în braţe să te strângă,
Dar în oceanul de cristal
S-au stins... şi-au început să plângă.

Te-ntorci în fiecare seară
Ninsoare-n mine, infinit,
Te-ntorci, dar viaţa e amară
Iar timpul meu s-a irosit.
Alungă vuietul furtunii!
Sărută-mă! Am să te-aştept.
Eu sunt plus infinitul lumii,
Vreau să te strâng din nou la piept.

Te-ntorci în fiecare seară
Şi printre verbe de nămeţi
Ai strâns lumină-n călimară,
Copilărind printre poeţi.
Alchimic gândul ţi-am pătruns...
Te pierzi în fiecare val,
Născută din tăceri şi plâns,
Glossă fecioarei de cristal.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glossă îngerilor din pustiu

E cerul senin câmp cu flori
Şi lumea e doar un pustiu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi,
E toamnă şi-atât de târziu.
Trec prunci fără mamă prin timp,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec pruncii cu tată la schimb
Şi lumii aduc mulţumiri.

E cerul senin câmp cu flori –
O lume de simple minuni.
Ei trec prin vulcanice zări,
Prin lacrimi şi peste furtuni.
Străini în amonte plecaţi,
Aval de dureri luând în piept,
În noaptea de doliu sunt fraţi,
Legaţi prin destinul nedrept.

Şi lumea e doar un pustiu,
Tăcere şi lacrimi şi ploi.
Sărmani prunci, cu voi vreau să fiu,
Să ştiu de-ale voastre nevoi.
Pe străzi insalubre şi reci,
Dezbrăcaţi, înfometaţi, goi,
În liniştea nopţii de treci,
Doar Domnul e-alături de voi.

Din pleoape curg lacrimi de ploi,
În suflet e-un râu de dorinţi,
Spre Tatăl Ceresc numai voi
Înălţaţi repetat rugi fierbinţi.
Făeă voi lumea toată ar fii
Un pustiu şi un timp în zadar,
Căci ne-am naşte în goluri de zi
Şi prin noapte vom trece arar.

E toamnă şi-atât de târziu,
Voi plângeţi cu toamna deodat',
O ramură udă să fiu,
O pleoapă, un vis... m-am rugat.
S-acopăr cu sufletul meu
Durerea ce-n voi a-ncolţit,
Să fiţi pentru mine, mereu,
Un drum către plus infinit.

Trec prunci fără mamă prin timp
Popasul din ceasul târziu,
O flacără slab pâlpâind
Pierind prin abstractul pustiu.
O clipă din binele ieri,
Speranţa eternului mâine,
Un vis – piedestal altor veri,
Flămânzilor colţul de pâine.

Săraci de părinţi şi iubiri...
Să-mi trec peste timp sărăcia,
În carnea aceleiaşi firi,
Să încolţească-omenia.
Un gând pâlpâind hrănitor
În suflet cerşindu-şi dreptate,
O ploaie, un tremur uşor,
Un pas, încă unul spre moarte.

Trec pruncii cu tată la schimb,
Îşi plâng neiertarea prin noi,
O poartă spre-al timpului nimb
Mânjită de-a grijilor ploi,
Nevoi repetat le urzesc
Durerea şi dreptul de-a fi...
Se-ntreabă de ce mai trăiesc,
De ce mai există o zi.

Şi lumii aduc mulţumiri –
Acelaşi ecou repetat,
Aceleaşi dureri, tânguiri
Ce-n noi, ca un cânt s-au creat.
Fiţi, oameni, mai buni şi mai drepţi!
Daţi celor ce plâng – cei ce n-au
Lumină, etern înţelepţi...
Făclii de dreptate vă vreau!

Şi lumii aduc mulţumiri...
Trec pruncii cu tată la schimb,
Săraci de părinţi şi iubiri,
Trec punci fără mamă prin timp.
E toamnă şi-atât de târziu,
Din pleoape curg lacrimi în ploi
Şi lumea e doar un pustiu...
E cerul senin câmp cu flori...

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Cartea glosselor
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar pentru Nicoleta

Închid ochii şi văd
Fericirea din ochii tăi,
Dar şi lacrima caldă
În care se-ascund chipurile
Celor ce şi-au dorit
Să te vadă.
Sub voalul alb de mireasă.
Văd mormântul de marmură
Al parinţilor tăi,
Împodobit cu floi şi lumină.
Ei te-au iubit, te iubesc,
Sunt îngei pe soclu ceresc.
Ei au împlinit visul acesta,
Iar tu ai închis cercul iubirii
Cununându-te întru infinit
Cu cel ce mereu te-a iubit.
Nu plânge! Eşti cea mai frumoasă!
O clipă ţi-am văzut tatăl...
Era martor, în rândurile din urmă
A celor ce te priveau.
Şi mama era acolo –
Pe piciorul tău stâng.
Ţi-ai împlinit marea iubire.
Nu plânge!
Doar eu
Am dreptul să plâng!

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Au înflorit castani, mireasă!

În cer au înflorit castanii, mireasă cu argint în păr
Şi ninge praf de ploi de stele în somnul greu, apăsător.
Eu te-am ales din veşnicii să-mi fi alături, te iubesc!
Tu eşti mireasa vieţii mele! Să fiu cu tine îmi doresc!

Ţi-am pus în păr, din cerul zilei, cunună de argint de stele,
La umbra tâmplei tale albe, o lacrima să fiu... Miresme
Să-şi curgă plânsul peste tine, să-mi ude tâmplele fierbinţi,
Să ne iubim o veşnicie, noi doi, ca doi copii cuminţi.

Dar somnul meu e doar o umbră a ultimului sentiment,
Se scutură de dor castanii, în vis, iubito, te aştept!
Altar ni-i doar promisiunea de-a ne iubi nelimitat,
Şi-n gânduri voalul tău, mireasă, pe faţa mea s-a aşezat.

poezie de Rodica Nicoleta Ion din Drum de cuvinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Mă pierd în tăceri!
Caut, şi numai stiu ce!
Mă ninge prin gânduri,
Pe plete, pe umerii goi!

Mă-ncearcă un gând,
O lacrimă tristă arzând,
Un dor, şi ce dor,
Tot mai nebun!

Să plec, să rămân,
Să las totul în urmă!
Pe urmele mele se-aştern
Zăpezi în troiene!

Vântul îmi suflă prin vene,
Timpul îmi cerne vise,
Şi visele-s fără de tine.
Mă-neacă ceaţa şi lacrima!

Lacrimi din timpuri pierdute,
Curg pe obraji fără nume,
Le-aş alunga, le-aş şterge,
Dar Eu cu ce aş rămâne!

Cu iarna şi gheaţa,
Cu frigul şi tremurul
Din inimile noastre,
Cu vremea, cu timpul!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zăpezile iubirii

Zăpezile iubirii s-au topit...
Curg râuri reci spre minus infinit.
Mi-e sufletul, adesea, gând ce zboară –
Un fluture de vis, în primăvară.

Tăceri şi dor, un plâns prelung, hoinar,
Strângând în noapte clipele de jar,
Cu buze reci de frunze-ngălbenite.
Mă dor de-acum aducerile-aminte...

Zăpezile iubirii s-au topit,
Curg râuri reci spre minus infinit
Ce-n mine sunt uitate... sau ascunse...
Şi se aşează ca un gând, pe buze...

Sunt un vulcan uitat în adormire,
Sunt primul zâmbet cald, de fericire...
Mă-nalţ prin voi, spre-a coborî tăcut,
În mine,-n vise şi în început.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ceasul inimii

Merg să repar ceasul inimii... Punct!
Nu-s înger de ceară, nu-s nici zeu pe pământ...
Îmi sună haotic, de praf încărcat
Timpul inimii mele, ca un pas pe asfalt.

În ţărâna durerii văd secunde uitate,
Sfâşiate poeme, amintiri sângerate
Tăiate în ciobul clepsidrei... De ce
Ca un val, ca un vis, pier mereu clipele?!

Secundarul răsună deodată în van...
Se înalţă spre mâine în limbi de vulcan...
Mă ustură timpul trecând peste noi,
Mă arde de-o vreme tăcerea în doi.

Privesc minutarul - e o harpă de stele,
Un zumzet de taină al inimii mele...
Transcendent, un miracol - chemarea spre moarte,
O ultimă şansă în marea de şoapte.

De-acum ca un clopot e limba orară...
Se-aude o ploaie de lacrimi de ceară...
Se stinge tăcerea-n apus de cuvinte,
O candelă vie lucind pe morminte.

Secunde mârşave, secunde murdare
Furând fericirea... Ce-i viaţa când doare
La tâmplele albe şi rostul de-a fi?!
Ni-i trecerea taină... În suflet copii,

Cu tălpile goale, căutăm un răspuns
În nisipul clepsidrei clipelor ce s-au scurs
Şi întorşi la esenţe, secundar şi lumină,
Scormonim în tăcere după pace şi tihnă.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt

Sunt
Fotometria unor clipe
Inegal măsurate
În curgerea lor către moarte.
Am evadat, stingheră mireasmă,
În voal risipit de mireasă,
Pe munţi de aramă.
Un voal ce pe trepte
De albe tăceri
M-a trecut în drumul spre ieri.
Îmi pâlpâie sufletul
Sub adierea sărutului tău.
Picuri de sângeri din ochii mei cad
Şi pleoapele ard...
Mi-e somnul mai greu,
Negura mă soarbe
Iar eu mă adâncesc
Spre a-i lumina marginile.
Nu, nimeni nu mă va putea stinge!
Atâta timp cât sunt eu...
Şi întâmplător... sunt.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!