Tenacitate

Ascuns adânc, într-o pădure deasă,
Un mic păianjen plin de zel trudea
Să-şi ţeasă pânza fină şi frumoasă,
Ca să mai prindă câte-o muscă-n ea.

Şi isprăvind într-un târziu lucrarea
S-a tras deoparte şi a adormit
Fiindcă-l epuizase încordarea
Şi se simţea în pânză ocrotit.

A doua zi, o veveriţă mare,
Ce a sărit pe-un ram alăturat,
Cu coada a lovit, din întâmplare,
Şi minunata pânză i-a stricat.

Privind neputincios nenorocirea,
În loc să se agite în zadar,
Păianjenul, că aceasta-i este firea,
S-a apucat să-şi ţeasă pânza iar.

Şi a muncit cu râvnă ziua toată,
Fiindcă nu-i place să se dea bătut,
Iar dacă se va rupe înc-o dată
O va urzi din nou de la-nceput.

poezie de Octavian Cocoş (26 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pânza de păianjen

Unde ceţoasa pânză de păianjen se sfârşeşte?
Unde albul pânzei de păianjen se răreşte?
- Acolo sus, păianjenul - precum o stea neagră,
Lacomă stea,
Cu mii de ochi privea...

poezie clasică de Maria Pawlikowska-Jasnorzewska din Lirică poloneză (1996), traducere de Valeriu Butulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

m-ai prins în pânza ta
unde mă zbat inutil
ai tras o pânză fină
veninul îl strecori elegant
aştepţi să îmbătrânesc

gogyohka de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lebede pe lac

O pânză de păianjen ai ţesut
Ai adunat în ani lumină gândul
Ce niciodata nu l-am cunoscut
Şireaguri de mărgele îmi picură

Pe gene culoare albă sidefie
Şiruri de gânduri scoase acum
Dintr-o lume rea siderată pustie
Pânza de păianjen ca un fum

Şireagul de mărgele deşirat
Drumul iubirii liber nepătat
Traieşte iubirea frumoasă
Căci soarta uneori e dureroasă

Rămân privind în urma ta deliberat
Din pânză de păianjen esti scăpat
Şi tot trecutul greu tu l-ai uitat
Rămâi cu bine, dragul meu iubit

Urmează-ţi drumul până la sfârsit
Şi luciul apei oglindă în lacul liniştit
Două lebede pe lac au apărut
Un zâmbet şi lacrima a dispărut

poezie de Vivian Ryan Danielescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păsărelul şi păsărica

Un păsărel şi-o păsărică
Văzând în faţă un arin
S-au aşezat pe-o rămurică
Să-şi tragă sufletul puţin.

El s-a gândit că n-ar strica
Să-i facă curte sub frunziş
Şi a făcut un pas spre ea
Şi încă unul, pe furiş.

Dar ea s-a tras încet deoparte
Şi fiindcă ploaia se pornise
Şi-a udat penele pe-o parte
Căci de sub frunze-un pic ieşise.

Şi cum se întâmplă câteodată,
El nicidecum nu a lăsat-o
Şi împingând-o înc-o dată,
Pe jumătate a plouat-o.

Apoi, fiind cam insistent,
Cu ale lui mişcări discrete
A scos-o în ploaie permanent
Şi a udat-o ciuciulete.

De aceea, la morală ajung,
Şi martoră e rămurica:
Cu cât preludiul e mai lung,
Cu-atât mai udă-i păsărica.

fabulă de Octavian Cocoş (28 august 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Patimile după Cioran

Unde-i dragostea ce rupe
pânza nopţii şi-i dă foc
trec şi stelele-n minijupe
să-şi găsească-n mine loc

Pânza nopţii arde-n foc
mângâiere cu mângâiere
iese parc-o melodie rock
Doamne chiar de sub piele

Mângâiere cu mângâiere
trec şi stelele-n minijupe
numai dragostea îmi cere
care-i dragostea ce rupe

Pânza nopţii şi-i dă foc
sfâşiind tot cerul pe loc

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme II (18 aprilie 2020)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu ştiu ce mă împiedică să fac un pas mai departe, nu ştiu ce m-a tras tot timpul înapoi şi ce-mi dă acum tracul, panica asta. S-ar zice că pânza de păianjen s-a întins şi s-a tot întins până aici. Dar mai departe nu e la fel?!... Păianjenul ţese harnic, ar putea să mă înghită, dar se joacă cu mine. După cum vezi, am vrut să fug, să scap din plasa lui, dar iată-mă prinsă în plasă.

Cella Serghi în Pânza de păianjen
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Legea e ca pânza de păianjen: viespea o rupe, iar musca se încurcă în ea.

proverbe româneşti
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luleaua uitării

Pe un colţ de policioară, şi-a lăsat bunu'luleaua,
Într-o ceaşcă fără toartă, s-a uscat de demult cafeaua
Un ziar vechi, mototolit, a cules pulberea vremii,
Iar icoana din perete, parcă-şi murmură vecernii.

Un păianjen a ţesut pânză peste masa mică
Vine vântul, pe-un geam spart şi din joacă i-o mai strică
Un ceasornic tace-n tindă, cu limbile înţepenite,
Pe-o hârtie îngălbenită, cineva a scris cuvinte.

Parcă seamănă a rugă, sau o listă de bucate,
N-a mai apucat se vede, să le-nşiruie pe toate
Şi din umbra unei uşi, parcă face semn ciomagul
Cheamă, ceartă şi aşteaptă, doar s-o înturna moşneagul.

Pălăria găurită, zace-n prispă aruncată
Nimănui nu-i trebuieşte şi se rupe nepurtată,
De s-ar face vremea aceia, când era unchiaşul tânăr
Toată supărarea casei, ar duce-o râzând pe umăr.

Şi s-ar veseli să ştie, că n-au împărţit luleaua,
Nici din ceaşca fără toartă, nu s-a mai băut cafeaua
C-au luat tot ce se putea, ce-au crezut folositor,
Şi-au lăsat odaia-n seama vremii şi uitărilor.

poezie de Elena Căruntu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste fără final... - partea a doua

Şi s-a stins apoi moşneagul... a trecut la cele sfinte
Iar,, mamaie'' şi,, tataie''... dorm acuma în morminte
Dar povestea începuse c-o fetiţă abandonată
Crescută de-aceşti bătrâni, fără mamă, fără tată

Mai târziu şi-a găsit mama, devenise adolescentă,
A iertat-o şi-a dorit-o pentru viitor prezentă
Şi-a cunoscut tatăl vitreg, fratele, sora mai mică
Dar o frământa-ntrebarea:,, Unde-i tata? Am bunică?''

Trecuse prin şcoala vieţii şi acum era studentă
Întrebarea:,, Unde-i tata?'' devenise mai frecventă
Şi-a pornit aşa într-o doară într-o bună dimineaţă
Să-şi caute rădăcina într-un sat pierdut în ceaţă

Cu emoţie şi teamă a bătut uşor la uşă
Fata cu ochii albaştri şi cu faţa de păpuşă
I-a deschis atunci bunica şi-a-mbrăţişat-o îndată
Apoi i-a întins o poză,.... doar o poză în loc de tată

Printre lacrimi şi suspine a-ntrebat-o:,, Unde-i tata?''
Iar bunica răvăşită şi-a îmbrăţişat nepoata
N-ar fi vrut ca ea să ştie că s-a spânzurat de tânăr
Pentru că nu l-a lăsat să-şi ia grijile pe umăr

Să se-nsoare cu iubita rămasă însărcinată
Şi-o privea cu remuşcare şi cu drag pe biata fată
Parcă ar fi vrut să-ntoarcă înapoi timpul şi viaţa
Să-şi aducă-napoi fiul la fetiţa lui şi,, soaţa''

Era însă aşa târziu şi o năpădeau regrete
Tot privind la ochii albaştri, la figura acestei fete
Care seamănă aidoma cu bătrâna străbunică
,, Doamne, cât e de frumoasă!''... Nu putea mai mult să zică....

Şi-a plecat tânăra tristă iar la studii, resemnată,
Dar ştia acuma unde-i cel care i-ar fi fost tată
Este clar o eroină din romanul vieţii sale
C-un parcurs întortocheat şi.... puţin noroc în cale....

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păianjenul negru ...

Păianjenul cel negru, ucigaş,
În casa noastră veşnic chiriaş,
E îmbrăcat în pânze, cu mănuşi,
Pândindu-şi prada după cele uşi.
Îşi pune pălăria şi-un monoclu.
E elegant, cum este orice cioclu...
Şi ţese iute-n firele de tort,
Zăbranice, doar bune pentru mort.
Că victima îi va pica în plasă
Până n-o vede prinsă, nu se lasă.
Şi scuipă, îndârjit, un soi de bale,
În patru zări şi-n patru părţi egale.
S-a năclăit şi el până la cot,
Dar încă mestecă la bale-n bot.
Însă nu-şi face griji, căci e imun,
Ţesând neîncetat, ca un nebun.
Acum, în fine, are un coşciug,
Lucrat cu sârg şi mare meşteşug.
Ca giulgiu, pânza oţelită-n dinţi,
Ce-ar speria şi un altar cu sfinţi.
E pregătit, stă sus pe metereze
Făpturii zborul lin să îi reteze.
Festin să facă şi paranghelii
Cu vinuri pe alese şi făclii.
Stă ghemuit într-un mai vechi fotoliu
Să ţeasă alte pânze pentru doliu,
Bătându-se pe pântecul sătul,
Făcând din ghemul lui de bale scul,
Clocind noi tactici cu bătaie lungă
Ce somnul dintre gene îi alungă.
Păianjenul urzeşte, în fabrici, lungul şir
Al morţilor ce-şi sapă un loc în cimitir.
Când neatenţi, distraţi şi poate fără rost
Au înţeles târziu că doar picat-au prost.
Degeaba răzvrătirea din coate-şi face loc;
În ast război năpraznic, picat-au la mijloc,
Iar palida speranţă moare cu ei odat'
În sânge, neputinţă şi-n van acum se zbat.

poezie de Mihaela Banu din Ne învârtim în cercul vieţii (2012)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A venit toamna

Cad frunze ruginii şi se aştern covor
Sub paşii mei foşnesc ca şoaptele de-amor
Pe cer, deasupra mea, pluteşte un cocor
Ce pare rătăcit de stolul călător.

E toamnă şi pustiu, şi parcul este trist
Pe strâmtele alei e doar un poliţist,
Iar eu mă plimb tăcut, de parcă-s un turist
Intrat într-un tablou în stil renascentist.

Un nor mare şi gros se-apropie grăbit
Şi ploaia va cădea din ceruri negreşit
Iar soarele s-a dus uşor spre asfinţit,
Căci ziua s-a scurtat, iar noaptea s-a lungit.

Pe-o creangă, în copac, un corb de abanos
Se uită cu nesaţ la un covrig de jos
În timp ce lacul mic, care zâmbea frumos
Acum îmi pare-a fi un pic morocănos.

Spre casă mă îndrept, că s-a întunecat
Şi parcă din senin răcoarea s-a lăsat
Un câine vagabond a pagubă-a urlat
Că toamna e aici, iar vara a plecat.

poezie de Octavian Cocoş (4 septembrie 2020)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nocturnă

M-am trezit cu mine lângă mine
Şi m-am speriat de hăul care se deschidea între buzele mele,
Fără ca sufletul să-l mai poată acoperi.
Vorbeam singur.
Păianjenul din mine începuse, de spaimă,
Să ţeasă o pânză în care să cadă cuvintele.
Când le vei auzi ecoul, urechea ta va fi bătrână,
Sufletul meu, cântec sub lună.

poezie de Marius Robu din Aproape alb (23 august 2013)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trilemă

Stau ca la teatru, scena-i lumea mare,
Pe ea se mişcă oameni şi popoare;
Şi ce văd azi? Nevoi şi neputinţă,
Necazuri fel de fel şi suferinţă,
În loc de vorbe şi purtări alese,
Sunt doar urzeli, trădări şi interese,
Dreptatea s-a ascuns, nu se mai vede,
Şi în virtute nimeni nu mai crede,
Iar viaţa e din ce în ce mai fadă,
Iubirile se vând la colţ de stradă,
E plin de hahalere şi paiaţe,
De travestiţi, şi măscărici, şi ţaţe...
Iar câinii pe fundal scâncesc şi latră;
Să râd, să plâng sau să rămân de piatră?

poezie de Octavian Cocoş (9 aprilie 2022)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două inimi

Două inimi într-un singur piept, îşi împărţeau bătăile.
Una se satură şi decide să urce sus, în cap.
Îşi construieşte un întreg oraş, pe care îl înconjoară cu ziduri groase, din cea mai rezistentă pânză de aer.

Timpul trece...

Inima ce a decis să plece, măcinată fiind de singurătate, începe să îşi dea întâlnire cu prieteni invizibili; să îşi aducă singură ofrande; să cânte despre fericire, pentru a şi-o aminti.
În fiecare dimineaţă, de cum se deschid pleoapele, îşi repetă că "ştie ce face", minţindu-se fără să vrea.

Timpul trece...

Precum două păsări pe acelaşi cer, cele doua inimi nu se pot ignora la nesfârşit.
Prima ar vrea să vorbească, dar nu ştie limba.
A doua ar vrea să tacă, dar nu cunoaşte liniştea.

Timpul trece...

Până-ntro zi, când se opreşte-n loc.
Şi pentru câteva secunde, cele două inimi se privesc.
Una uitându-se în sus, cu modestie, cealaltă privind în jos, cu trufie.

De la această întâmplare, mult timp a trecut...
Şi adevărul e, că nimeni nu ştie să descrie exact ce s-a întâmplat, deşi mulţi au încercat.

Unii spun că cele doua inimi s-au privit, până când cea de sus a adormit.
Şi aşa de la înălţime a căzut, că s-a ciocnit de cea de jos... şi din doua inimi, Una s-a făcut.

poezie de Alexandru Pop
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Respiră

punem culorile pe paletă
numărăm în gând
albastru de voroneţ au ochii
iubitei, cerul şi elevii nu au plâns
ziua respirau cum pictau
noaptea croşetau pânze de păianjen
şi
respirau - somnul ne povesteşte
ultima pânză -
pânza de mâine au visat
- o a
seară de vară vişinie din geneză
durerea albastrului de voroneţ
(?!) se estompează

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păianjenul şi toamna

Noaptea este de grafit,
Tot mai galben e pământul.
Semn că toamna a venit,
La fereastră-mi bate vântul.

Ploile mărunte umblă
Dintr-o frunză-n altă frunză.
Unde ieri era şi umbră,
Stropii albi atârnă-n pânză.

Biet păianjen s-a ascuns
Unde scoarţa e desprinsă.
Unde ploaia n-a pătruns,
A rămas o frunză prinsă.

poezie de Camelia Opriţa din Boema - Revistă de literatură şi artă, Lumea Copiilor ( Poveşti din Călimară ) (octombrie 2020)
Adăugat de Filip Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păpădia şi boul

Printre gunoaie, pe-o tarla pustie,
A răsărit timid o păpădie
Şi s-a întristat că-n jur, până departe,
Erau doar mărăcini şi sticle sparte.

Şi ce mirosuri grele, infernale,
De câini şi iepuri morţi, şi de fecale,
În arşiţa de foc umpleau văzduhul,
Că îi venea îndată să-şi dea duhul.

Şi s-a rugat cu foc încrezătoare,
O, Doamne, Tu mă scapă de duhoare,
Şi îngerii din ceruri îi convoacă,
Ca să mă scoţi mai repede din cloacă.

Dar, iată, sub a soarelui văpaie,
Păştea un bou bătrân printre gunoaie,
Ce neputând durerea-i să înţeleagă,
Făcu pe ea o balegă întreagă.

Nu este loc de nicio îndoială
Că de aici desprindem o morală:
Oriunde-ai fi, în orice împrejurare,
Poţi să ajungi într-un rahat mai mare.

poezie de Octavian Cocoş (1 mai 2022)
Adăugat de Octavian Cocoş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi pâianjenul ţese pânză, dar din pânza lui nu se fac haine.

proverbe româneşti
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Singurătatea mi se părea o vietate posacă şi vicleană care te pândeşte şi te-nhaţă cu mii de tentacule, înglobându-te, sugându-te într-o imensă masă vâscoasă şi-aceea, din care, apoi, nici viu nici mort, te proiectează pe-o pânză, vâscoasă şi-aceea, din care nu mai ai putere să te smulgi, rămânând acolo, muscă imensă şi goală, etalată pe pânza unui păianjen necruţător.

Ileana Vulpescu în Arta conversaţiei
Adăugat de IvanovCecilia
Comentează! | Votează! | Copiază!