Spargere

Înlăuntrul meu coajă de var de ou,
stăteam pe întuneric
până când cineva a spart
coaja aceea
şi am văzut că sunt gălbenuş într-un albuş
şi este cu mult mai albă
decât cerul albastru.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Albastru de voroneţ

Albastru cu cap încoronat,
cu albastru tăiş fulgerător,
pe albastru l-a decapitat
peste nor, sub nor.
Albastru fără cap, a căzut,
nu el bineînţeles, trupul lui,
din văzut deveni nevăzut
înaintea şi-napoia norului
Albastru cel mare, din cer
cel pe dinlăuntru şi pe dinafară
ţinea în echilibru sever
secunda dimineţii şi pe cea de seară.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintr-o coaja de lamaie

Sunt maestrul de carton
ce ascunde fără grabă,
cerul într-un pumn de lavă.
Dintr-o coajă de lămâie
construiesc iubire mută.
Dintr-o creangă agăţată
doar în ace parfumate,
sensuri cresc, se-ntind alene.
Valuri de lumini şi umbre,
şerpi încolăciţi în simţuri
mă sufocă, strâng în arcuri...
Doamne! Cât o veşnicie
pare- acum secunda albă
când aştept să vii la mine...
Dor, iubire, amintire
se înlănţuiesc în grabă.
Simt amar cum urcă vina
dar păşesc şi mai departe.
Din măruntele cuvinte
aşternute– n lanţ de creste
eu adun naiv iubire.
Din minciuni sau adevăruri
zile trec prin flăcări mute.
Doar contururi luminoase
mângâi seara la culcare.
Simt cum visul meu răspunde
şi aş vrea s-aud ecoul...
Doar din coaja de lămâie
se aude foşnet dulce.
Cerul meu senin aduce,
trupul freamătă chemare...

poezie de Anne Marie Bejliu
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stănescu, Nichita

Nichita Stănescu este cel mai frumos sentiment al României Mari.

definiţie aforistică de Costel Zăgan din Inventeme (12 decembrie 2018)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântec

E o întâmplare a fiinţei mele:
şi-atunci, fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine, decât oasele mele,
pe care mi le scâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.

Să stăm de vorbă, să vorbim, să spunem cuvinte
lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece de delta fierbinte,
ziua de noapte, bazaltul de bazalt.

Du-mă fericire, în sus, şi izbeşte-mi
tâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşire
se face coloană sau altceva
mult mai înalt, şi mult mai curând.

Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se, amestecându-se,
două culori ce nu s-au văzut niciodată,
una foarte jos, întoarsă spre pământ,
una foarte sus, aproape ruptă
în înfrigurata, neasemuita luptă
a minunii că eşti, a-ntâmplării că sunt.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până nu mai sunt

Ştii ce-mi şopteşte
Noaptea
Când apari pe cerul meu
Din umbră?
Propteşte-ţi somnul
De umărul meu,
Iubito,
Să împărţim stelele
Până nu mai sunt...

Ştii ce-mi îngână
Ziua
Când rămâi pe cerul meu
În lumină?
Ascunde-ţi genele
În razele mele,
Iubito,
Să alunge norii
Până nu mai sunt...

Ştii ce-mi spune
Seara
Când adormi pe cerul meu,
În apusuri?
Aprinde-ţi dorul
Din roşul soarelui,
Iubito,
Să ardă temeri,
Până nu mai sunt...

poezie de Gabriela Chişcari (25 iunie 2012)
Adăugat de Gabriela Chişcari
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

poezie celebră de Nichita Stănescu din O viziune a sentimentelor (1964)
Adăugat de Roxxy306
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu - la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau între noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-l înfigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de căderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei de la-nceput.

poezie celebră de Nichita Stănescu din O viziune a sentimentelor (1964)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Colinda de inimă

Voi colinda cu inima mea
mergând prin zăpadă,
mâna mea în cinci colţuri ca o stea
începe cuvinte să vadă.

Braţul meu, o coadă de cometă;
umărul şi pieptul meu - cer.
Căldura lor secretă
luceşte albastru de ger.

Să fiţi liniştiţi, să aveţi parte de linişte albă
sub cetina verde împodobită.
Ochii mei, doua vergele-ntr-o salbă,
împodobesc ora, clipită.

...

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

– Să crezi în dragoste, chiar dacă-i izvor nesecat de durere. Nu-ţi încătuşa nicicând viaţa inimii tale.
– Nu, nu, prietene al meu. Vorbele tale sunt întuneric şi nu le pot pricepe.

– Iubita mea, sufletul nu este făcut decât să trăiască între lacrimă şi cântec.
– Nu, nu, prietene al meu. Vorbele tale sunt întuneric şi nu le pot pricepe.

– Bucuria are viaţa scurtă ca picătura de rouă. Atunci când surâde, moare. Durerea este puternică şi de neînfrânt. Lasă fiorii dragostei să-şi trezească din nou lacrimile durerii în ochii tăi.
– Nu, nu, prietene al meu. Vorbele tale sunt întuneric şi nu le pot pricepe.

– Floarea de lotus voieşte mai bine să se răsfeţe o clipă doară în lucirea soarelui, ca apoi să moară, decât să trăiască veşnicia iernii într-un biet mugur.
– Nu, nu, prietene al meu. Vorbele tale sunt întuneric şi nu le pot pricepe.

poezie celebră de Rabindranath Tagore din Grădinarul
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Îmi vine miros de coajă de pâine.
De unde, mă întreb,
Dulapul e dat de mult,
Nu l-a mai deschis, nu l-a mai vopsit.
Cândva avea şi o dantelă prinsă cu pioneze
Pe raftul cu ceştile mici, pentru musafiri.
Acolo, la mijloc, stătea pâinea
Ca într-un cuptor de lemn,
Învelită într-o pânză albă.
Ea nu a mai umblat acolo,
Nu a mai deschis.
A dat dulapul cu totul,
Pe coaja pâinii apăruseră chipuri de sfinţi
Şi pânza albă era o marahmă.
Acum mi-a venit mirosul ăsta.
Şi taie o bucată din pâinea pe care
Copilul o rupea cu mâinile mamei
Şi o ducea la inimă.

poezie de Luminiţa Potîrniche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Al pămîntului

Stau şi ucid în linişte,
fiinţele rezistente ale melancoliei

Pe lupi mai întîi, apoi duhul
albastru,
pe jederi mai întîi, apoi mistreţii
şi rîşii.

Îi smulg încet
din maxilarul închipuirii.

Fără dinţi oasele
par mult mai blînde.

Stau şi ucid în linişte
şi din ce în ce,
cerul din jurul meu
se iluminează

Iau apoi plugul
şi-l înfing adînc în pămînt.

Înapoia mea răsare
acoperit de grîu şi de porumb
soarele.

Razele lui
sunt de grîu şi de porumb...
Le aud revărsîndu-se-napoia mea
pe cîmpia arată.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cavaler al florii de cireş

Chip de cireaşă muşcată de un elf
zburând tot timpul într-un alt
miraj visat.
... Sandà pe care mi-o-ncalţă un zeu
în salt pe inorogul vel înalt
şi inşăuat.
Şi voi veni să mă prostern
mai mult rănit şi mult
învins,
Când ai să baţi pe un cadran etern
un nor mai alb şi mult mai mult
care a nins.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pierderea ochiului

Aş ciocăni cu unghia până când
n-aş mai avea unghie,
şi cu degetul până când
mi s-ar toci.

Dar a venit la mine
orbul şi mi-a spus:
- "Lasă-ţi, frate, unghia-n pace,
dacă ai cumva un ochi
în vârful ei,
de ce să-l spargi?"

Şi totuşi şi totuşi
poarta asta, dintre mine şi tine,
trebuie zguduită de cineva.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Necuvintele (1969)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stănescu, Nichita

Nichita Stănescu este cel mai important poet român de după cel de-al doilea război mondial. Odată cu el, prin el, logosul limbii române ia revanşa asupra poeţilor ei.

definiţie celebră de Ştefan Augustin Doinaş (1995)
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Ca un orb sunt în faţa oglinzii,
cuvintele insuportabile
mă dor mai tare decât mizerabilul trup.
Ah, ele sunt mute în faţa cântecului,
semnul lor mă doare
cu mult mai puternic decât crucea de lemn
a oaselor de os
şi din spinarea lor.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de Avramescu Norvegia Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

O pasăre îndrăgostită de aer este mai moartă decât o păsare îndrăgostită de o ramă. Şi cu mult mai săracă.

Nichita Stănescu în Fiziologia poeziei
Adăugat de Enache Andreia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atât de mândru ea mergea

Atât de mândru ea mergea
şi-atât de galeş, singuratic.
Vedere mult prea mult avea
albastru ochi al meu apatic.
Atât de tandru mirosea
când nara mea de bot de câine
mult lungă o adulmeca
şi azi şi mâine.
Atâta viaţă amărâtă
stătea în ea mai râsă-plânsă
atâta lapte de cucută
aş fi băut de doruri însă
ea s-a fost dus, ea s-a fost dus
doar de la mine
şi doar o vorbă nu i-am spus
în veşnicie.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegia întâia

Închinată lui Dedal, întemeietorul
vestitului neam de artişti, al dedalizilor

I

El începe cu sine şi sfârşeşte
cu sine.
Nu-l vesteşte nici o aură, nu-l
urmează nici o coadă de cometă.

Din el nu străbate-n afară
nimic; de aceea nu are chip
şi nici formă. Ar semăna întrucâtva
cu sfera,
care are cel mai mult trup
învelit cu cea mai strâmtă piele
cu putinţă. Dar el nu are nici măcar
atâta piele cât sfera.

El este înlăuntrul – desăvârşit,
şi,
deşi fără margini, e profund
limitat.

Dar de văzut nu se vede.

Nu-l urmează istoria
propriilor lui mişcări, aşa
cum semnul potcoavei urmează
cu credinţă
Caii...

II

Nu are nici măcar prezent,
deşi e greu de închipuit
cum anume nu-l are.

El este înlăuntrul desăvârşit,
interiorul punctului, mai înghesuit
în sine decât însuşi punctul.

III

El nu se loveşte de nimeni
şi de nimic dăruit în afară
prin care s-ar putea lovi.

IV

Aici dorm eu, înconjurat de el.

Totul este inversul totului.
Dar nu i se opune, şi
cu atât mai puţin îl neagă:

Spune Nu doar acela
care-l ştie pe Da.
Însă el, care ştie totul,
la Nu şi la Da are foile rupte.

Şi nu dorm numai eu aici,
ci şi întregul şir de bărbaţi
al căror nume-l port.

Şirul de bărbaţi
îmi populează
un umăr.
Şirul de femei
alt umăr.

Şi nici n-au loc. Ei sunt
penele care nu se văd.
Bat din aripi şi dorm –
aici,
înlăuntrul desăvârşit,
care începe cu sine
şi se sfârşeşte cu sine,
nevestit de nici o aură,
neurmat de nici o coadă
de cometă.

poezie celebră de Nichita Stănescu din Elegii (Cina cea de taină) (1966)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stăteam într-un loc înalt

Stăteam într-un loc înalt
Şi-am văzut, mai jos, mulţi diavoli
Alergând, ţopăind
Şi petrecând înconjuraţi de păcate.

Unul mi-a aruncat o privire, rânjind,
Şi m-a strigat, "Prietene! Frate!"

poezie de Stephen Crane, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Curentare

Te-am văzut, tu m-ai văzut, noi ne-am văzut.
Să-mi fi fost brăţară nervul,
nor de iarbă şi păscut,
să îmi fi zărit ieri evul...

Dintre zări mă preling
Doamne, stelelor piezişe
Iartă-mă, m-aprind, mă sting
Cu Isuşi pe cruci crucişe.

Vede ochiul meu doar stânga.
Dreapta vede verde Doamne.
Lîngă tine, lîngă lînga
arme sunt şi numai arme.

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!