Oameni precum copacii

Există oameni precum copacii...
ei dăruiesc de e nevoie,
bucăţi de stea sau lapte-al stâncii,
cu inimă şi bunăvoie.
Acum privesc adânc în mine
şi cred că sunt copac, însă am teamă...
poveri îmi stau pe umeri în ciorchine,
nu ştiu de pot să descifrez o anagramă.
Dar stau la post că asta mi-e menirea
deşi furtuni îmi lasă cicatrice,
îţi dăruiesc surâsul căci asta îmi e firea
sperând că vei prelua a mea matrice.
Lovită sunt de-a ta indiferenţă
însă eu ştiu că sufletul ţi-e chinuit,
mă-nchin în faţa ta cu reverenţă,
accept cu umilinţă gandu-ţi tăinuit.
Eu braţele-mi deschid ca ramuri
de ai nevoie te cuprind la trunchi,
înalţ spre cer verzile mele flamuri
şi visele ţi le strâng mănunchi.
Uneori nedorită sau chiar umilită,
bătută de vânt şi arsă de soare,
precum copacul rămân aici, nesilită
şi când va fi să mor, voi muri în picoare.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Poate că nu te-ai străduit destul. Doar atât dacă i-ai spune, că o iubeşti şi totul s-ar rezolva, s-ar schimba brusc, în bine, pentru amândoi.
Lucian: Chiar crezi asta? Eu nu sunt atât de sigur. Nu cu ea. Cu ea nu va fi aşa de uşor. Dacă ar fi fost alta, poate da, dar ea... Nu! Nu merge. Poate ar fi ţinut figura dacă ea ar fi fost altfel, însă... Nu ştiu. Nu ştiu ce să mai cred.
Maria: Cum să nu ştii? Cum poţi spune aşa ceva? Tocmai tu? Acest termen nu există, sau poate fi depăşit, mai ales pentru tine.
Lucian: Bine ar fi să fie aşa, însă, din nefericire pentru mine, nu e deloc astfel... Sunt nehotărât, Maria; e pentru prima oară în viaţă că mi se întâmplă aşa ceva, dar culmea, într-adevăr nu ştiu ce să fac. Ezit mereu, amân mereu, deşi nu asta mi-aş dori. Din cauza asta trebuie să mă mai gândesc, să devin odată hotărât.
Maria: Bine, Luci, atunci mai gândeşte-te, poate că ceea ce ţi-am spus îţi va fi de folos într-un fel; cel puţin eu aşa sper.
Lucian: Sigur. Chiar îmi este de folos. Îţi sunt recunoscător.
Maria: Lasă asta. N-am nevoie de recunoştinţa ta.

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ASTĂZI SĂRBĂTORESC PENTRU MINE

În zori de zi am rătăcit,
pliurile vieţii am răsfoit...
Amintirile aniversărilor au rămas
proaspete ca faţa unui ţânc poznaş.
Copilă fiind de-ajuns îmi era
o mică cutie cu trei funde roşii,
pe scara fericirii sufletu-mi urca,
cu mâna-i firavă ceru-atingea
şi cu lumina solară ochii-mi umplea.
Întrevăd însă şi aniversări
când inima de lacrimi era plină,
pachete cu daruri lipseau şi nu era lumină...
Întreg universul îl simţeam ca duşman,
un cer cenuşiu îmi era talisman
şi de lume eram mereu mai străină.
Azi însă, după ce am învăţat
pace să fac cu cealaltă eu,
sărbătoresc, deşi pe-nserat,
căci cunosc acum sensul durerii
şi ştiu că din lacrimi cresc florile mierii.
Astăzi sărbătoresc pentru mine,
adaug nopţilor mele noi vise
ce-n dimineţi cu realizări vor fi ninse.
Ridic spre înalturi cupe de cristal,
din ele beau însetată nectarul vieţii
păstrat aievea lângă mine,-n antal
aşa cum au zis cândva profeţii.
Urări de La Mulţi Ani pentru mine,
în plete îmi stau agăţate ciorchine,
ca odinioară acum îmi dăruiesc
o mică cutie cu trei frunde roşii,
straina de mine,-n somtuoase Dionisii,
cu voi o golesc de conţinutul preţios,
compus din trei elemente de folos;
Pace, Iubire şi-un Zâmbet reverenţios!

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Liber, foarte liber

Sunt om liber, foarte liber, pot trăi sau pot muri,
pot iubi în miezul zilei sau sfârşi în zori de zi,
sunt o simplă întrebare, cu un complicat răspuns,
pot urca pînă la stele, fără-a şti că e de-ajuns.

Sunt ca cerul nopţii, liber, când mai jos şi când mai sus,
nimeni nu mă mai întreabă ce-am făcut şi ce am spus,
sunt o simplă licărire ce, mai toţi, cred că o văd
doar când viaţa-i o dilemă şi le pare-a fi prăpăd.

Sunt om liber, foarte liber, n-am ce da, n-am ce să cer,
ştiu ce-i viaţa, ştiu ce moartea, am curaj să cred, să sper,
vin din marginile lumii, însă eu n-o mărginesc,
în deplina-mi libertate, n-am de ce să mă feresc.

Sunt ca fluturele care simte ploaia după vânt,
simte vântul după forma umbrelor de pe pământ,
caut boabele de rouă ce, mereu, în zori de zi,
udă firul crud al ierbii ce-şi doreşte a trăi.

Sunt om liber, foarte liber, paşii singur mi-i măsor,
şi tot singur pot decide dacă vreau sau nu să mor,
dacă merg spre mai departe, dacă vreau să stau pe loc,
dacă vreau să fiu ca focul, sau să ard cu totu-n foc.

Sunt aşa cum este firea celor ce-şi doresc trăi
fără teama că li-i dată datoria de-a muri,
sunt mai liber decât clipa care ştie că a fost
şi-a dat timpului măsură, şi a dat faptelor rost.

Sunt om liber, foarte liber, sunt precum mi-e dat să fiu,
ştiu ce-nseamnă libertatea, tot ce-nvăţ, învăţ să ştiu...

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (9 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epilog

sunteţi orbi si nebuni
suflete opace si goale
aţi uitat să dăruiţi
aţi uitat să vă dăruiţi
asta era menirea nu şi firea
multe aţi uitat
şobolani de noapte
nu ştiu
a mai rămas ceva de uitat, de furat
croiţi vise goale
de doi bani parale
fugiţi de noi, oameni de soi
sunteţi copii nereuşite
o cădere din rasa umană
noi am uitat râsul
am uitat ploaia
am uitat mângaierea soarelui
viaţa asta, un drum serpuind prin gunoaie
oameni de paie
tremuri
tie frică, nu...
privesc spre cer
întreb
de ce şi pentru ce şi până când vom mai răbda
năuciţi, trăim în marasmul cotidian
de voi construit
cu migala lucrului prost făcut
vă este teamă de moarte
după ce v-aţi vândut sufletul
de ce
nu întreba pentru ce
e grobian
cercetaţi totul
fără a observa murdăria din voi
nu credeţi în nimic
sunteţi o părticică din mare nimic
pleavă în vânt, fără cuvânt
frunze cad şi oameni mor
dar ce vă pasă vouă...
tremură anii în fântâni
plâng castanii de pe drum
aştept să plec
şi totuşi stau
e lungă noaptea iar
în odaia de la stradă
cuvântul a aţipit un pic
pe o şoaptă adormită
privesc tăcerea
curge pe geam
nu am somn
de mii de ani
trăiesc în gând
mi-e lene, să plec, să ţip
azi nu mai spun nimic
e inutil aici, acum
am rezemat sufletul de o piatră
nu am ştiut
era atât de grea
şi frunze cad şi cad
nopţi triste, vieţi rătăcite
suflete abrutizate
dispreţ şi rânjete
suflete batjocorite, indiferenţă şi umilinţă
fiindcă pot, că sunt, ei...
noi, ochi in lacrimi
strigăt şi plânsete
zdrenţe şi lacăte
iluzii şi umbre
toate triste şi sumbre
cerşim un ciob de speranţă
ne descompunem
zi de zi
încet, încet
ca într-o piesă nereuşită
de teatru, de viaţă
cu actori de prost gust
aici, sfârşitul unui om
eu, tu, el... nu
sfârşitul unei tragice lumi

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Familie de suflete despărţită de plecarea trupurilor

Mamă, tată, voi nu ştiţi,
Că mi-e greu, că vă iubesc.
Mă gândesc: voi mă iubiţi?
N-am cu cine să vorbesc!

Când apare o problemă,
Stau şi mă gândesc: ce fac?
De-ar fi mama lângă mine
N-aş mai sta aici să zac.

Voi sunteţi plecaţi departe
Ştiu că pentru noi v-aţi dus,
Ştiu că vă e greu acolo
Despărţirea asta lungă
Multe rele ne-a adus.

De tine-am nevoie, mamă,
Să m-alinţi, să te iubesc.
Tată, şi ţie-ţi duc dorul!
Să-mi dai sfaturi când greşesc.

Banii voştri nu-i mai vreau!
Vreau să fiţi aici, cu mine,
Singură să nu mai stau
Să ne fie la toţi bine!

Şi noi îţi ducem dorul,
Însă viaţa-n ţară-i grea.
Ţie-ţi facem viitorul,
Altfel noi nu am pleca.

Pe căldura asta mare,
Să stăm aici, să muncim,
Nu-i uşor, tu ştii prea bine!
Însă şi noi te iubim!

Vrem să îţi continui şcoala,
Să îţi faci un viitor,
Să nu pleci şi tu din ţară,
Să nu fii biet muncitor!

Îţi vrem binele din lume,
Că eşti fiica noastră dragă,
Nu-ţi putem da sfaturi bune,
Însă viaţa nu te-ntreabă!

poezie de Bianca Marc
Adăugat de Bianca Marc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Joey (lăsându-i un mesaj pe telefon lui Dawson): Hei Dawson, eu sunt. Am vrut să te sun. Sunt la o petrecere cu Jack, Jen şi colega mea de cameră nebunatică. Ghici ce? Mă distrez pe cinste, dar oricât de bine ar fi, lipseşte ceva: tu. Nu eşti aici şi ştiu că am spus că sunt în regulă cu faptul că nu ai venit weekendul acesta, dat ştii ce? Nu este în regulă pentru că îmi lipseşti. Şi în seara asta era un băiat care se dădea la mine sau cel puţin aşa cred. Şi era foarte drăguţ, iar eu l-am alungat şi nu ştiu sigur de ce am făcut asta. Dar sunt destul de sigură că am făcut-o din cauza ta. Mi-am petrecut ultimele două luni sperând că o să apari la uşa mea într-o bună zi, dar nu este aşa. Tu eşti undeva în lumea asta şi îţi urmezi visele şi eu vreau să faci asta. Dawson, cred că este timpul să te las să-i contunui viaţa. Şi îmi este foarte greu să fac asta pentru că ştiu că există o parte din mine care te va iubi mereu. Dar toată situaţia asta, visatul cu ochii deschişi, fuga nu ne fac bine. Aşa că asta fac acum, încerc să ne eliberez, lucru pe care ar fi trebuit să-l fac acum trei luni. Spun rămas bun, Dawson. Să mă suni. Pa.

replici din filmul serial Cei mai frumoşi ani
Adăugat de Moţ Mădălina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu cred că pot

mă-nchin precum aş face-o cu o mână amputată
de prea mult timp toate izvoarele mă dor

copacul dezmiardă tăietorul de lemne
în noaptea asta luna are o privire de nebun
dau de-a rostogolul panica ce s-a născut în mine
pe o pantă lunecoasă ireală de săpun

cum din străinătăţi ar face asta
zorii exilaţi se zgârie pe ochi
nu ştiu al cui e chipul care se profilează în oglindă
tu îmi spui în şoapte repezi şi melodioase de deochi

mă hrănesc din Sfânta Carte cum aş face-o pur şi simplu
dintr-o pungă
nici un verset nu mi se sparge de priviri precum un val
Doamne câte becuri de o sută de waţti echivalează
cu o candelă şi-o lumânare
întreb în timp ce orele se desfăşoară de pe mosor
haotic şi banal

credinţa mi-e cam cât o urmă de copită de adâncă
iar întunericul îmi sângerează pe covor
mă-nchin precum aş face-o cu o mână amputată
de prea mult timp toate izvoarele mă dor

poezie de Adelina Fleva
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chemările luminii

cred că educaţia e cheia succesului
învăţ din patimi şi învăţ zâmbind
voi strânge minuni până în clipa decesului
sfere cu stele vreau să cuprind.

cred că credinţa e o poartă spre cer
şi rugăciunea îl atinge pe Dumnezeu
iubirea curată e ce pot să-i ofer
în turla credinţei am să veghez şi eu.

chemările luminii le aud zi şi noapte
generaţii de cuvinte mă călăuzesc
sunt precum copacul cu merele coapte
roadele iubirii ştiu să le dăruiesc.

emoţiile inimii se transferă-n şoapte
patimi versificate cred că mă sfinţesc.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oameni şi flori

Oamenii sunt precum florile....
E plină lumea de flori,
De oameni şi... OAMENI.
La fel ca florile, trăiesc şi mor
Atât cât le este dat să trăiască..

Cunosc oameni ca florile perene;
Aceştia sunt prietenii mei.
Trec ierni vin primăveri,
Iar ei sunt lângă mine.
Nu au nevoie decât să-i ţin aproape
Aşa cum florile trebuiesc udate,
Din când in când să nu se usuce.

Alţii sunt ca nişte buruieni inflorite...
Trăiesc doar pentru ei,
Işi trag puterea din seva pământului
Şi mor fără regretul celor din jur.

Unii sunt precum bujorii infloriţi
Îi simţi arzînd mereu pentru alţii.
Dăruiesc dragoste, pace şi linişte;
Aceştia sunt adevăraţii OAMENI.

poezie de Angelina Nădejde (20 mai 2012)
Adăugat de Angelina Nădejde
Comentează! | Votează! | Copiază!

În căutarea artei

Eu nu sunt o artistă, inima mea însă,

în căutarea frumosului m-a trimis,

să-ncerc a-l găsi chiar şi-n al meu abis.

Nu-i treabă uşoară, vă zic..,

dar rezultatul va veni negreşit

atunci când dorinţa-i aşa mare

că se confundă cu însăşi viaţa în spirale.

Cortina lumii materiale am tras, saturat

şi-o alta pe cerul scenii mele s-a desfăşurat...

Aici nu se stă cu picioarele pe pământ,

aici, nimic nu-i nevoie s-atingi,

o lume-i de senzaţii şi simţiri,

e lumea cea adevărată scăldată-n armonii.

Pianul pluteşte pe-o mare turcoaz,

îl vezi dar nul vezi, e sunetul lui pe talaz.

Fiori de plăcere îţi trec pe piele şi-n gând

când respiraţia petalei de crin

s-aşază discret, surâzând,

pe buzele-ţi însetate de soare precum un măslin.

Fascinată,-n lumea nouă-naintez,

desenele alb-negru colorez

şi-ajung aşa la desăvârşire

căci în culoare stă întreaga fire.

Nu sunt o artistă cum s-ar zice

însă am găsit frumosul diafan ce de plăcere inima-mi frânge...

O frânge în mii de sunete, senzaţii şi culori,

o-mbracă-n mantie de zefir din seară până-n zori

şi-o-nalţă mai sus, tot mai sus,

sumbrul şi ambiguu rămân la apus...

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În căutarea artei

Eu, nu sunt o artistă, inima mea însă,
în căutarea frumosului m-a trimis,
să-ncerc a-l găsi chiar şi-n al meu abis.
Nu-i treabă uşoară, vă zic..,
dar rezultatul va veni negreşit
atunci când dorinţa-i aşa mare
că se confundă cu însăşi viaţa în spirale.
Cortina lumii materiale am tras saturat
şi-o alta pe cerul scenii mele s-a desfăşurat...
Aici, nu se stă cu picioarele pe pământ,
aici, nimic nu-i nevoie s-atingi,
o lume-i de senzaţii şi simţiri,
e lumea cea adevărată scăldată-n armonii.
Pianul pluteşte pe-o mare turcoaz,
îl vezi dar nu-l vezi, e sunetul lui pe talaz.
Fiori de plăcere îţi trec pe piele şi-n gând
când respiraţia petalei de crin
s-aşază discret, surâzând,
pe buzele-ţi însetate de soare precum un măslin.
Fascinată,-n lumea nouă-naintez,
desenele alb-negru colorez
şi-ajung aşa la desăvârşire
căci în culoare stă întreaga fire.
Nu sunt o artistă cum s-ar zice
însă am găsit frumosul diafan ce de plăcere inima-mi frânge...
O frânge în mii de sunete, senzaţii şi culori,
o-mbracă-n mantie de zefir din seară până-n zori
şi-o-nalţă mai sus, tot mai sus,
sumbrul şi ambiguu rămân la apus...

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un zâmbet

Stau aici de patru zile,
Credeţi oare că e bine?
Ştiu că asta nu se cade,
Da-s flămând de nu se poate!

Mama a plecat de-acasă,
Iar eu Pisi fioroasă,
Am rămas să fac curat,
Chiar în dormitor, sub pat!

Am simţit eu o mişcare,
C-am urechea foarte mare,
Şi de-atunci eu, cu umor,
Stau pe post de vânător!

Nu ştiu, zău, dacă e bine,
Dar s-a trezit simţu-n mine,
Acela vânătoresc,
Vreau vânat? Eu îl pândesc!

Cred că e un şoricel,
Tare-aş vrea să dau de el,
Deşi nu am stat în viaţă
C-un şoarece faţă-n faţă!

Acum fie, ce o fi,
Aici oi înţepeni,
Aşadar şi prin urmare,
Vom vedea, care pe care!

Însă, nu mai pot de foame,
De-aceea mananc cartoane,
Am facut şi-un tunel mic
Cu gândul la inamic..

Dar ce-mi este dat să vad?
Tocmai când să fac prăpăd,
Intră mama drept în casă,
Şi pune un coş pe masă!

Şi miroase rău a peşte,
Lucru ce mă depăşeşte,
Nu mai sunt aşa rebel,
Cu gândul la şoricel!

Că şi mama mă întreabă:
-Ce-ai făcut acasă, dragă?
Nu-i aşa c-ai fost cuminte?
Ţi-am adus peşte cu linte!

Şi m-am apucat cu sârg
Să mănânc peşte din târg,
Las'că şoarecul nu moare,
Până data viitoare!

poezie de Marilena Ion Cristea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

De când ochii-mi plâng în mine

prăpădita asta de inimă este precum o stalagmită
din ce în ce mai albă şi rece
pun pariu că dacă aş îndrăzni să o gust
aş avea sentimentul că s-a născut din spuma mării
poate de aceea se cam crede afrodita
sau mai ştiu ce altă vietate numai bună de iubit

de când nu mai ştiu regula florii de cais
parcă şi cireşii înoată precum delfinii
iar sufletul meu se lasă purtat de zefir
când la poale când spre cer
doar doar zăgazul se va rupe cumva
să plâng şi eu cu sughiţuri
ca un copil rătăcit

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi pierduţi

Voi rămâne aici,
cu rădăcinile înfipte
în pământul parfumat
de osemintele dorinţelor albite,
cu braţele înălţate spre cer,
precum ramurile copacului clucer,
căutând paşii mei pierduţi
în orizontul norilor balamuţi.
Gândurile mele frunze-n vânt,
vor căuta cuvintele tale
spulberate cu avânt
precum confetele de mici alice zburătoare
în zi de sărbătoare...
Odihneşte-ţi aripile obosite,
de prea multe furtuni sprijinite...
Voi legăna visele tale
în poala-mi încălzită de patosul iubirii orientale
şi când vei fi pregătit,
într-un nou zbor vei ţâşni negreşit,
lăsându-mă uşoară, spre răsărit privind,
cu o pană între degete, surâzând.

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Paşi pierduţi

Voi rămâne aici,
cu rădăcinile înfipte
în pământul parfumat
de osemintele dorinţelor albite,
cu braţele înălţate spre cer
precum ramurile copacului clucer,
căutând paşii mei pierduţi
în orizontul norilor balamuţi.
Gândurile mele, frunze în vânt,
vor găsi cuvintele tale spulberate cu avânt
precum confetele ca mici alice zburătoare
în mare sărbătoare...
Odihneşte-ţi aripile obosite,
de prea multe furtuni sprijinite...
Voi legăna visele tale
în poala-mi încălzită de patosul iubirii orientale
şi când vei fi pregătit,
într-un nou zbor vei ţâşni negreşit,
lăsându-mă uşoară spre răsărit privind,
cu o pană între degete, surâzând,

poezie de Doina-Maria Constantin
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

A fost o vreme
când mi-aş fi dat
viaţa
pentru un răspuns...
Eram convinsă
că, doar
ştiind foarte mult,
voi putea găsi fericirea.
Acum,
nu mai sunt sigură
de asta, acum,
mi-e teamă să ştiu
ce te-a adus lângă mine,
mi-e teamă
să ştiu ce va urma...
Închid ochii, şi-arunc
tot ce-am iubit, pentru
a supravieţui...

poezie de Any Drăgoianu din Stelele nu mor niciodată (2009)
Adăugat de Any Drăgoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Toate căile omului îi sunt poruncite, în afară de una, cea a desăvârşirii, a sporirii forţei spirituale, a eliberării de trup şi a apropierii de Dumnezeu. Aceasta e singura faptă înţeleaptă din viaţă şi se săvârşeşte numai în momentulul prezentului. Trecutul nu există, el este, ca şi toate raporturile cu lumea, doar material pentru desăvârşire. Nu stabili însă viitorul ca scop al activităţii tale ( este cel mai important lucru pe care l-am înţeles până acum ). Viitorul, imaginea a ceea ce va fi, nu trebuie să existe pentru omul care trăieşte cu înţelepciune. Există numai prezentul, în care pot să înfăptuiesc lucrarea vieţii mele care mie proprie. Ce va ieşi din asta nu mi-e dat să ştiu. Nu mi-e dat să ştiu ce va ieşi pentru lume ( iar oamenii îşi închipuie că pot să ştie asta şi sunt călăuziţi de asta; aici se află principala cauză a vieţii rele a oamenilor ), nu mi-e dat să ştiu ce va ieşi pentru sufletul meu. Aşa că nu trebuie să devenim mai buni sau să trăim o viaţă mai bună aşteptându-ne la răsplată. Şi cât de bine e. Simţi adevărata bucurie a binelui numai dacă nu primeşti nimic în schimb.

Lev Tolstoi în Despre Dumnezeu şi om din jurnalul ultimilor ani
Adăugat de Gabrine94
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Acum însă, spune-mi, ce altceva mai eşti, în afară de astronom şef, elev al domnului profesor Manea, preferatul domnului director, matematician, proiectantul navei şi unul dintre constructorii ei?
Lucian: Chiar te interesează, sau de ce mă întrebi?
Lia: Din simplă curiozitate, dar dacă nu vrei să-mi spui, n-am să insist.
Lucian: Nu sunt decât matematician. Care ţi-e verdictul?
Lia: Matematician? Asta ştiam deja. Dar ce altceva?
Lucian: Matematician şi nimic altceva, cel puţin deocamdată, din câte ştiu. De ce ar trebui să mai fiu şi altceva? Nu înţeleg... Ce altceva ai vrea să mai fiu?
Lia: Nu ce-aş vrea eu să mai fii; ce altceva mai eşti în realitate?
Lucian: Nimic. Poate doar un Don Juan, nu-i aşa? Sau poate un Casanova?
Lia: Nu-i nevoie să-mi aminteşti de impresia pe care o am despre tine, nu crezi?!
Lucian: Şi ce se întâmplă dacă sunt numai matematician? Nu e oare de ajuns?
Lia: Ba da, poate e suficient. Credeam doar că ai mai fi şi altceva.
Lucian: Regret, altceva nu mai sunt, decât doar Enka Lucian, dacă-ţi convine.
Lia: Păi, tocmai asta nu-mi prea convine mie, că eşti chiar acel Enka Lucian a cărui faimă este de mult recunoscută în întreg Institutul şi nu se limitează doar la Institutul nostru, însă se pare că n-am ce face. N-am de ales; sunt nevoită să accept ideea că-mi vei fi coleg. Mă întreb numai la ce oare e nevoie de un matematician într-o misiune spaţială importantă?
Lucian: Nu se ştie niciodată. Poate că totuşi e nevoie şi de un matematician ca mine, oi fi şi eu bun la ceva, poate că vă voi fi de folos vreodată, mă mai pricep şi la multe alte mărunţişuri, nu doar la calcule matematice.
Lia: Mărunţişuri? Cine are nevoie de mărunţişuri?
Lucian: Într-adevăr, oare cine?! Oricum, în spaţiu, uneori e nevoie şi de matematică, printre altele.
Lia: Probabil...

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nave

Sunt religios.
La fel de religios ca vântul sau ca foarfecele.
Furnica este religioasă, florile sunt roşii.
Nu vreau să mor. Nu-mi pasă dacă-ar fi să mor acum.
Sunt mai religios decât praful din deşert.
Gura unui copil este rotundă. Ochii mei sunt
un lichid dulce, curgând înfrigurat.
Uneori am impresia că am copt urzici, deşi
n-am făcut-o. Uneori cred că-s un nenorocit,
deşi nu sunt.
Sunt religios.
Voi arunca un butoi în râu.
Dacă albinele năvălesc spre faţa mea, le alung
cu mâna şi văd iarăşi.
Nu mă supăr.
Sufletul presează precum gloatele-n poartă.
Când o să mor, vitele vor paşte ca şi acum.
Casele vor sclipi ca şi acum.

poezie de Tomaž Šalamun, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Maria: Luci, ce-a fost asta? Cum poţi să te comporţi astfel, să te faci de râs, tocmai tu? Zău aşa...
Lucian: Poftim?! Cine şi cum se face de râs?
Maria: Tu, te-ai făcut deja; de fapt, nu doar pe tine, ci şi pe mine, că eram împreună cu tine la acea masă... M-ai făcut serios de râs acum!
Lucian: Eu?! Nu înţeleg absolut nimic din ce-mi spui, Maria...
Maria: Ah, Luci... Ştii foarte bine că nu trebuie să facem zgomote aici, pe Proxima.
Lucian: Off... La naiba! Cui îi mai pasă? Ce contează? Chiar e lipsit de orice importanţă! N-are sens; nimic...
Maria: Te rog, nu vorbi astfel.
Lucian: Dar... L-a sărutat! Nu-mi vine să cred! Chiar l-a sărutat!
Maria: Ştiu, Luci. Am văzut şi te înţeleg. Eu, da, însă nu şi localnicii. Trebuie să te controlezi, nu să reacţionezi astfel.
Lucian: Poate că ai dreptate. Însă, în acel moment, cine s-ar mai fi putut controla?! Eu nu, eram mult prea furios!
Maria: Luci, te înţeleg foarte bine! Ştiu că ţi-a fost greu să-i vezi astfel, însă asta nu explică modul în care ai reacţionat. Indiferent de situaţie, nu trebuie să uităm unde ne aflăm şi care e regula de bază aici: Liniştea! Pentru localnici, liniştea e sfântă. Şi noi trebuie să o respectăm.
Lucian: Păi, ştiu foarte bine asta, dar... La naiba! L-a sărutat! Chiar l-a sărutat! Pe Sid! De ce tocmai pe el? Ea pe el, nu invers. Adică... Măcar dacă o săruta Sid pe ea, nu mă deranja atât de mult. Înţelegeam. Dar aşa... Nu înţeleg, nu mai înţeleg nimic! Nu pot... Ce-nseamnă asta?! E-o nebunie!
Maria: Off, Luci... Ce complicat!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!