Portret

Coroana pe creştet în veci se-mpleteşte,
În ochii-ţi, seninul cel mai împăcat;
Zâmbetul în buze-ţi vesel străluceşte,
Inima e-n chipu-ţi cel nevinovat.
Decât alte nimfe cu fruntea mai naltă,
Peste ele falnic, făr-a şti, priveşti.
Dulce ca blândeţea, şi blândeţe altă
Tu nu ştii, copilă, că împărăţeşti!

Sânul tău uşure şi blând înveleşte
lnima-ţi, altarul d-un ceresc amor;
Focul lui sub dânsul arde, colcăieşte
Unde, unde-l umflă suspinul în dor.

Ca luna de noapte, ca dânsa de lină,
Frumoasă ca viaţa celui fericit,
Veselă ca ziua de mai prea senină,
Edenul în pieptu-ţi e însânuit!

Zâmbindă ca cerul, ca el trăsnitoare,
Marea-cuviinţă îţi dă al său glas;
Pasul aurorei cei răcoritoare
E mai puţin mândru decât al tău pas.

Ea când se iveşte, noaptea risipeşte;
Şi faţa ta-n sânu-mi gemător, noptos,
Revarsă lumină; nădejdea-mi zâmbeşte,
La inimă-mi vede soare luminos.

Model al virtutei! însăşi fericirea!
Care părinţi astfel te desăvârşesc?
Ochii lor cei tineri îi fură uimirea
Ochilor mei umezi ce-n veci te privesc!
Ce rază de pace sânu-ţi luminează,
Fiică fericită? Ce e ast amor
Care cu privirea-ţi ca o altă rază
Către cer din ochii-ţi îşi ia al său zbor?

Să fii tu nădejdea? să fii tu credinţa?
Sau dragostea însăşi vii să ne arăţi?!
Vorba-ţi însuflată ţi-arată fiinţa,
Fericit amestec astor zeităţi!

poezie de Ion Heliade-Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet II

Inimă şi suflet, simţire-ngerească
Ca-a produs pământul ca să dovedească
Legătura care cu ceru-l uneşte!
Nevinovăţia când binevoieşte.

La oameni blândeţea-i să mărturisească,
Atunci se-mprumută faţa ta cerească.
Rază de misteruri ce blând străluceşte
În seninu-albastru ce-n ochii-ţi domneşte!

Poate fericirea mai dulce să fie
Şi decât fiinţa-ţi ce nădejdea-nvie?
Şi când înviază, lin, mângâitor,

Cât căutătura-ţi altceva mai are?
Tu, a omenirii ş-a sexului floare!
De ce nu petrece ş-în... loc gemător?

sonet de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

La o mireasă

Ce nume ai, copilă? Mireasă ori regină?
Căci în momentul ferice Amorul te-a creat
Din graţia cerească în ziua mult senină
De primăvară dulce ce-n chipu-ţi a-nsemnat.

Imenul p-a ta frunte şi-a pus coroana sa
Şi rozele ei rumeni îşi pierd a lor culoare
Pe lîngă fecioreasca purpurea caandoare
Pe care mii de graţii surîd în faţa ta.

Frumoasă eşti ca viaţa fecioarei adorate.
Poetul îţi urează noroc strălucitor
C-a ochilor tăi raze şi zile-nseninate,
Ca tine de frumoase, şi nencetat amor.

Din soţ la fii, la fiice, din fii la strănepoţi,
La Dumnezeu, virtute, la pacea conjugală,
Să-ţi coruneze fruntea virtutea matronală
Şi-n adevăr regină să te cunoască toţi.

poezie de Ion Heliade-Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suvenirul

Ziua se duce ş-altele vin,
Şi fără urmă se strecor toate;
Dar să te stingă nimic nu poate
Dintr-al meu suflet de tine plin.

Anii mei repezi, viaţa-mi trăită
Le văz grămadă în urmă-mi stând,
Precum stejaru-şi vede căzând
În preajma-şi frunza cea veştezită.

Fruntea-mi de vreme toat-a albit,
Sângele-mi rece abia prin vine
Curge, ca unda ce-n loc o ţine
Sufletul iernii cel amorţit.

Dar chipu-ţi tânăr, tot într-o stare,
În veci tot tânăr îl voi privi,
În veci în sânu-mi n-o-mbătrâni:
El, ca un suflet, vârstă nu are.

Nu, tu din ochii-mi nu ai lipsit;
Şi când privirea-mi cea neclintită
De tine-aicea fu părăsită,
Dodată-n ceruri eu te-am zărit.

Acolo-ntocmai ş-acum frumoasă
Te văz ca-n ziua ce mă lăsaşi
Şi la cerescu-ţi locaş zburaşi
Cu aurora cea răcoroasă.

Dar, frumuseţea-ţi, chipu-ngeresc
Şi-n ceruri încă tot te urmară:
Din viaţă ochii-ţi ce încetară
De nemurire raze lucesc!

Zefirul dulce cu-a sa suflare
Încă îţi suflă păru-undoios,
Ce-n trăsuri negre de ebanos
Recade-n sânu-ţi fără-ncetare.

Umbra acestui văl mincinos
Şi mai mult chipul ţi-l îndulceşte,
Ca dimineaţa ce se iveşte
Din vălul nopţii întunecos.

Cerescul soare vine, sfinţeşte
Cu ale noastre zile ce zbor;
Şi-ntr-al meu suflet al meu amor
Nu are noapte, în veci luceşte.

Minut nu este, nu fac un pas
Şi-mi eşti aievea înfăţişată:
De mă uit, unda chipu-ţi mi-arată;
D-auz, zefirul poartă-al tău glas.

Pe când pământul doarme, visează,
D-auz prin frunze vântul şoptind,
Parcă din buze-ţi auz ieşind
Sfintele-ţi vorbe ce mă-nviază.

De-mi ardic ochii şi-n sus privesc
Aceste stele învăpăiate,
P-a nopţii pânză împrăştiate,
În toată steaua eu te zăresc.

Dacă zefirul, cu-a sa mişcare,
Din flori mă-mbată cu-al lor miros,
Atuncea pieptu-mi neputincios
Răsuflă însăşi a ta suflare.

Când trist, în taină, la altar merg
Să rog Fiinţa mângâietoare,
Atuncea lacrimile-arzătoare
Mâinile tale simt că le şterg!

Când dorm, tu-n umbră eşti cu-ngrijire
Ş-asupră-mi aripile-ţi alin;
Visele toate din tine-mi vin,
Încât viaţa simt în dormire.

Ah! fie-n somnu-mi ca mâna ta
Să-mi taie firul zilelor mele!
Ş-atunci din visuri dulci, amari, grele,
Doamne!... în sânu-ţi m-aş deştepta!

Ca două raze strălucitoare
Şi ca suspinuri ce se unesc,
A noastre suflete unu-mplinesc.
Şi eu... sunt încă cu răsuflare!

poezie clasică de Lamartine (1829), traducere de Ion Heliade Rădulescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ochii-ţi sunt

Aşezaţi pe chipu–ţi tainic şi senin,
Ca un semn al infinitului,
Echilibrul cosmic definindu-l.

Ochii-ţi sunt două mărgele
De smarald sau de safire,
De marcasite ori chihlimbar
Prin ei se proiectează lumea
În care-n duci veleatul.

Ochii-ţi sunt vârsta sufletului
Şi citesc în adâncime cu rigoare.
Ochii-ţi sunt săgeţi de foc
Şi ard mocnit întreţinând lumina.
Ochii-ţi sunt arme de luptă-n
Vâltoarea vieţii pământene.

Ochii-ţi spun de eşti trist
Şi-n lacrimi ei se scaldă,
Purtând în ei durerea sufletului
Răpus de dor, alean şi jale.

Ochii-ţi râd de fericire
Când dragostea o-mpărtăşeşti,
Cu cei cu care subtil empatizezi
Şi când inima-ţi vibrează.

Ochii-ţi sunt iubitori şi-admiratori,
La tot ce le e dat bun să vadă,
Oameni frumoşi şi zâmbitori
Ori natura ce te-nconjoară.

Ochii -ţi mai sunt şi ironici
Şi inteligenţa-ţi sclipitoare
Curge –n val de frumuseţe.
Pe chipu-ţi licărirea surâsului,
Dă strălucire pentru tot ce este a-l tău.

Ochii-ţi sunt calzi, plini de blândeţe
Privindu-ţi copilul crescând,
Care –n vise cu îngeri, suspină
Şi al lui gângurit, de vorbe loc ţine.

Ochii –ţi sunt şi arzători,
La provocări răutăcioase,
De la cei care-n pace nu te lasă.

Ochii-ţi sunt şi iscoditori
Când vrei să afli adevăruri
Tăinuite-n străfunduri.

Orbiţi de dragoste pot fi
De eşti neprevăzător,
Dar şi-atunci ei se trezesc
Şi vederea redobândeşti.

Ochii-ţi sunt şi visători şi goi şi...

poezie de Georgeta Ganea
Adăugat de Georgeta Ganea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbeşte

Zâmbeşte azi, zâmbeşte mâine
Fă ca pe faţă zâmbetul mereu să fie

Zâmbeşte mie, zâmbeşte celora din jur
Şi noi îţi vom zâmbi ţie la fel

Zâmbeşte tu, la fiecare om
Chiar dacă este doar un trecător

Zâmbeşte chiar daca tu eşti trist
Adu-ţi aminte de ceva frumos

Zâmbeşte şi fă lumea din jur mai bună
Că mulţi de zâmbetul tău au nevoie

Zâmbeşte sincer, fii cu sufletul deschis
Lasă ca inima să-ţi dea la tot răspuns

Zâmbeşte şi atunci când eşti jîgnit
Toţi uneori greşim fară să ne gândim

Zâmbeşte de eşti tu cel care a greşit
Cere-ţi iertare fii mereu deschis

Zâmbeşte tuturor ce sfat îţi dau
Că nimeni la rău nu te va îndruma

Zâmbeşte la părinţi, zâmbeşte la nepoţi
Să fii mereu aproape când au ceva de spus

Zâmbeşte la copil ce ajutor îţi cere
Învaţă-l cum în lume să facă numai bine

Zâmbeşte că trăieşti şi fii tu fericit
Că-n fiecare zi, zâmbete poţi dărui

Zâmbeşte chiar dacă nu ştii a zâmbi
Căci dacă ai un zâmbet, tristeţea te va ocoli.

poezie de Serghei Ţurcan
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubită dulce, o, mă lasă...

Iubită dulce, o, mă lasă
Să privesc faţa-ţi, ochiul tău ceresc,
Să mângâi păru-ţi d-auree mătase,
Privindu-te, de-amor să nebunesc!
Ah, braţul tău rotund e alb ­ se lasă
Cu graţie pe umerii-mi ­ privesc
În ochii tăi, în faţa ta ­ în gura jună
S-ascult uimit la vorba ta nebună!

Nebună, că nu are şir şi minte,
Ci graţie ş-amor copilăros,
La gura ta, care zâmbind îmi minte
Spre-a coperi misterul cel duios,
Ce-mi spune nu ­ când da ochiu-ţi fierbinte
Din genele-i îmi spune voluptos ­
Ah, tot amorul meu, copil în raze,
E concentrat în fiinţa-ţi luminoasă!

Surâsul tău o rază e de soare,
Şi ochii tăi sunt stele-n noaptea mea,
Şi sânul tău de vergină, ninsoare,
Ce lin l-acoperi tu cu mâna ta,
Când tremurând priveşti şi zâmbitoare
La-a lui dulci flori ce cresc alăturea ­
Şi sărutarea ta ­ oh, spune, spune
Cu ce s-aseamăn dulcea-acea minune!

De n-ai fi tu, ce-ar folosi viaţa,
Speranţele-i, şi binele-i, şi tot!
Un vis ar fi amestecat cu ceaţa,
Un chin ar fi ­ ce l-aş sfârşi să pot;
Pe când astfel o noapte e măreaţă,
Pierdută-n stele ce în ceri înot,
Prin ele trece melancolic luna ­
O gură dă-mi, iubito ­ şi-ncă una!

Spre sărutare gura-ţi se încreaţă
Şi ochii tăi privesc întunecat
Şi visători. ­ Iubito, tu, glumeaţă,
Nu ştii c-a săruta e un păcat
Şi că-n întunecata lor dulceaţă
Nu s-uită ochii de copii vodat' ­
Fără să plângă-n urmă-a lor langoare
Şi voluptoasa lor întunecare!

Căci ce ai zice dacă eu acuma
Aş uita toate... tu mă înţelegi ­
E drept că ţie-o vorbă-ţi trebui numa
Ca toată firea mea în lanţ s-o legi ­
Dar vorba aceea serie-ori de glumă,
Cu care pasiunea-mi s-o diregi
Vei spune tu? ­ O, taci - o, taci, n-o spune ­
Ai spus-o? -S mânios, tu, -nţelepciune!

În van vorba ta blând povăţuieşte ­
La seriozitatea ta surâd;
Spre sărutare gura-ţi se-ncreţeşte;
Spre sărutare ochii tăi se-nchid;
Şireată eşti! sub geana ce umbreşte
Ochii-ţi sclipesc, şi-mi pare că ei râd;
Cu braţul ţi-i acoperi?... Supărată?
Ce te prefaci, iubita mea şireată?

poezie celebră de Mihai Eminescu (1871)
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dascălul

Moşneag senin, eu tâmpla ta curată
O cer pe veci nădejdii mele pază.
Din soarele copilăriei mele
Pe fruntea ta mai licăreşte-o rază.
În suflet simt cum negura se sfarmă
Şi se-mpleteşte albă dimineaţă
Când ochiul tău în inimă-mi coboară,
Topind încet cetatea ei de gheaţă.

Azi, ca un sfânt dintr-o icoană veche,
Blând îmi răsai cu faţa ta blajină,
Cu zâmbet bun, cu ochi cuminţi şi limpezi,
Strălucitori de lacrimi şi lumină.
Cu tine-aduci atâtea nestemate
Din îngropatul vremilor tezaur,
Şi amintirea-n ţara ei mă poartă,
Cu pas încet, în carul ei de aur...

Mă văd în pragul zilelor mai bune...
O casă-n deal, cu straşine plecate,
Unde-asculta de sfaturile tale
Atâta râs şi-atâta sănătate.
În frunte, tu păreai un mag din basme
Când soarele, trecând peste fântână,
Blând pătrundea prin straşina de paie
Şi lumina bucoavna ta bătrână.

A fost demult. - O rază care luptă
Zadarnic cu câmpiile de gheaţă.
Vezi, astăzi valul altei vieţi mă poartă
Şi-nţelepciunea altei lumi mă-nvaţă.
Dar sufletul şi-acum îşi are cuibul
Acolo sus, în satul de sub munte,
Unde şi azi zâmbeşte, împăcată,
Curata cinste-a pletelor cărunte.

Bucoavna ta, sub pragul de pe grindă,
Îşi hodineşte-nvăţătura moartă,
Dar glasul tău şi azi, la zi de praznic,
Toată povara greului o poartă.
Pierdut ascult troparul tău din strană
Şi tainică şi sfântă-mi pare clipa,
Pare că duhul altei lumi m-atinge,
În zbor domol, pe frunte cu aripa.

Căci simt plutind prin fumul de tămâie
Sfinţenia cântării preacurate,
Ce-a rumenit o lume cu senina
Cucernicie-a vremilor uitate.
Şi-n ochii tăi văd strălucind scânteia
Din focul mare-al dragostei de lege,
Ce prin potopul veacurilor negre
Ne-a luminat cărările pribege.

poezie celebră de Octavian Goga din Poezii (1905)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubitei

O, îndulceşte-ţi ochii tăi, iubită;
O, însenină faţa ta de nea.
Nu ştii că-n piept inima mea rănită
Tresare-adânc la întristarea ta?
Tresare-adânc, tresare-adânc, iubită
­Oh, în zădar mi-ncreţi tu fruntea ta.
Durerea chiar de-o simulezi - eu simt
Fiori adânci în pieptul meu trezind.

Ah! cât eşti tu de mândră şi frumoasă
Când râzi, când plîngi, când mă săruţi, când - ah!
Cuprind în mâni eu capul tău - geloasă! ­
Şi sărut ochii-ţi plini de lacrimi, ah
Ei strălucesc ca stelele focoase
Ce-ntr-a junie-mi noapte lumina!
Şi te iubesc, şi te sărut, te-ador,
Amorul meu, nespusul meu amor!

O, nu-mi muri, o, nu-mi muri, iubită,
C-atunci în veci prin noapte-aş rătăci
­Mi-aş sfărma viaţa-n jalea cea cumplită
Şi de durere n-aş putea muri.
Aş purta-n timp inima-ncremenită,
Cu ochii stinşi, şi gura-ar amuţi:
Durerea ta m-ar face să trăiese,
Ca să trăiesc, ca să înnebunesc.
Aşteaptă dar cu moartea ta, iubită,
Pân' ce de fericire-oi muri eu.
Cu roze să-ncununi fruntea-mi pălită.
Zâmbind să mă săruţi, amorul meu;
De-oi învia, să ştii, dumnezeită,
Că-un somn a fost angelic, deşi greu.
De nu mă voi trezi, să ştii, să ştii
­Că-n veci visez la ochii tăi cei vii.

Cum va fi acel vis eu nu-ţi pot spune -
Eu numai îl gândesc când mă cufund
În ochii tăi. - Neclare sunt, nebune,
Acele-nchipuiri ce mă pătrund.
Priveşte tu în ochii mei şi-mi spune
Ce vezi în ei, în dorul lor profund.
Tot ce-ai văzut eu am văzut 'n-al tău ­!
Nici în mormânt nu pot ca să-i uit eu.

Ei sunt minuni ce-a muri nu mă lasă,
În somnul morţii m-or nelinişti,
Pătrunde-vor cu raza lor focoasă
Chiar în sicriul unde voi dormi.
Ei au pătruns prin pături neguroase
Ce viaţa mi-a urzit până aci
­De-aţi putut sparge negurile-acele,
Veţi lumina în veci, iubite stele!

Oh, nu-mi muri, te rog! Căci tot ce-n lume
Eu am iubit murit-au prea curând ­
Orice amor ce n-a luat drept glume
Al meu amor, e astăzi în mormânt. ­
Dar astăzi văd c-am pierdut num-un nume:
Căci ea eşti tu - tu ea - într-un cuvânt
Tu mi-ai murit o dată. - Să nu mori
De-a doua oară, înger de amor.

Căci de-ai muri ce-aş face eu în lume?
N-aş regăsi în veci chipu-ţi uşor
Şi osândit aş fi să stau în lume ­
De jalea ta eu n-aş putea să mor.
Acum - acum n-aş plânge al tău nume,
Ci chiar pe tine, vecinice amor:
Mort, aş trăi eu; - vie, eu aş fi mort.
Trăieşte-mi dar - c-adânc în piept te port!!

poezie celebră de Mihai Eminescu (1871)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbeşte

Zâmbeşte! Zâmbetul tău e mai luminos decât razele de soare.
Zâmbeşte! Când tu zâmbeşti întreagă natură intră în sărbătoare.
Zâmbeşte! Zâmbetul tău poate da grai la toate câte nu cuvântă.
Când tu zâmbeşti, din rai îngerii coboară, cerul şi pământul cântă.

poezie de Dumitru Delcă (ianuarie 2017)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scântei din divin

În noaptea ce răsare şi-n stele care pier
Se vede Luna plină, un splendid giuvaier
Un bec ce luminează pe fruntea obosită
Cu grijă şi mâhnire adesea pardosită.

Ridică-o clipă ochii spre bolta cea cerească
Nu te lăsa învins de temerea lumească
Că dincolo de lume şi dincolo de moarte
Există o altă viaţă şi nu e prea departe.

Se spune din străbuni, din vechile răstimpuri
Că duhurile noastre din mii şi mii de timpuri
Străbat tot Universul şi ne şoptesc în gând
Că vii suntem mereu şi nu murim nicicând.

Suntem fii ai Luminii şi suntem o Creaţie
Scânteie din divin în orice respiraţie
Născuţi pentru a învăţa şi pentru a iubi
Cu tot ce e frumos a ne împodobi.

Din noaptea ce răsare, din stelele ce pier
Din galaxii adânci şi pline de mister
Se vede o lumină, un astru luminos
E semnul cel mai sfânt, lumina lui Hristos

Care coboară-n suflet, senin şi delicat
Cu Dumnezeu s-avem un duh purificat
Să ne-mpăcăm pe veci, să fim nemuritori
Locuitori în Rai, etern moştenitori.

poezie de Aurora Cristea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oricum ai fi

Femeie cu ochi albaştri,
Plângi cu lacrimi mari, cât aştrii,
Şi zâmbeşti curat, ca zarea,
Chipul tău reflectă marea

Femeie cu ochi căprui,
De ce taci? De ce nu spui?
Tu iubeşti intens şi poate
Mai puternic decât toate

Femeie cu ochii verzi,
Mă priveşti... oare mă vezi?
Eşti atâta de frumoasă,
Floarea florilor în casă

Femeie cu ochii negri,
Atât de frumoşi, integri,
Care mă pătrund profund,
În simţire şi în gând

Femeie cu păr bălai,
Tu îmi dai şi ce nu ai,
Eşti un dar, rază de soare,
Hai iubeşte! Că nu doare!

Femeie dulce, brunetă,
Fii tu însăţi, fii cochetă,
Şi zâmbeşte! Că ne place
Când surâsul tău nu tace!

Femeie cu păr roşcat,
Tu ce faci? Iar ai uitat
Cât poţi fii de specială?
De ce stai în îndoială?

Femeie cu păr şaten,
Eşti motiv pentru refren
În al vieţii portativ,
Nu fii tristă! N-ai motiv!

Femeie... oricum ai fi,
Eşti cea mai frumoasă... ştii?
Ce am fi noi fără tine?
Te iubeşte... e mai bine!

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zâmbetul tău

Când îmi zâmbeşti, îţi zâmbeşte farmecul,
verdele fiinţei tale,
îţi cântă ochii prin nălucirile colorate
ale mirosului de toamnă, aleie de suflet.
Frumos îţi este zâmbetul femeie de durere,
raza de culori foşneşte în petece tăcute,
cu vise mustind din aroma ta.
Curge aerul ca o mătase sub privirea-ţi
cu murmur de rai în pajistea suferindă a frunzelor.
Zâmbetul tău e izvor de fericire suavă,
fragilă, dar măreaţă în vârful clipelor.
În soarele fiinţei îţi este alinarea
şi suspinul ramurilor vieţii,
în care ziua şi noaptea, luna şi soarele,
anotimpurile şi timpurile cresc
pe plaiurile universului.
Toate trăiesc în zâmbetul tău,
şi eu asemenea lor!

poezie de Aurel Petre (10 septembrie 2020)
Adăugat de Aurel Petre
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imn pentru soare

Soare! Îmi plac razele tale,
Garoafă-aurie cu multe petale,
Tu a mea faţă-mi ‘veseleşti
Când pe mine mă priveşti.

Şi parcă, cu-a ta lumină-mi spui
Că tu eşti al nimănui,
Că n-ai prieteni, n-ai duşmani,
Şi ai milioane de ani.

Toată lumea te iubeşte,
Soare trist, nemuritor,
Adu-ne-o rază de speranţă,
Pentru-al nostru viitor.

Adu-ne fericirea şi iubirea, soare!
Fă din lumea asta o mare sărbătoare,
Ajută-i pe cei nefericiţi,
Mântuieşte-i pe cei părăsiţi.

Pentru îndrăgostiţi trimite-o rază, Ca să-i ai mereu în pază; Iar mie dă-mi bucurie, C-apoi om vedea ce-o să mai fie!

Soare fii mai fericit! Că tu eşti cel mai iubit, Tu ne-aduci lumina cea bună, Şi faci lucrurile să meargă strună.

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet la anul 1830

Să ne deschiză lan se găteşte
O viitoare unde intrăm,
Şi pace, drepturi să-ntâmpinăm
Mai dinainte el ne vesteşte.

În faţa porţii und' aşteptăm
Nădejdea dulce la toţi zâmbeşte;
Epocă nouă ni se zăreşte,
De aci vremea să numărăm.

An rău din urmă trecutul fie,
Relele toate cu dânsul ţie;
Răstriştea treacă, s-o numim vis.

Unirea, cinstea în români crească,
Dreapta reformă în veci trăiască...
Cheile sună... tot s-a deschis.

sonet de Ion Heliade Rădulescu (1829)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet la anul 1830

Să ne deschiză Ian se găteşte
O viitoare unde intrăm,
Şi pace, drepturi să-ntâmpinăm
Mai dinainte el ne vesteşte.

În faţa porţii und' aşteptăm
Nădejdea dulce la toţi zâmbeşte;
Epohă nouă ni se zăreşte,
De aci vremea să numărăm.

An rău din urmă trecutul fie,
Relele toate cu dânsul ţie;
Răstriştea treacă, s-o numim vis.

Unirea, cinstea în rumâni crească,
Dreapta reformă în veci trăiască...
Cheile sună... tot s-a deschis.

poezie de Ion Heliade-Rădulescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Izvor de lumină

într-o
lume colorată
cu atâţia ochi albaştri
cu zâmbete
şi flori de cuvinte
El
Cuvântul
s-a pogorât printre noi în
lumea aceasta
dar lumea
nu l-a cunoscut

într-o sfinţenie
mai sfântă decât
sfinţenia însăşi
la ai Săi li s-a arătat
însă
ai Săi nicidecum nu l-au primit
ci ei
de ei însăşi plini
l-au biciuit
şi l-au răstignit dăruindu-l morţii
pe El Însuşi
picurul de lumină
din viaţa fecioarei scăldată în floare şi-n zâmbet

fără prihană
de
o gingăşie
ce însăşi gingăşia-o întrece într-o adiere de vânt
tu însuţi ce nu poţi încă să ţi-o închipui

dar moartea
nicio putere nu a avut asupra Lui
căci El Cuvântul
Hristos a înviat
EL
Creatorul tuturor lucrurilor
Lumina şi Viaţa
e Cel ce-a creat
şi pasul
şi zborul
ochii şi apa
vântul şi norii
şi umbra şi dorul în care te ascunzi
mai vie viaţa tu să o trăieşti să fii o lumină pe Terra

la început
doar El era
înflorind începutul
cu lumina ochilor Săi ca para focului
El
împreună cu Tatăl
El Cuvântul
Înţelepciunea care a creat
totul
totul ce se vede şi nu se vede
mersul
omul
şi pasul
vântul

şi zborul
norii
şi ochii să-i vezi pe cer cum se plimbă

Cuvântul
El Meşterul Lui Dumnezeu
ne e
Lumina şi menirea
căci El
ne-a creat
împreună cu Tatăl
cu Cel Prea Înalt
pe firul de iarbă
să ne înscriem pasul
şi umbra
inima
într-o floare de dor Lui să i-o oferim
despletindu-ne privirea de ochi
cu
alţi ochi să-l vedem
ţesându-ne
în privirea Lui
ca
para focului

ni
se face dor
de-a Lui veşnică privire
de
ochii Lui de foc
de El Însuşi ce ne leagă
şi
ne face trecerea din lumea materială
spre
cea spirituală

într-o floare de vis
din grădina Edenului
căci
El ne-a iubit întâi
când încă
noi nici nu existam
ci
doar în planul Celui Prea Înalt ne scăldam în para ochilor Săi de flacără şi foc

noi nu eram
încă o fiinţă vie
ci
doar o imaginaţie
din planul Tatălui din cer
dar El
ne-a iubit cum ne-a văzut în planul cel sfânt
iubirea
pentru noi i-a străpuns Fiinţa
căci
suntem chipul Lui
asemănarea Lui Însuşi

oare
cu câtă gingăşie
şi cu câtă grijă
minile Lui au frământat ţărâna
strecurând-o
prin apă şi lumină
şi
înflorind-o cu para ochilor Săi
pe veci să-i fie asemănare
cu cinste
chipul Lui să i-l înflorim în umbletul de pe palneta Terra

neprihănirea
să-i fie rostul omului de pe pământ
şi
cu paşi de lumină
să umble-n lumină
el însuşi
să fie o lumină
luminând împrejuru-i
cu lumina Celui ce l-a creat

cu câtă bucurie
Meşterul Lui Dumnezeu
se plimba prin grădină
înflorind
iarba
şi frunzele
şi florile în special
cu lumina ochilor Săi îmbrăţişându-i
pe cei doi
ce chipul i-l purtau
pe cărări neumblate încă
la umbra pomilor
cu roade atât de gustoase
ei însăşi
fiind cea mai scumpă comoară făurită de Dumnezeu
ca doi crini într-o tulpină
ca doi ochi dintr-o lumină
însuşi surâsul soarelui înveselindu-l
cu paşii lor goi
ca lacrima cerului şi ca roua câmpului
căci goi erau
în toată gingăşia şi splendoarea dată de Creator
surâzând cu feţele senine
şi îmbrăcate-n lumina
Celui Sfânt şi Prea Înalt

chipul
Celor ce i-au creat îl purtau
pe faţa lor
şi-n sufletul lor în adânc
fluturându-şi privirea peste tot
peste toate florile
şi peste toţi pomii din grădină
amirosind
miresmele atât de gingaşe şi
minunate
ţesute de mâna Creatorului
pe tot întinsul grădinii

vai
cu câtă durere
a privit Cuvântul ce i-a iubit pe oameni
când i-a văzut
în planul Celui Prea Înalt
câtă durere
i-a sfâşiat in inima când
Adam şi Eva
au călcat Cuvântul
îmbrăcându-se-n păcatul neascultării
ei
fiind siliţi ulterior
să părăsească grădina raiului unde au fost atât
de fericiţi
deşi n-au ştiut

cred
că mai amar
a lovit durerea în Fiul Lui Dumnezeu
decât în ei însăşi
căci El era iubirea ce i-a îmbrăcat pe amândoi

când se plimbau goi de tot prin grădină căci nu ştiau
de ruşine şi teamă
amândoi fiind curaţi şi sfinţi
aşa cum i-a creat Dumnezeu

fiinţa umană
acest izvor de lumină
de gingăşie şi înţelepciune
ce îmbracă pământul în surâsul său
şi-l
împleteşte cu lacrimi uneori
cu
izvoare de lacrimi
înnăsprindu-şi durerea pe faţa cerului
precum roua ce cade pe iarba şi florile pământului
într-un transfer de iluzii
că iar
în grădină va fi
îmbrăcânduse-n lumina pierdută
pe palma Creatorului Său ce l-a iubit
până dincolo de dincolo

poezie de Ioan Daniel Bălan (25 octombrie 2018, Mănăştur)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amor e...

Atot ce-i şi de nu-i, nimic în veci n-ar fi,
Mai mult şi decât sânge, de părinţi şi de tine.
O oază de sublim, de dar peste ce-i bine...
Raza din negrul nopţii şi sorii toţi, din zi.

E tot; dorit, trăire, vis, dar, dor... e amor

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (26 septembrie 2011)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă ai şti

Dacă ai şti
Câtă încredere am eu în tine,
Dacă ai şti,
Că-n ochii tăi mă văd pe mine,
Dacă ai şti
Că-n toate doar chipul tău îl văd,
Dacă ai şti
Că zi şi noapte gândul la tine-mi zboară,
Dacă ai şti
Că-mi eşti în suflet şi dorul mă doboară,
Dacă ai şti
Că florile au chipul tău,
Dacă ai şti
Că păsările cântă dorul meu,
Dacă ai şti
Că eu vorbesc cu tine mereu
Dacă ai şti
Că eşti ascuns acolo, în sufletul meu,
Dacă ai şti
Că am întrebat despre tine vântul,
Dacă ai şti
Că ţi-am trimis ocrotitor gândul,
Dacă ai şti
Că te îmbrăţişez în fiecare ceas,
Dacă ai şti
Că vreau să fii fericit la fiecare pas,
Dacă ai şti
Că sufletul tău, sufletul mi-a atins,
Dacă ai şti
Că versuri de dragoste până acum nu am mai scris,
Dacă ai şti
Că versul în inimă mi s-a născut
Din simbol şi frumos la început,
Dacă ai şti
Că versu-mi a apus cândva,
Când viaţa carte şi scenă devenita,
Dacă ai şti,
Că versul a reînviat de dragul tău,
Dacă ai şti
Că e stângaci, dar scrie mereu,
Dacă ai şti
Ce frumos sărută vântul florile,
Dacă ai şti
Ce cald sărută soarele zorile,
Dacă ai şti
Ce pură e dragostea ce botează un suflet,
Dacă ai şti,
Că dragostea nu vrea nimic, decât să fii fericit,
Dacă ai şti,
Cât de mult eu te iubesc,
Dacă ai şti
Că-n fiecare clipă îţi vorbesc,
Dacă ai şti
Că nu-mi doresc decât să te ştiu fericit,
Dacă ai şti
Că m-am îndrăgostit de-un suflet cald,
Dacă ai şti
Că toate gândurile-mi spre tine sunt atât de pure,
Dacă ai şti
Că nimic întunecat nu poate atinge inocenţa,
Dacă ai şti
Poate ai opri clipa în loc,
Dacă ai şti
Veşnicia s-ar naşte ca-ntr-un joc,
Dacă ai şti
Poate ai vedea frumosul acolo unde el de fapt îşi are casa,
Dacă ai şti
Şi gândul tău spre mine ar veni,
Dacă ai şti.

poezie de Ana-Cristina Popescu (20 iulie 2022)
Adăugat de Elzumina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împăratul nu mai putu de bucurie, când văzu că fiul său cel mai mic îi aduce în casă minunea minunilor. Zâna se purtă cu mare bunăcuviinţă, şi vorbi astfel încât robi toate inimile. Oaspeţii nu-şi mai luau ochii de la dânsa şi urechile lor nu mai ascultau alte vorbe, decât vorbele ei, că mult erau cu lipici. Fiii cei mari ai împăratului povăţuiră pe logodnicele lor ca să facă şi ele tot ce va vedea pe zâna că face, şi la cununie şi la masă. Împăratul îşi împlini pofta inimei lui. El dorise, vezi, să-şi cunune toţi copiii într-o zi, şi aşa şi făcu. Era vesel împăratul pentru aceasta, cât un lucru mare.

Petre Ispirescu în Broasca ţestoasă cea fermecată
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunze de iubire

Ai fost tu,
Singura roză
Din grădina mea,
Care a înflorit
În toate
Primăverile.
II
Ai fost tu,
Singura frunză,
Care primăvara
Ai strălucit mai frumos
Decât celelalte
Ca să fii atât de frumoasă.
III
Eşti strălucire
Veusiană
Şi încântătoare.
Pentru că florile
Din grădina mea,
Numai ele văd
Faţa ta frumoasă.
IV
Ochii tăi frumoşi,
Şi profilul smead;
Atunci când
Te privesc
Lângă mine,
Nu-mi pot imagina
Că tu eşti visul meu.
V
Nu sunt flori
În a mea grădină,
Nu sunt garoafe
În grădina mea,
Care să întreacă
Ochii tăi frumoşi,
Privirea-ţi delicată
Şi măgulitoare,
Care-i cea mai frumosă
Şi nu mai puţin
Privirea şi zâmbetul tău.

P

poezie de Enrique Antonio Sanchez Liranzo (2015), traducere de Ioan Friciu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!