Simfonie în gri major

În marea ca o cupă vastă plină cu-argint viu
se-oglindeşte tabla cerului zincată;
în depărtare stoluri mari de păsări, pistrui
spărgând lustrul fundalului gri pal.

Soarele, un ciob de sticlă rotund şi-opac,
urcă spre zenit cu pas de om infirm;
la umbră, briza mării-abia respiră, având
pernă clarinetele ei negre.

Valurile-şi mişcă burţile de plumb
şi parcă oftează pe sub dane.
Stând pe un cablu îşi fumează pipa
un marinar, visând la ţărmurile
altor ţări, departe,-n ceţuri străvezii.

E bătrân, un lup de mare. Razele fierbinţi
ale Braziliei i-au ars faţa, toată numai riduri.
Amarnicele taifunuri din estul îndepărtatei Chine
l-au văzut bând gin în mijlocul vâltorilor şi-a pulberii saline.

Iodul şi nitraţii au fecundat spuma mării
care s-a-întins până mai ieri pe nasul roşu,
pe părul lui cârlionţat şi pe bipceşii de-atlet,
pe docul şepcii şi pe zdrenţele cămăşii lui de dril.

Prin norii fumului de tutun el mai vede încă
ţara aceea ceţoasă şi îndepărtată,
pentru care-într-o caldă după-amiază aurie
brigantina lui a virat ancora, înălţând albe vele.

Siestă tropicală. Lupul de mare doarme,
înfăşurat într-o gamă de nuanţe gri.
Parcă-un suav şi enorm şal uşor de neguri
saltă orizontul şi-l duce-n dincolo de zare.

Siestă tropicală. Bătrânul cosaş
sforăie la ghitara răguşită şi senilă.
Greierele, la singura coardă-a viorii sale,
îşi continuă, monoton, solo-ul.

poezie clasică de Ruben Dario, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Apă Gri

S-au întâlnit doi oameni, s-au întâlnit doi oameni
Care poate nu se vor mai întâlni niciodată –
Două firişoare de nisip, două fire de iarbă,
Două iţe trecute prin aceeaşi spată –
Lângă Marea Apă Gri.

Două mâini s-au strâns, două inimi s-au atins;
Iar noi, adunaţi aici în această seară
Nu vom uita, poate nu vom uita,
Unde ne-am întâlnit toţi trei ultima oară –
Dincolo de Marea Apă Gri.

Două pahare pline, două pipe cu tutun –
"Înălţăm pentru norocul nostru, frate, cupa!"
Şi, după ce ciocnim, noi bem
Urându-ne voiaj bun şi vânt din pupa
Pentru a traversa Marea Apă Gri.

Trei oameni au plecat, unul a rămas pe mare,
Păcatele lui şi-ale noastre-s acum cu el,
Dumnezeu să-i odihnească sufletul!
Cinci oceane şi-l revendică-n salinul lor castel.
O, Doamne! A Ta-i Marea Apă Gri!

Dar eu sunt încă viu, şi tu eşti încă viu,
Şi destinul ne-a aruncat aici pe amândoi
Tovarăşi adevăraţi, dar odinioară... am fost trei,
Iar unul nu mai este azi cu noi
Lângă Marea Apă Gri.

Un spaţiu pentru respirat, un pat pentru odihnă,
Lumini blânde, potir plin de dus la buze;
Apoi, iarăşi şi iarăşi,
Fără griji şi fără călăuze
Pornim pe Marea Apă Gri.

S-au întâlnit doar doi acolo unde se-ntâlneau trei
Cu înjurături şi râsete răsunătoare;
Şi trece, trece Ziua noastră,
Urmată apoi de Noaptea mare –
Dar, oh, oh, Marea Apă Gri.

poezie de Edwin James Brady, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Marea Cea Mai Mare

Ne-am dus, eu şi sufletul meu, să ne-mbăiem în mare cea mare,
Ajungând la ţărm am început să căutam un locşor pustiu şi liniştit.
Cum mergeam, am văzut un om stând pe o stâncă cenuşie;
Lua dintr-un sac praf de sare şi-l arunca în mare.

"Acesta este un pesimist," a spus sufletul meu,
"Să părăsim acest loc. Nu putem face baie aici."

Am mers până când am dat de-un golfuleţ.
Acolo am văzut un om stând pe o stâncă albă;
Ţinea-n braţe o cutie pentru bijuterii,
Din care lua zahăr şi-l arunca în mare.

"Iar acesta este un optimist," a spus sufletul meu,
"Nici acesta nu trebuie să ne vadă trupurile goale."

Am plecat mai departe.
Pe o plajă am văzut un om ridicând un peşte mort
Şi, cu infinită grijă, depunându-l iarăşi în apa mării.

"Nu putem face baie-n faţa lui," a spus sufletul meu,
Acesta este un filantropist."
Şi-am plecat mai departe.

Am ajuns într-un loc unde un om îşi urmărea umbra pe nisip.
Veneau valuri uriaşe şi i-o ştergeau,
Dar el tot continua îndârjit s-o urmărească.

"E un mistic," a spus sufletul meu, "Hai, să-l lăsăm în pace."

Şi-am plecat, şi-am mers până când am văzut un om care, tăcut,
Aduna spuma mării şi-o depunea într-un potir de alabastru.
"El este un idealist," a spus sufletul meu,
"În nici un caz nu trebuie să ne vadă goi."

Şi-am tot mers. Deodată, am auzit o voce plângând,
"Aceasta este marea. Aceasta este marea cea adâncă.
Aceasta este mare cea vastă şi atotputernică."
Iar când am ajuns în locul de unde venea vocea am văzut un om
Cu spatele întors spre mare şi cu o scoică la ureche,
Ascultându-i acesteia murmurul.

Şi sufletul a spus, "Să mergem mai departe. Acesta este un realist,
Omul care întoarce spatele întregului pe care nu-l poate cuprinde
Pentru a da atenţie unui fragment.

Am mers încă mai departe. Şi într-un loc buruienos, printre pietre,
Era un om cu capul băgat în nisip.
I-am spus sufletului meu, "Putem face baie, el nu ne poate vedea."
"Dimpotrivă," mi-a răspuns sufletul, "E cel mai letal dintre toţi.
Acesta este un puritan."

Atunci o tristeţe mare s-a lăsat pe chipul sufletului meu
Şi-n vocea lui.

"Să plecăm," a spus, "Pentru că nu există niciun loc
Îndeajuns de ascuns şi de singuratic unde să putem face baie.
Nu vreau ca acest vânt să-mi ridice părul auriu
Sau să-mi dezgolească pieptul alb,
Nu vreau ca lumina să-mi dezvăluie goliciunea trupului sacru."

Aşa că am plecat să căutăm Marea Cea Mai Mare.

poezie celebră de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Înclin să cred că Liszt a fost mai important pentru dezvoltarea muzicii. Nu vreau să afirm prin aceasta că Liszt a fost un compozitor mai mare decât Wagner, căci în creaţia lui Wagner găsim o mai mare perfecţie, o mai bogată gamă expresivă, o mai mare unitate stilistică. Şi totuşi operele lui Liszt au fecundat într-o măsură mult mai mare creaţia generaţiei următoare, decât muzica lui Wagner. Să nu ne inducă în eroare marea masă a iubitorilor lui Wagner, care a rezolvat într-un fel atât de perfect sarcina sa istorică, în întregime şi în totalitatea ei, încât nu poate fi imitat decât în mod servil, continuarea lui fiind imposibilă. Orice imitaţie este o chestiune sterilă, moartă. În schimb, Liszt a iniţiat atâtea noi posibilităţi, fără ca el însuşi să le fi epuizat până la capăt, încât de la el am primit stimulente mai puternice decât din partea lui Wagner.

citat clasic din Bela Bartok
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Absenţă

Un cer albastru, o somnoroasă mare,
Linia gri şi rece-a ţărmului mut,
O sclipire-a unei vele-n zare –
Şi nimic mai mult.

Asta au văzut ochii, inima mea a văzut mai mult:
O femeie-ale cărei buze repetau fără zăbavă
Această propoziţie,
"Domnul aibă-n paza lui acea navă!"

Domnul aibă-n paza lui acea navă! Rugăciunea ei, nu a mea,
Traversează toate mările – şi nu-s puţine,
Până dincolo de frontierele ceţii,
Unde cineva şi-a întors faţa de la mine.
Domnul aibă-n paza lui acea navă! Nava ei, nu a mea –
A mea niciodată n-a mai revenit la mine.

poezie de Thomas Fleming Day, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Apus de soare

În jnepenii din zare, podoabe de granit,
Apusul înălţimea din piscuri smălţuieşte;
Cu dungi de spumă unde uscatul se sfârşeşte,
Începe-acolo marea cea fără de sfârşit.

Am la picioare noaptea, tăcerea. Amuţeşte
Şi cuibul. Hornul casei fumează liniştit;
Şi imnul sfânt al serii în ceaţă-nvăluit,
Cu zgomotele mării în murmur se uneşte.

Atunci din văi şi câmpuri şi lande, peste toate
În aer urcă zvonuri de glasuri depărtate,
Păstorii vin acasă cu turme şi cu cai.

Întreaga zare parcă se-nveşmântează-n umbră,
Şi soarele îşi strânge, pe bolta tot mai sumbră,
Petale aurite de roşu evantai.

sonet de Jose Maria de Heredia
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de mare

În momentul când marea este cea mai sărată
Văd
Un om gânditor ghemuit pe o stâncă,
Şi nu acel nor al înserării
În nuanţe de albastru.

Dilemele lui
Luminează în turnul farului.

El nu poate înota către ţărm pentru că
Spatele lui înrădăcinat în nisip
Este împins înapoi de soarele care apune.
Astfel că în secret el marchează locul unei epave aflate departe
Pe tălpile lui.

poezie de Luo Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Trandafrul... zâmbeşte

S-a trezit devreme trandafirul
din amorţeala lui nocturnă,
îşi spală ochii-n firele de brumă
să s-aştearnă vesel iar privirii...

La orizontul încă galben-alburiu
Soarele din vălul alb de ceaţă,
cu razele subţiri ca firele de aţă
aruncă lumina spre cerul vioriu.

Mai târziu puţin, spre miezul zilei
trandafirul înveşmântat roşu color,
profitând de umbra unui fir de nor
zâmbeşte larg şi dulce crizantemei...

La sfârşitul zilei, înainte de amurg
Soarele şi roza pleacă la culcare,
orizontul iară-i plin cu ceaţă mare,
din noapte liniştea şi pacea curg...

poezie de Ioan Friciu (2014)
Adăugat de Ioan Friciu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Krakenul*

Sub tunetele-abisului de sus, de necuprins,
Departe, departe în adâncul mării,
În veşnicul lui somn, de vise neatins,
Kraken-ul doarme: razele soarelui din tării

I-alunecă difuze-n jur: hula,-ntr-o continuă recidivă,
Dulăii valurilor mari deasupra lui şi-asmute;
Din mii de grote fermecătoare şi din celule neştiute,
Ascunse-ntr-o lumină palidă şi maladivă,

Polipi cu imense braţe, mai mulţi decât destui,
Se vântură în moţăiala mării, în verdele-i ţinut.
Acolo el de veacuri gogeşte şi veacuri va gogi
Îngrăşându-se cu viermii mării în somnolenţa lui –

Până când cel din urmă foc va-ncălzi apele abisului;
Atunci de îngeri şi de oameni va fi din nou văzut
În răcnete-nălţându-se deasupra mării pentru a muri.

* Kraken – cuvânt scandinav desemnând toţi miticii monştri marini; krakenul, asemănator unei caracatiţe, avea forţa şi abilitatea, conform legendelor, de a scufunda o corabie.

poezie de Alfred Tennyson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânele nave

Am văzut vechi corăbii plutind ca nişte lebede în somn
Dincolo de Tyre – cum numesc satul oamenii din jur –
Tangând cu-un caric greu de ani, prin valuri albite de nesomn,
Spre Famagusta şi spre soarele altui tărâm care
Încinge Ciprul cu un cerc de foc, sub cerul de azur;
Şi toate-acele nave veneau desigur din alte vremi – şi ape,
Când în volte largi şi-n sunete de tun asurzitoare
Transportau în cală sclavi arămii, rodii şi migdale verzi,
Hăituite prin saline pulberi de piraţii genovezi
Până când iadul se revărsa pe punţi să se adape
Cu fiere, suc de fructe, apă şi cu sânge cât încape.
Dar azi, trec lin pe marea prietenoasă, primitoare,
Vopsite în albastru de Canare sau verde irlandez,
Cu bompresul încrustat cu ramuri de-aur sclipitoare.
Dar am mai văzut, desprinsă parcă din al altui secol miez,
Ivindu-se – nălucă – prin umbra zorilor şi-a spumii,
Ceţoasă siluetă-n în golful înconjurat de flori,

O navă obosită, desprinsă parcă din tinereţea lumii;
Şi, cu mirare căzut în mine, respirând fiori,
M-am gândit – cine ştie, cine ştie – poate-acelaşi
(Având alte culori, răpită-n apele Mării Egee
– Cu pupa vopsită în albastru intens, împinsă de maree –)
Vorbăreţ marinar pleşuv (cu-ai lui doisprezece tovarăşi
Trăgând la rame transpiraţi, cu răni în palme)
Venind dinspre ale Troiei blestemate ţărmuri albe,
Cu cântece şi mari minciuni despre un cal de lemn
A vrăjit echipajul care-a uitat de drum şi de consemn...
Se putea să fi fost, cine ştie, o navă foarte veche;
Totuşi, atât de frumoasă! M-aşteptam ca-n cântec de cimpoi
Să văd catargul înflorit, un trandafir fără pereche –
Şi întreaga punte înverzită-n catifea de muguri noi.

poezie de James Elroy Flecker, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geneză

la început a fost Cuvîntul şi Cuvîntul era Copil
şi Copilul ţinea în palma stîngă Calea Lactee
cu nori de stele şi crîng de comete...
crescînd, l-au momit potop de libelule vii
şi pajişti cu fluturi, iar peştii şi păsările erau cusuţi
pe fusta plină de culori a mamei

plăpîndă era lumea şi mare lumina care
îl urma pas cu pas în jocul spre fiinţare şi stră-fiinţare
şi palma lui creştea, dezvăluind, rupte din colnic de cer,
munţii şi rîurile, cîmpiile şi mările
în zilele Facerii sale,
cît timp copilul mişca aerul cu palmele lui, rîzînd

şi Bătrînul din ziua a şaptea-a e tot Copil
chiar dacă palma lui e mare cît tot pămîntul
ce-i scris, cu crăpături, în ea -
el abia îşi ţine umbra firavă, proptită cu umerii
şi în curînd ultima stea, străvezie parcă,
va luneca departe, din palma lui,
în cristelniţa unui izvor

poezie de Cristina-Monica Moldoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O viaţă de marinar

Oh, lucruri scumpe, de fală, marinarul n-are –
Doar un cufăraş de lemn şi-un costum ars de sare.
Dar, oricât de modest în ochii celorlalţi apare,
Pe Dumnezeul cel viu, a lui e-ntreaga mare!

Distanţa care creşte-n urmă şi care-n faţă scade,
Şi inima de-a fi acasă pe valurile albe şi nomade
Pe nava care lasă-n pupa o volbură de ape-n spume,
Prin zile toride şi furtuni sălbatice, nebune.

Oh, un marinar nu are prea multe de iubit –
Dar are deasupra, albastru, tot cerul infinit
Şi talazuri în jur argintii cum e cobaltul
Hălăduind, în tunet, de la un ţărm la altul.

Aşa că-nmormântaţi-mă,-n ora morţii mele,
Acolo unde cliperele înalţă albe vele;
Lasaţi trupului meu, atunci rece, încântarea
De-a dormi-n singura casă pe care-a avut-o – marea!

poezie de Harry Kemp din Cântece şi balade marinăreşti, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jack Marlin

Acum la fereastră, unul lângă altul,
Ne bucurăm de liniştea acestei seri,
Urmărind cum mareea vine şi se duce,
Cum alintă marea cu tandre mângâieri.

Lumina asfinţitului îi luminează chipul:
Cu pipa între dinţi, îngândurat,
Un marinar din vremurile de demult,
Un bătrân subţire şi înalt.

Cunoştea drumurile mării spre apus
Înainte de-a se-nvârti-n ape-adânci elicea;
Cliperele din zilele navigaţiei cu pânze,
În toată splendoarea lor, le cunoştea.

Vocea lui Jack Marlin e răguşită, pătrunzătoare;
În timp ce cântă privind întinderile necuprinse,
Eu încep să văd velierele altor vremuri
Albind marea cu aripile lor larg întinse.

Îi aud coechipierii morţi de-amar de ani,
Aud scrâşnetul unui cabestan plin de rugină;
Aud cântecele "Homeward bound"
Şi "Lowland's low"*, fredonate-n surdină.

Aud cântecele culegătorilor de bumbac
Şi una sub alta văd două mari sfere,
Două Baloane Negre* ridicate
Deasupra catargului, aproape de stele.

Velierul venind din India trudeşte-n volte strânse
Prin spuma a mii de mile, volburoasă;
Umilă, nava din Bristol îşi transportă marfa,
Atent stivuită-n cală, către casă.

Sclipesc prin ploaie luminile de poziţie
La părăsirea radei porturilor; iar şi iar
Carenele timide ale Comerţului trec
Una câte una prin noaptea de catran.

Da, bompresurile se profilează-n noapte,
Măreţe, stranii umbre pe geana zării,
Iar printre vergile zbârnâitoare
Cântă nevăzute păsările mării.

Lumina scăzuse demult spre vest
Şi peste pânzele apei cădeau fluid
Cu aripi negre nălucile şi misterele
Nopţii, într-un regat fremătător, lichid.

Luna se-nalţa peste ape, iar Jack Marlin
Cânta-ncet cu voce răguşită – murmurând
Cuvinte ciudate – o melodie demult uitată,
De-acum cincizeci de ani, când...

* Celebre cântece marinăreşti ("În drum spre casă", respectiv "Plaje joase").
* * Două bule negre, una sub alta, semnalizează faptul ca nava respectivă nu este guvernabilă, că are probleme tehnice şi că navele din preajmă trebuie să se menţină la o distanţă de siguranţă de ea.

poezie de Edwin J. Brady, 1869- 1952, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stea palidă a serii

Stea palidă a serii, tu sol trimis din zare,
Ce din amurguri fruntea sclipindă îţi desprinzi,
Cu ochii-ţi, din palatul de-azur au ce cuprinzi?
Ce vrei să vezi în depărtare?

S-a potolit furtuna şi vântul a-ncetat;
Cu freamăt blând pădurea îşi lăcrimează dorul;
Un fluture de aur, lin, prin livadă, zborul
Printre miresme şi-a luat.

Ce cauţi peste lumea ce doarme în stihie?
Parcă spre munţi acuma cobori în pas uşor;
Pleci surâzând, prieten plin de melancolie,
Iar ochiul tău clipeşte în zări tremurător.

Stea ce cobori în noapte spre verzile coline,
Tu, ce din mantia nopţii ca lacrimă-ai descins,
Şi vezi în depărtare păstorul care vine
Cu turma lui, pe drumul de-ntunecimi cuprins,

Spre ce tărâm mergi, astru, în nesfârşita noapte?
Vrei un culcuş, prin trestii, pe tărmul solitar?
Sau, chip frumos în ceasul tăcerii, fără şoapte,
Cobori adânc în mare, ca scump mărgăritar?

De e să mori, luceafăr, şi dacă-n marea-adâncă
Vrei pletele bălaie să le scufunzi, îţi cer:
Întârzie-ţi plecarea! Mai stai o clipă încă!
Stea dulce a iubirii, nu coborî din cer!

poezie clasică de Alfred de Musset (1835)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Parcă mă loveşte un fulger. Un bărbat înalt şi foarte frumos, cu o înfăţişare exotică şi cu un ten cafeniu închis, stă pe jos, întins peste balustrada bacului, într-o poziţie lejeră... Singura lui îmbrăcăminte este o cârpă scurtă, roşie, prinsă de jur împrejurul coapselor. În schimb, poartă o mulţime de podoabe: un nasture mare de sidef viu strălucitor, fixat de nişte perle de toate culorile, îi decorează fruntea. Părul lung şi roşu este împletit în cozi subţiri. Pe faţa lui sunt pictate desene, care coboară până la piept, unde se-ncrucişează două coliere din perle colorate. La încheieturile mâinilor are mai multe brăţări. Faţa lui este atât de frumoasă, încât se poate spune că se apropie de perfecţiune şi că seamănă cu cea a unei femei. Numai că ţinuta lui, privirea mândră şi construcţia musculară vânjoasă trădează faptul că este bărbat. Nu-mi mai pot întoarce privirea de la el. Aşa cum stă, în apusul de soare, arată ca un zeu tânăr.

Corinne Hofmann în Îndrăgostită de un masai (1998)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de mare

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Inima mea-i dusă, s-a pierdut în zare;
O singura cale urmăresc sub soare
Gândurile mele, dincolo de mare.

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Rândunica-n volte ca un nor dispare;
O, pasăre ferice,-n albastra depărtare,
Ca şi tine, vreau să zbor dincolo de mare!

Dincolo de mare, dincolo de mare,
Sunt inimi calde şi-oraşe pline de splendoare;
Eu nu-s acasă-aici, aici nu am stare;
Inima-mi plecată-i dincolo de mare.

poezie celebră de Thomas Love Peacock, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lupul îşi shimbă părul, dar năravul ba

Năravu-acesta învechit
E pentru lup cam depăşit.
A renunţat la el cu anii...
Şi-apoi, l-au preluat ciobanii!

epigramă de Virgil Petcu din revista "Urzica" (1987)
Adăugat de Virgil Petcu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Napoleon

Cerul bolnav d-astrele lui rănit fu,
Semne numai mari ale vremei gloriei,
Leagăn tu avut-ai stâncile mării-n
Corsica gravă.

Şi în jurul vieţii tale-ncepute
Negru-oceanul mişcă lumile de valuri,
Arătând duios puterile, geniul
Singurătăţii.

Dai oceanul, ce singur de o mie de evi e,
El a fost proorocul căilor tale,
Numai cu dânsul în viaţă samăn avut-ai,
O, imperator!

Trist, adânc, gânditor, dar trist prin tine,
Fără păsare de a lumii lacrimi ori doruri,
Indiferentă stai, nemişcată şi mare,
Frunte de marmot.

N-ai admirat nimica în scurta ta viaţă,
Nu piramidele vechi în jurul cărora
Te-au văzut renviat din noaptea veciei
Jupiter Ammon.

Nu, de-a Nordului mari pustii de zăpadă,
Unde purtat de vânt prin ruine de gheaţă
Tu auzişi strigarea nebună de secoIi
Mândrului Odin!

Peste pământ ai mişcat a popoarelor valuri,
Mândru, bătrînul titan în încunjur de soare
Poartă războaiele tale ca pete pe manta-i
Şi-a ta cenuşă.

Nu te-a mirat nimica... Doară ca zeii
Singur tu te-ai mirat de tine, o Cezar,
Până când trezit din mirarea adâncă
Te-ai văzut singur.

Şi din nou privit-ai atunci în oglinda-ţi,
În oceanul bătrân ce îşi mişcă-a lui apă,
Furia lui îndrăzneaţă, puternică, mare indiferentă.
Ai murit tu? Lumea şi astăzi n-o crede
Înfăşurat în mant-ai coborât piedestalul
Ş-amestecat în popor l-au mişcat cu putere
Ochii-ţi imobili.

Apoi sătul de icoana-ţi de tine singur,
Te-ai reurcat pe scări de marmură albă,
Ai resuit piedestal-ul şi iarăşi imobil
Stai printre secoli.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1874)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânul visa

că încă e tânăr şi doarme
într-un lagăr de prizonieri
sau într-o închisoare
totul e confuz
visul era cel mai real lucru
pe care bătrânul îl mai ştia
trecea pe lângă măslinii
cu frunze uscate se înălţau
de lângă trupurile puhave
de care se împiedicau
pe grohotiş şi rahatul de capră
uscat şi piese de artilerie
aruncate în dezordine alături
de tunarii sfârtecaţi în joacă
de destinul pe care îl jucase
la pariuri înainte de atac
toţi au mizat că vor muri
la amiază sau cel târziu
până diseară şi fiecare a pus
bănuţii în acel joc din visul lui
drumul era lung şi urca în munţi
mirosea a brad şi a cadavre
visul îl ducea într-o închisoare
cu oameni plini de ulceraţii
unii îşi mângâiau decoraţiile
aveau capul bandajat şi mâinile
cioplite din lut ars în tancuri
alţii priveau spre picioarele
care lipseau cu desăvârşire
toţi se îngrămădeau în visul lui
de tânăr care doarme în tranşee

poezie de Vasile Culidiuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sparge-te, sparge-te, sparge-te

Sparge-te, sparge-te, sparge-te
De pietre gri şi reci o, mare, care tot pleci şi tot revii!
Iar eu aş vrea ca limba mea să poată murmura
Toate gândurile care îmi răsar acum în minte, vii.

O, e-atât de bine pentru băiatul pescarului
Care chiuie jucându-se cu surioara lui!
O, e-atât bine pentru marinarul cel tânăr
Care cântă-înălţând velele-n bătaia vântului.

Nave maiestuoase se petrec mereu, mereu,
Spre raiul lor de dincolo de zare;
Da, vai de-atingerea mâinii de departe
Şi de sunetul vocii care niciodată nu dispare.

Sparge-te, sparge-te, sparge-te
La picioarele stâncilor tale negre, o, mare!
Dar farmecul zilei care a murit
Nu-mi va mai dărui pierduta sărbătoare.

poezie clasică de Alfred Tennyson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

E mare, negru ca întunericul; numai vârful labelor sunt albe, ca şi când lumina zilei i le-ar fi pătat într-adins. Din capul cu fruntea puternică, mare, ochii verzi înfloresc noaptea ca două scântei. E cel mai frumos motan al târgului. Dar de frumuseţea lui nu-şi dă seama, – de bărbăţia lui, însă, da; pentru aceea, în ceasuri de veghere, când i se pare că-şi zăreşte chipul în talerul lunii, şi-şi vede înfăţişarea bărbătească, simte un fior ce-i străbate prin spate şi-l ondulează, de mândrie, pâna-n vârful cozii. Trăieste singur. Ziua stă ascuns cum poate şi unde poate. Ziua doarme; numai când soseşte ceasul prânzului, care îi vine singur în labă, se trezeşte morocănos.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Filosoful
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!