Cântecul regretului fără sfârşit

Împăratul Chinei râvnea la o frumuseţe care să-i încununeze imperiul,
Dar, deşi era de mulţi ani pe tron, nu i se împlinise această dorinţă.
Între timp, o fetişcană din familia Yang ajunsese la pubertate.
Crescută fiind într-o curte interioară, nimeni nu-i văzuse frumuseţea.
Graţia ei îngerească nu mai putea rămâne ascunsă.
Într-o zi a fost aleasă să ţină companie Împăratului.
Când şi-a întors capul şi a zâmbit, farmecul creat a fost zguduitor,
Eclipsându-le pe toate concubinele celor şase palate.

Era o primăvară timpurie. A fost îmbăiată în Piscina Florilor Pure
Cu apă caldă de izvor, care i-a catifelat şi limpezit cristalul pielii,
Şi, datorită somnolenţei resimţite, o fată a ajutat-o să iasă din piscină.
Revăzând-o, Împăratul a a hotărât să-i fie mireasă. Şi-aşa a început saga.
Părul ei plutind ca norii era prins c-un ac de aur, faţa-i era ca cea a florilor.
Au petrecut noaptea sub acoperişul cald al hibiscuşilor.
S-au trezit cu soarele sus pe cer, regretâd că noaptea a fost prea scurtă.
Începând din acea zi, Împăratul a lipsit la toate audierile curţii.

O răsfăţa tot timpul cu banchete şi petreceri fel de fel,
Era stăpâna zilelor de primăvară şi despotul nopţilor lui.
Mai erau la curtea lui încă trei mii de concubine de-o rară frumuseţe,
Dar favorurile lui pentru cele trei mii se concentrau pe un singur trup.
Când era gata cu îmbrăcatul în Iatacul de Aur, se făcea deja seară,
Se strângea masa-n Turnul de Jad, dar ea mai zăbovea la o cupă de vin.
Toate rudele ei, fraţi şi surori, primiseră titluri nobiliare;
Şi, pentru c-atât de mult îşi glorificase clanul, ridicându-l pe scară socială,

Ea adusese fiecărui tată şi fiecărei mame din imperiu
Multă bucurie când se năştea o fată şi puţină când se năştea un băiat.
Înalt se ridica Palatul Li, pătrunzând în norii albaştri,
Şi la mari, întinse depărtări, ducea briza serii acordurile magice
Şi languroase ale cântecelor de dans, lente şi insinuoase.
Astfel se scurgea timpul, iar Împăratul nu-şi mai putea lua ochii de la ea.
Într-o zi, dinspre Yuyang au bătut, zguduind pământul, tobele războiului,
Întrerupând melodiile Rochia Curcubeului şi Mantia cu Pene de Păun.

Oraşul Interzis, palatul cu nouă etaje, abia se zăreau prin praful ridicat
De miile de cai şi de căruţe care se îndreptau spre sud-vest.
Drapelul imperial deschidea drumul, ba înaintând, ba luând pauză –
Dar la cincizeci de kilometri de capitală, dincolo de poarta de vest,
Oştirea a încremenit, oamenii nu mai voiau să continue marşul
Până când n-o vedeau executată acolo, în faţa cailor...
Florile acelor de păr aurite au căzut în ţărână, dar nimeni nu le-a ridicat,
Printre ele era şi pieptenele de jad verde cu vrabia lui decorativă de aur.

Ezitând să-i salveze viaţa, Împăratul şi-a acoperit ochii.
Apoi, a întors capul şi-a privit, iar lacrimile şi sângele curgeau aidoma.
Vântul rece a ridicat colbul galben, acoperind totul.
Urmând drumuri chinuitoare au trecut prin nori dincolo de Poarta Sabiei.
La poalele muntelui Emei au întâlnit foarte puţini drumeţi.
La scăpătatul soarelui, flamurile imperiale îşi pierdeau culoarea,
Însă apele râului Shu erau mereu verzi şi munţii albaştri.
La fel era iubirea Majestăţii sale, mai adâncă decât zilele.

Privind din când în când deşertul lunii, devenea şi mai trist.
Asculta seara clopoţeii veseli ai ploii, iar asta-i sfâşia inima.
Când cerul şi pământul au revenit la rostul lor, s-au întors spre casă.
Când au ajuns în acel loc, pe Panta Mawei, unde fusese îngropată
Acea amintire, acea angoasă, Împăratul s-a poticnit, a căutat prin noroi,
Dar nu a găsit nicio urmă din sângele vărsat acolo.
Într-o stare sumbră, a plâns împreună cu sfetnicii, apoi caii
Au luat încetişor calea răsăritului, înapoi spre poarta capitalei.

La întoarcere, lacurile şi grădinile arătau ca-n zilele de atunci...
Hibiscusul de lângă Lacul Taiye şi sălciile de lângă Palatul Weiyang;
O petală parcă era faţa ei, iar frunzele de salcie sprâncenele –
Şi ce putea face, dacă nu să lăcrimeze, de câte ori le privea?
Zefirul de primăvară adia blând, piersicii înfloreau unul după altul.
Au venit ploile toamnei şi frunzele platanilor s-au scuturat.
Buruienile creşteau înalte prin Palatele de Vest şi de Miazăzi.
Nu mătura nimeni treptele acoperite de frunze roşii.

Cântăreţilor din Grădina Perelor le-a albit părul,
Fetelor drăguţe din suita ei de la Palatul Împărătesei li se ridaseră feţele;
Licuricii zburau pe holul unde el medita în crepuscul înserării.
Fitilul lămpii se stinsese, dar el veghea încă treaz în noaptea palatului.
Clopotul orologiului bătea marcând domol scurgerea fiecărei ore,
Calea Lactee se îngusta din ce în ce mai mult pe cer, vestind zorii.
Bruma groasă strălucea pe ţiglele de ceramică ale acoperişului.
Sub cearşafurile albastre se simţea tot mai înfrigurat şi mai singur.

Deşi anii treceau, distanţa dintre viaţă şi-acea moarte nu creştea.
Şi totuşi spiritul ei drag nu-l vizitase niciodată-n vis.
... La Lingqiong trăia un călugăr taoist vizitator al cerului,
Capabil să cheme spiritele, printr-o concentrare supranaturală.
Taoistul, impresionat de-aleanul fără leac şi de dorinţa Împăratului
De a o vedea reîncarnată, s-a angajat într-o istovitoare căutare.
El călătorit prin eter, mişcându-se cu o viteză ca aceea a luminii.
A cercetat cerurile, a cercetat sub pământ, pretutindeni.

A urcat în Paradis şi a coborât în Iad.
În ambele locuri era ceaţă, aşa că n-a descoperit ceea ce căuta.
Apoi, a auzit de insula tainică, intangibilă, din mijlocul celor şapte mări,
Înconjurată de ziduri dense de ceaţă, nu întru totul materială,
Unde turnurile se ridicau deasupra a cinci nori frumos coloraţi,
Unde zâne de o frumusţe ireală se plimbau încolo şi încoace,
Iar printre ele era una cu numele Taizhen – Cea Întotdeauna Fidelă –
Cu un chip ca neaua şi un trup care-amintea de cel al florilor.

Ajuns la poarta de aur a Coridorului de Vest, a bătut în uşa de fildeş
Şi a rugat o fată, numită Fărâmă de Jad, s-o cheme pe Dublul Perfect.
Taizhen, anunţată că o aşteaptă un mesager al Împăratului,
S-a dezmeticit uimită din reveriile ei de sub acoperişul floral.
Şi-a împins deoparte perna, a alungat somnul şi şi-a tras pe ea rochia.
Apoi, trecând printre draperii împodobite cu argint şi perle, a coborât.
Părul, nearanjat fiindcă se grăbea, îi atârna bogat într-o parte.
Când a ajuns pe terasă, coroniţa de flori de pe cap stătea să cadă.

Cu mânecile fluturând în vânt, o zeiţă ivindu-se de niciunde,
Ca un dans pe melodiile Rochia Curcubeului şi Mantia cu Pene de Păun.
O umbră a singurătăţii i-a apărut pe chipul trist – şi perlele lacrimilor
Ca stropii unei ploi de primăvară pe-o floare de prun.
Cu duioşie-n priviri i-a mulţumit Împăratului pentru bunăvoinţă.
De când se despărţiseră, i-au lipsit vocea şi chipul lui.
Văpaia iubirii din Palatul Zhaoyang aparţinea altui timp, demult apus.
Viaţa ei solitară în Templul Penglai abia începuse.

A întors capul şi a privit în jos spre lumea celor muritori,
Dar nu a zărit nimic din măreaţa capitală, ci doar nori şi praf.
Aşa că, melancolică, a scos la lumină vechile gajuri de fidelitate
Primite de la el, un ac de păr din aur şi o casetă cu încrustaţii.
Apoi, a rupt în două caseta şi juvaerul, păstrând pentru ea o aripă
A acului în formă de pasăre şi o jumătate de casetă.
"Inimile noastre-şi aparţin una celeilate ca aurul şi caseta –
Undeva, cândva, pe pământ sau în cer ne vom reîntâlni."

A mai cerut mesagerului să revină cu două versuri anume.
Era un jurământ în acele versuri pe care numai ei doi îl ştiau.
În ziua a şaptea a lunii a şaptea*, în Palatul Vieţii Lungi,
La miezul nopţii, când nu era nimeni prin preajmă, ei au jurat:
"Vom fi două păsări pe cer, zburând aripă lângă aripă."
"Vom fi pe pământ două ramuri ale aceluiaşi copac."
Se prea poate ca Pământul şi Cerul să nu fie eterne, să aibă un sfârşit,
Dar acest regret este fără sfârşit, va rămâne mereu viu, întru veşnicie.

* În cea de a şaptea zi a celei de a şaptea luni, după calendarul lunar chinezesc, Festivalul Qixi celebrează
întâlnirea anuală dintre păstor şi ţesătoare. E vorba de o legendă romantică despre doi îndrăgostiţi, Niulang
( simbolizând astrul Altair) şi Zhinü ( simbolizând astrul Vega). Iubirea lor fiind interzisă, ei au fost aruncaţi de
o parte şi de cealaltă a Râului de Argint ( Calea Lactee). O dată pe an, în cea de a şaptea zi a celei de a
şaptea luni, un stol de coţofene formează un pod peste râul celest, iar cei doi îndrăgostiţi pot fi o zi împreună.

poezie de Bai Juyi, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ajunseseră acuma într-o încăpere mare, tapetată cu mătase roz, cu flori. Şi deodată, visurile au trecut valvârtej pe lângă ei, dar aşa de repede, că Gretchen n-a putut să-i vadă pe prinţ şi pe prinţesă. Gretchen şi cu cele două ciori au mai trecut apoi prin câteva odăi, una mai frumoasă decât alta, şi au ajuns în iatac. Aici, tavanul semăna cu un palmier cu frunze de sticlă şi în mijlocul odăii atârnau de o tulpină de aur două paturi, fiecare din ele semănând cu un crin. Un pat era alb, celălalt era roşu şi în acesta din urmă trebuia Gretchen să-l caute pe Karl. A dat la o parte o petală roşie şi a zărit o ceafă brună. O! Karl era! Gretchen l-a strigat pe nume, a ridicat lampa, şi deodată visurile s-au întors în goană în odaie, şi el s-a trezit, a întors capul şi... nu era Karl.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creaţia

Şi Dumnezeu a apărut în spaţiu,
A privit în jur şi a spus:
Sunt singur –
Îmi voi face o lume.

Şi până departe, până unde ochiul Domnului putea vedea,
Întunericul acoperea totul,
Mai negru decât miezul a o sută de nopţi
Jos în bahnele chiparosului.
Apoi, Dumnezeu a zâmbit,
Şi, de nicăieri, a apărut lumina,
Şi bezna s-a rostogolit într-o parte,
Şi lumina a rămas să lumineze cealaltă parte,
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Domnul s-a întins, a luat lumina în mâini
Şi-a rotit-o în jurul degetelor
Până ce a făcut soarele;
Cu lumina rămasă după făurirea soarelui
Domnul a alcătuit o minge luminoasă
Pe care a aruncat-o în mijlocul întunericului,
Smălţuind noaptea cu luna şi cu stelele.
Apoi, jos
Între întuneric şi lumină,
A potrivit lumea;
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu s-a retras –
Şi soarele era în mâna lui dreapă,
Şi luna era în cea stângă;
Stelele erau adunate deasupra capului său,
Iar pe pământ stăteau picioarele lui.
Şi Domnul a mers, iar unde-i călcau
Tălpile se iveau văi adânci
Şi se înălţau de nicăieri munţi.

Apoi s-a oprit şi a privit, şi a văzut
Că pământul era fierbinte şi sterp.
Aşa că Dumnezeu a ieşit la marginea lumii
Şi a scuipat cele şapte mări –
A clipit şi-au licărit fulgerele –
A bătut din palme şi s-au rostogolit tunetele,
Şi-au început să curgă apele de deasupra pământului –
Şi apele răcoreau arşiţa.

Apoi s-a ivit, verde, iarba
Şi-au îmbobocit, roşii, flori mici,
Pinii au început s-arate cu degetul către cer,
Iar stejarii şi-au întins braţele,
S-au format lacuri în scobitura văilor
Şi râurile-au prins s-alerge spre mare;
Dumnezeu a zâmbit iarăşi,
Şi-a apărut curcubeul,
Încolăcindu-i-se-n jurul umărului.

Atunci Dumnezeu a ridicat braţul şi şi-a fluturat mâna
Deasupra mării şi a uscatului,
Şi-a spus: Veniţi! Veniţi!
Şi mai repede decât a putut Domnul să-şi coboare mâna,
Peşti şi pescăruşi,
Animale şi păsări
Înotau pe râuri şi pe mări,
Mişunau prin păduri şi prin crânguri,
Despicând aerul cu aripile.
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Iată, asta-i bine!

Apoi Dumnezeu a făcut un ocol
Şi a privit
La toate pe care le crease.
S-a uitat la soarele lui,
S-a uitat la luna lui
Şi s-a uitat la steluţele lui;
El a privit lumea lui
Cu toate vieţuitoarele ei...
Şi Domnul Dumnezeu a zis: Sunt încă singur.

Şi-atunci Dumnezeu s-a aşezat
La poalele unui deal unde se putea gândi în linişte,
Lângă un râu adânc şi larg;
Cu capul în mâini
S-a gândit şi s-a tot gândit,
Până când i-a venit ideea: Îmi voi face un om!

Domnul a luat argilă
De pe fundul râului;
El a îngenuncheat
Pe malul apei;
Şi acolo Dumnezeu Atotputernicul,
Cel care a aprins soarele şi l-a pus pe cer,
Care a aruncat stelele până-n cele mai îndepărtate colţuri ale nopţii,
Care a rotunjit pământul în podul palmei sale –
Acest măreţ Dumnezeu,
Ca o mamă aplecată deasupra pruncului ei,
A îngenuncheat în praf
Frământând un boţ de lut
Până când l-a modelat după propriul chip.

Apoi i-a dat suflarea vieţii,
Iar omul a devenit un suflet viu.
Amin. Amin.

poezie de James Weldon Johnson, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat. Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrân şi o păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa. Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile încetau a paşte când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma când o vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptiţa, cea mai tânără soră, albă ca spuma laptelui şi cu păr moale ca lâna mieluşeilor, era frumoasă — mai frumoasă decât surorile sale împreună — frumoasă cum numai dânsa era. Într-o zi de vară, când razele soarelui erau mai stâmpărate, cele trei surori se duseră ca să culeagă căpşune în marginea codrilor. Pe când ele culegeau căpşunele, îndată se aude un şir de tropote, ca şi când ar veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi. Era cine era: era tocmai feciorul împăratului, venind ca să meargă cu prietenii şi cu curtenii săi la vânat. Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai înfocat armăsar era... cine altul putea să fie?... Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul cailor se stâmpără în zărirea celor trei surori şi călăreţii deteră în pas mai încetişor, până ce, veniţi şi sosiţi, se simţiră duşi.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O, ce bogat am fost...

O, io, io...
Ce bogat am fost
în clasa a şaptea
primară!

Stătea în prima bancă.
Părul ca noaptea,
iar ochii de viezure -
iaz înserându-i pelinul.
Breton, uniformă albastră
ca floarea de in.

Era
cea mai frumoasă fată
din clasa a şaptea...

Odată
întorcându-se,
spre ultima bancă,
mi-a zâmbit,
aşa, din senin.

O, io, io..
Ce bogat am fost
în clasa a şaptea!
Pentru prima poezie,
da, pentru...
Am primit aşa de mulţi bani
c-am cumpărat în trei volume
pe Monte Cristo,
iar pentru noi, anume -
răsfăţ de zile mari,
la cofetăria din Centru,
savarine
şi de două ori îngheţată!
O, io, io...
Ce bogat
am fost în clasa a şaptea!

***

Prin ce sertar îngălbeneşte
fotografia mea de atunci
ce i-am strecurat-o-n pupitru?
Aveam ochii mari ca de cerb
speriat de cornul lunii
curgând prin brădet
şi cât de mândru,
pe poză
cu creionul chimic i-am scris:
Ichim Dumitru,
elev în clasa-a şaptea şi poet!

poezie de Dumitru Ichim
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi în eter

Pe vremea când se coborâse cerul
iar oamenii se căţărau pe nori,
erau poveşti ce adânceau misterul
îndrăgostiţilor rătăcitori.

O astfel de poveste-a fost cântată
la o nedeie, de un bard local,
în sat, pe când bunica era fată,
iar ea a reţinut-o integral.

Spunea povestea că într-o cetate,
trăia, modest, un fiu de-armurier
care-ndrăznise-n rânduri repetate
să se declare mare cavaler.

Ştia să lupte şi o dovedise
în crâncene-ncleştări cu un duşman
ce ne-ntrerupt cetatea o lovise
venind, ades, pe drumul dunărean.

Era îndrăgostit şi-avea nevoie
de-o aură şi de respect, de bani,
căci un sărac lipit nu are voie
să se amestece printre şoimani.

Iar ea, din lumea bună a cetăţii,
frumoasă, ca o sfântă între sfinţi,
era întruchiparea voluptăţii
în ochii lui ce-o adorau, cuminţi.

Şi se iubeau. S-au cunoscut în seara
în care o victorie serbau;
privirea lui s-a înmuiat ca ceara
în timp ce ochii ei îl cercetau.

S-au întâlnit, apoi, în multe rânduri,
dar ochii de prin ziduri i-au văzut
şi, fără a mai sta pe gânduri,
la uşi întunecate au bătut.

A fost blestem, a fost vrăjitorie,
a fost ceva ce nimeni n-a ştiut,
căci de atunci şi, poate, pe vecie,
cei doi n-au mai ştiut de vreun sărut.

El pare fericit şi străluceşte
privindu-ne de pe albastrul cer,
iar ea, sfioasă, noaptea ne-aminteşte
că stelele sunt lacrimi în eter.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mai trecu ce trecu şi iarăşi, într-o sărbătoare mare, împăratul merse la biserică cu toţi sfetnicii săi şi cu toţi curtenii tineri şi bătrâni. Şi de astă dată fata cea mică a împăratului se prefăcu că este bolnavă şi rămase acasă. Între curtenii împăratului cari merseră la biserică era şi grădinarul, fiind bătrân, credincios şi vechi slujbaş al împăratului. Argatul cel cheleş daca se văzu singur, scutură frâul şi-şi chemă calul. De astă dată scoase din găoacea de nucă rândul de haine cel de aur, se găti frumos, înfrână calul ce venise numai înşelat, îşi lăsă părul de aur pe spate, încălecă, îşi încurcă calul prin grădină, pe care o strică de tot, şi apoi se duse ca şi de-lalt rând la biserică, merse la mir, se ploconi în dreapta şi în stânga şi ieşi. Întorcându-se acasă, porunci calului de făcu grădina de trei ori mai frumoasă decât era. Fata împăratului îl văzu şi când ieşi, şi când se întoarse, şi ceea ce făcu, dară tăcea. Când se întoarseră de la biserică, împăratul şi toţi cu totul spuseră fetei celei mici a împăratului minunea ce văzuseră.

Petre Ispirescu în Făt-Frumos cel rătăcit
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rodia

Vânturi înalte-n noaptea aceea au desfrunzit rodiul.
Frunzele se depuseseră într-un cerc în jurul lui.
Kimiko a fost surprinsă când l-a văzut dimineaţa gol
şi era uimită de perfecţiunea cercului.
S-ar fi aşteptat ca vântul să împrăştie frunzele.
Rămăsese-o singură rodie-n pom, una foarte bună.
"Vino şi priveşte-o," şi-a strigat mama. "Aproape c-o uitasem."
Mama ei a aruncat o privire şi s-a întors în bucătărie.
Asta a făcut-o pe Kimiko să se gândească la singurătatea lor.
Rodia de dincolo de verandă părea şi ea singură şi uitată.
Două-trei săptămâni înainte, nepotul ei de şapte ani venise-n vizită
şi a observat îndată rodia. S-a căţărat în pom.
Kimiko se simţea un fel de martor al vieţii.
" E una mare acolo sus," a strigat ea de pe verandă.
"Da, dar dacă o culeg, nu mai pot coborî." Era adevărat.
Să cobori din pom cu rodii în mâini n-ar fi fost un lucru uşor.
Kimiko a zâmbit. Era un scump.
Înainte de-a intra în casă au uitat deja de rodie,
iar ea rămăsese uitată până azi.
Fructul era ascuns în frunziş. Acum se vedea clar pe ecranul cerului.
Era vigoare în fruct şi în cercul de frunze căzute.
Kimiko l-a dat jos cu o nuia de bambus.
Era atât de copt încât seminţele parcă-l forţau să se deschidă.
Pus pe verandă, strălucea-n lumină,
iar razele soarelui păreau să treacă prin el.
Avea un sentiment de regret.
Era aproape ora zece, ea cosea la etaj, a auzit vocea lui Keikichi.
Deşi uşa nu era închisă, părea să fi fost din grădină.
Era o urgenţă-n vocea lui,
"Kimiko, Kimiko!" a strigat-o mama ei. "Keikichi e aici."
Kimiko n-a mai pus aţa în ac. L-a înfipt înapoi în perniţa lui.
"Kimiko spune c-ar dori mult să te vadă înainte de plecare."
Keikichi pleca la război.
"Dar nu te puteam vizita fără o invitaţie, iar tu n-ai venit.
E bine c-ai venit azi."
I-a propus să ia masa de prânz împreună, dar el se grăbea.
"Bine, dar ia măcar o rodie. E din grădina noastră."
A strigat-o pe Kimiko iarăşi. I-a urat din ochi bun venit, ca şi cum
el ar mai avea multe de făcut ca s-o convingă să coboare.
S-a oprit pe trepte. În ochii lui a licărit ceva cald,
iar rodia i-a căzut din mână. S-au privit şi şi-au zâmbit.
Când şi-a dat seama că zâmbea, s-a îmbujorat. Keikichi s-a ridicat.
"Ai grijă de tine, Kimiko."
"Şi tu."
El pleca de-acum şi-i spunea la revedere.
După plecarea lui, Kimiko a continuat să se uite spre poarta grădinii.
"Era atât de grăbit," i-a spus mamei. "Iar rodia aşa de frumoasă."
El o lăsase pe verandă.
Aparent, o pusese jos atunci când ceva cald îi apăruse-n privire
şi începuse s-o deschidă.
Nedesfăcută complet în două, stătea acolo cu seminţele la vedere.
Mama a luat-o-n bucătărie, a spălat-o şi i-a înmânat-o.
Kimiko s-a încruntat şi a făcut un pas înapoi, apoi,
înroşindu-se încă o dată, a luat-o, cumva confuză.
I s-a părut că Keikichi luase câteva seminţe de pe margine.
Cum mama o privea, ar fi fost ciudat refuzul de a o mânca.
A muşcat din ea cu nonşalanţă. Gustul acrişor i-a umplut gura.
Simţea cum un fel de fericire tristuţă-i penetra tot trupul.
Indiferentă, mama ei s-a ridicat.
S-a aşezat în faţa oglinzii.
"Uită-te şi tu la capul meu.
Mi-am luat la revedere de la Keikichi cu părul ăsta vulvoi."
Kimiko auzea pieptenele.
" După ce a murit tatăl tău," a zis ea încetişor,
" Mi-era teamă să-mi pieptăn părul.
Când îl pieptănam, uitam de mine. Iar când îmi reveneam,
tatăl tău parcă mă aştepta să-mi termin pieptănatul."
Kimiko îşi amintea că mama ei avea obiceiul să mănânce
ceea ce rămânea în farfuria soţului.
A simţit că o atrage ceva înspre ea,
o fericire care aproape-o făcea să plângă. Mama i-a dat probabil
rodia datorită unei anume reticenţe de-a o arunca.
Numai de asta. A nu arunca lucrurile devenise o obişnuinţă.
Singură-n fericirea ei, Kimiko simţea o sfiiciune în faţa mamei.
Se gândea că fusese-o despărţire mai bună decât şi-a dat
Keikichi seama şi că ea-l poate aştepta multă vreme să se întoarcă.
Şi-a privit mama.
Soarele scădea pe uşa de hârtie dincolo de care stătea ea la oglindă.
Îi era cumva teamă să muşte rodia din poală.

poezie de Kawabata Yasunari, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elijah Browning

Eram în mulţimea copiilor
Care dansau la poalele muntelui.
A suflat o briză dinspre est şi i-a măturat ca pe nişte frunze
Dincolo de versanţi...
Totul s-a schimbat.
Aici erau lumini zburătoare şi luni magice, şi se auzeau muzici nepământeane.
A căzut peste noi un nor.
Când s-a ridicat, totul era schimbat.
Acum eram printre mulţimi aflate în conflict.
Apoi o figură din aur strălucitor, şi cineva cu o trompetă,
Şi încă cineva purtând sceptru au stat în faţa mea,
M-au luat în râs, au dansat rigadoon şi pe urmă au dispărut...
Iarăşi s-a schimbat totul.
Ieşind dintr-un lan de maci,
O femeie şi-a dezgolit sânii şi şi-a ridicat gura întredeschisă spre mine.
Am sărutat-o.
Gustul buzelor ei era sărat.
M-am prăbuşit extenuat.
M-am ridicat şi m-am înălţat mai sus, dar o ceaţă ca aceea însoţind un iceberg
Mi-a acoperit paşii.
Îmi era frig şi simţeam dureri.
Deodată, a apărut din nou soarele
Şi am văzut cum ceţurile de sub mine acopereau vederii tot ce era dedesupt.
Iar eu, aplecat peste tot ce era al meu,
Mi-am văzut umbra siluetei reflectată pe zăpadă.
Desupra mea aerul nemişcat era străpuns de un ţurţure subţire de gheaţă
De care atârna o stea solitară!
Un tremur de extaz, un fior de teamă
Au trecut prin mine;
Dar nu mă mai putem întoarce pe partea cealaltă a versanţilor —
Şi nici nu mai doream să mă întorc.
Subtile unde desprinse din simfonia libertăţii
Îmbrăţişau imateriale stânci deasupra mea,
De aceea trebuia să urc spre pisc.
Am aruncat departe tot ce -mi mai aparţinea.
Cu braţul întins
Am atins steaua.
Am dispărut complet.
Muntele restituie
Adevărului Infinit
Pe oricine atinge acea stea.

epitaf de Edgar Lee Masters din antologia de versuri Antologia de la Spoon River, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Purcelul umbla muşluind prin casă după mâncare şi nici grijă n-avea despre încurcala ce făcuse. Moşnegii s-au ciondănit cât s-au mai ciondănit şi, cât erau ei de îngrijiţi, despre ziuă au adormit. Iară purcelul atunci s-a suit binişor pe laiţă, a spart o fereastră de bărdăhan şi, suflând o dată din nări, s-au făcut că două suluri de foc, de la bordeiul moşneagului, care acum nu mai era bordei, şi până la palatul împăratului. Şi podul, cu toate cele poruncite, era acum gata. Iară bordeiul moşneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decât al împăratului! Şi, deodată, baba şi moşneagul se trezesc îmbrăcaţi în porfiră împărătească, şi toate bunătăţile de pe lume erau acum în palaturile lor. Iară purcelul zburda şi se tologea numai pe covoare, în toate părţile. Tot în acea vreme, şi la împărăţie straşnică zvoană s-a făcut, şi însuşi împăratul cu sfetnicii săi, văzând această mare minune, grozav s-au speriat, şi temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva de rău, a făcut sfat şi a găsit cu cale să dea fata după feciorul moşneagului şi de îndată a şi trimis-o. Căci şi împăratul, cât era de împărat, le dăduse acum toate pe una, şi nici măcar aceea nu era bună: frica!

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Păpuşarul

Un păpuşar mergea pe stradă
Păşind teatral spre absolut,
Cu ochii strânşi să nu mai vadă,
Femeia, ce i-a fost păpuşă în trecut.

Din când în când privea-napoi
Şi îşi trecea prin plete mâna,
Să uite totuşi că au fost doi,
Şi inima le-a fost doar una.

Purta bocanci, era murdar
Şi-avea în mână trei mărgele,
Spunea la toţi că-i păpuşar,
Dar şi-a pierdut păpuşa printre stele.

Cândva în ochii lui era doar artă
Si îl citeai în ei pe Dumnezeu,
Dar s-a pierdut pe-un drum de piatră,
Şi a uitat, că acea păpuşă am fost eu!

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţesa din turn

Crescuse într-o vreme când, în ţară,
trufaşii seniori voiau putere
şi căutau, averea princiară,
s-o crească-n grabă, semănând durere
în rândul celor cu o viaţă-amară.

Plecaseră, demult, din vechea casă,
atunci când noul domn, cuprins de ură,
prin legea lui cea crudă, nemiloasă,
ameninţând cu o pedeapsă dură,
şi pâinea le-a luat-o de pe masă.

S-au aşezat în mijlocul pădurii,
departe de război şi de hoţie,
săraci, făr-adăpost sau de-ale gurii,
dorind ca libertatea să le fie
păstrată cu puterile securii.

Erau puţini, dar vrednici şi, cu anii,
au reuşit să-şi facă, împreună,
un rost, o viaţă nouă,-n care banii
n-aveau valoare-n casa lor comună,
în care fii erau chiar şi orfanii.

Pădurea lor le oferea de toate,
iar apele din râu, de peşte pline,
le completau vânatul, iar, curate,
poienile, sau margini de rovine,
erau cu multe grâne cultivate.

Ieşeau ades, în nopţi cu lună plină,
spre târguri, din ce-aveau ca să mai schimbe,
se strecurau, cu paşii de felină,
pe drumuri ce păreau pe ei să-i plimbe,
deşi distanţa nu era puţină.

Erau puternici şi atât de tineri,
încât erau priviţi de multe fete,
iar ei, de-un timp, nu mai aveau abţineri
priviri strălucitoare să-şi desfete
cu ochi ce-i admirau, cu mici reţineri.

Aşa a cunoscut-o: într-o seară
când, printre alte stele, o privire
cu ochi căprui, de-o strălucire rară,
l-au străbătut, spre suflet, cu iubire,
făcându-l să tresară prima oară.

Era în turn, era demult închisă
de-un nobil ce-a dorit-o de soţie,
dar ea, a lui, n-a fost nicicum dispusă
în viaţa ei, pereche să îi fie,
şi-a fost, în turnul dinspre nord, trimisă.

Cu fraţii lui, au fost discuţii dure,
dar, în final, au mers cu el în luptă,
au câştigat şi-au reuşit să fure
frumoasa ce din dragoste se-nfruptă,
prinţesă... într-o casă din pădure.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu, s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate şi, când în a treia zi au crăpat zorile, iarăşi a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stâmpărată prin luptă şi cu ea plină de dor neastâmpărat să ştie ce şi cum, de când s-a dus! Hei! dar ce-auzi? ce văzu? îmi vine nici să nu mai povestesc când văd atâta răutate, atâta suflet fără milă, şi urâtă, şi supărăcioasă, şi grozavă treabă, încât nici nu se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu! Adică a fost aşa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când feciorul de împărat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis Lăptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur şi cu luceferi în frunte. Dar era ca lumea să nu-i vadă. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripă puse doi căţei în locul copiilor, feţi-frumoşi, iar pe copiii cu părul de aur şi cu steaua în frunte îi îngropă în colţul casei, tocmai la fereastra împăratului. Când feciorul de împărat intră în casă şi cercă s-audă şi să vadă, n-auzi nimic, ci văzu numai pe cei doi căţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiţei.

Ioan Slavici în Doi feţi cu stea în frunte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul pe care n-am apucat

Două drumuri se despărţeau într-o pădure aurie.
Îmi pare rău că nu le-am putut pe amândouă urma.
Şi, pentru că eram singurul călător, am zăbovit
Privind în lungul celui dintâi, cât mai departe.
Până acolo unde se pierdea sub pământ.
Apoi am apucat-o pe al doilea, ce nu era mai prejos.
Şi care poate era chiar mai îndreptăţit să-l străbat.
Căci era acoperit cu iarbă şi neumblat.
Deşi, trecând pe unul dintre ele,
Era de parcă le-aş fi străbătut pe amândouă,

Iar în acea dimineaţă se întindeau la fel:
Iarba lor nu era bătătorită de paşi.
L-am lăsat pe primul pentru o altă zi
Ştiind totuşi că, pornind pe unul dintre ele,
Cu greu m-aş mai fi întors vreodată.

Aşa voi povesti cu un suspin
Cândva, peste ani şi ani:
Două drumuri se despărţeau într-o pădure, iar eu
Am pornit-o pe cel mai puţin străbătut
Şi asta mi-a schimbat viaţa.

poezie clasică de Robert Frost (1916), traducere de Horia Gârbea
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

Kilmeny (Un cântec de pe traulere)

Pe ecranul apusului roşu se vedeau umbre întunecate,
Driftere lansând lungile lor plase peste bord;
Şi uleioasele ape verzi se legănau somnoroase
Când cu refluxul Kilmeny a ieşit printre geamanduri din port.
Şi nimeni nu ştia unde va călători acea domnişoară,
Un soi de vrajă-i ascundea destinu-n foi de ceţuri dese.
După aproape-o săptămână, Kilmeny a revenit acasă,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Avea la prova un tun, dintre toate din Newcastle cel mai bun,
Iar la pupa altul nou-nouţ, adus din Clyde-ul acoperit de nori,
Şi mai era acolo şi-un secret – de căpitan nimănui dezvăluit,
Nici măcar scumpei lui mirese, la plecare-n zori;
Şi-o antenă de telegraf deasupra, un pitic vorbind în şoaptă;
Râsetele din Londra, laudele din Berlin slăvind nişte succese.
O, poate mai erau nişte sirene care-o ademeneau spre zare,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Era întuneric când Kilmeny s-a întors din acel voiaj acasă,
Comanda navei unde murise căpitanul era-n purpuriu vopsită,
Dar plutea ca o mireasă cu trandafirul roşu prins în piept;
"Bravo, Kilmeny!" a strigat amiralul şi a lui suită.
Acum la şaizeci de stânjeni adâncime poate un ţipar,
Cercetează submarinul şi contorsionatele lui piese;
Căci târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

Mai era şi umbra unei fantome care privea din spuma mării
Oamenii cântând Anglia, cea mai frumoasă dintre prinţese,
Căci târziu, târziu în seara aceea Kilmeny s-a întors acasă,
Dar nimeni, nimeni nu ştia unde Kilmeny fusese.

** Poemul "Kilmeny" este dedicat barcului Kilmeny (velier cu trei catarge, cum este şi velierul şcoală Mircea, greşit numit bric – bricul având doar două catarge) care în timpul Primului Război Mondial a distrus un submarin german. Făcea parte din aşa numitele Q-ships (nave-Q), nave cu misiuni speciale sau nave misterioase. Erau nave ale marinei civile dotate cu armament camuflat, pregătite special pentru a momi submarinele inamice să execute atacuri de suprafaţă, gen de atacuri care le facea vulnerabile în faţa navelor-Q.

poezie de Alfred Noyes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Omul cu ochi frumoşi

când eram copii
era acolo o casă ciudată
cu jaluzelele
întotdeauna
trase
şi nu se auzeau voci
niciodată
şi grădina era plină de
bambuşi
şi nouă ne plăcea să ne jucăm printre
bambuşi
pretinzând că eram
Tarzan
(cu toate că Jane
lipsea).
mai era şi
un lac cu peşte
unul mare
plin cu
cei mai rotofei peştişori aurii
pe care i-ai fi putut vedea vreodată
şi erau domesticiţi.
veneau la suprafaţa apei
şi luau bucăţele
de pâine
din mâinile noastre.

părinţii
ne spuseseră:
"nu vă apropiaţi niciodată de acea
casă."
aşa că, desigur, exact asta
am făcut.
ne întrebam dacă locuieşte
cineva acolo.
au trecut multe săptămâni iar noi
n-am văzut niciodată
pe cineva.

apoi într-o zi
am auzit
o voce
din casă
"EŞTI O CURVĂ
AFURISITĂ!"

era vocea unui
bărbat.

apoi
uşa
casei s-a
deschis larg
şi bărbatul
a ieşit
afară.

ţinea în mâna
dreptă o sticlă
de jumătate de litru cu whiskey.
era cam de
30 de ani.
avea o ţigară-n
gură şi
era nebărbierit.
părul
nepieptănat
îi stătea vâlvoi
şi era
desculţ
în tricou
şi-n pantaloni.
dar ochii lui
erau
strălucitori.
scânteiau
în
lumină
şi-a spus,
"hei, micuţi
domni,
vă distraţi,
sper,
de minune, aşa-i?"

apoi a scos un
chicotit
şi a intrat
înapoi în casă.

am plecat,
ne-am întors
în curtea noastră
şi-am căzut
pe gânduri.

părinţii noştri,
am concluzionat,
voiau ca noi
să stăm departe
de acel loc
pentru că
nu doreau
să vedem un
astfel
de om,
un om natural
puternic şi
cu ochi
frumoşi.

părinţilor noştri
le era ruşine
că ei nu erau
ca
acel om,
de-aia
doreau ca noi
să stăm departe.

dar
ne-am întors
la acea casă
şi la bambuşi
şi la peştişorii aurii
domesticiţi.
ne-am întors
de multe ori
multe săptămâni
dar nu l-am mai văzut
şi nici nu l-am mai auzit
vreodată
iarăşi.

jaluzelele stăteau
trase
ca întotdeauna
şi era linişte.

apoi într-o zi
când veneam de la
şcoală
am văzut
casa.

era arsă
toată,
nu mai rămăsese
nimic,
doar fundaţia
contorsionată şi neagră
fumegând
şi ne-am dus la
lacul cu peşti
dar nu mai era
apă
în el
şi peştişorii
rotofei şi-aurii
zăceau morţi
acolo
uscându-se.

ne-am întors
în curtea noastră
şi-am vorbit despre
asta
şi-am decis că
părinţii noştri
le-au ars
casa
i-au ucis
au ucis şi
peştişorii aurii
pentru că totul
era prea
frumos,
până şi păduricea
de bambus a fost
arsă.

lor le fusese
teamă de
de omul cu
ochi
frumoşi.

şi
nouă ne-a fost teamă
atunci
că
de-a lungul vieţilor noastre
asemenea lucruri
se vor mai
întâmpla,
că nimeni
nu dorea
ca cineva
să fie
atât de
puternic şi de
frumos,
că toţi
ceilalţi niciodată
n-ar permite aşa ceva
şi că
mulţi oameni
vor mai trebui să
moară.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fata cea mică a împăratului ar fi voit să se înduplece a crede cele ce îi spuneau surorile; dară n-o lăsa inima. Gândul ei era mereu la cartea care spuse că norocul celorlalte surori era să fie aşa de frumos şi numai ei îi spusese că o să i se întâmple ceea ce nu se mai auzise până atunci pe lume. Şi apoi o rodea la ficaţi călcarea poruncii tatălui lor. Ea începu a lâncezi. Şi numai în câteva zile aşa se schimbase, încât nu o mai cunoşteai; din rumenă şi veselă ce era, ajunsese de se ofilise şi nu-i mai intra nimeni în voie. Se ferea de a se mai juca cu surorile prin grădină, d-a culege flori ca să le puie la cap şi d-a cânta cu toatele când erau la furcă, ori la cusătură. Între acestea, tatăl fetelor, împăratul, făcuse o izbândă cum nu se aştepta, biruind şi gonind pe vrăjmaş. Şi fiindcă gândul îi era la fiicele sale, făcu ce făcu şi se întoarse mai curând acasă. Lumea după lume ieşise întru întâmpinarea lui, cu buciume, cu tobe şi cu surle, înveselindu-se că împăratul se întorcea biruitor. Cum ajunse, până a nu merge acasă, împăratul dete laudă Domnului că-i ajutase asupra protivnicilor carii se sculase asupra lui, de-i înfrânse. Apoi, mergând acasă, fiicele îi ieşiră înainte. Bucuria lui crescu când văzu că fetele îi erau sănătoase. Fata cea mică se feri cât putu a nu se arăta tristă.

Petre Ispirescu în Porcul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poveste fără final... - partea a doua

Şi s-a stins apoi moşneagul... a trecut la cele sfinte
Iar,, mamaie'' şi,, tataie''... dorm acuma în morminte
Dar povestea începuse c-o fetiţă abandonată
Crescută de-aceşti bătrâni, fără mamă, fără tată

Mai târziu şi-a găsit mama, devenise adolescentă,
A iertat-o şi-a dorit-o pentru viitor prezentă
Şi-a cunoscut tatăl vitreg, fratele, sora mai mică
Dar o frământa-ntrebarea:,, Unde-i tata? Am bunică?''

Trecuse prin şcoala vieţii şi acum era studentă
Întrebarea:,, Unde-i tata?'' devenise mai frecventă
Şi-a pornit aşa într-o doară într-o bună dimineaţă
Să-şi caute rădăcina într-un sat pierdut în ceaţă

Cu emoţie şi teamă a bătut uşor la uşă
Fata cu ochii albaştri şi cu faţa de păpuşă
I-a deschis atunci bunica şi-a-mbrăţişat-o îndată
Apoi i-a întins o poză,.... doar o poză în loc de tată

Printre lacrimi şi suspine a-ntrebat-o:,, Unde-i tata?''
Iar bunica răvăşită şi-a îmbrăţişat nepoata
N-ar fi vrut ca ea să ştie că s-a spânzurat de tânăr
Pentru că nu l-a lăsat să-şi ia grijile pe umăr

Să se-nsoare cu iubita rămasă însărcinată
Şi-o privea cu remuşcare şi cu drag pe biata fată
Parcă ar fi vrut să-ntoarcă înapoi timpul şi viaţa
Să-şi aducă-napoi fiul la fetiţa lui şi,, soaţa''

Era însă aşa târziu şi o năpădeau regrete
Tot privind la ochii albaştri, la figura acestei fete
Care seamănă aidoma cu bătrâna străbunică
,, Doamne, cât e de frumoasă!''... Nu putea mai mult să zică....

Şi-a plecat tânăra tristă iar la studii, resemnată,
Dar ştia acuma unde-i cel care i-ar fi fost tată
Este clar o eroină din romanul vieţii sale
C-un parcurs întortocheat şi.... puţin noroc în cale....

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Om şi deltă

E gol, din nou, vintirul. Mâna-i rece
încearcă să îl tragă. E prea greu!
Se simte părăsit de Dumnezeu
şi de noroc, iar timpul... timpul trece.

Mai are unul şi-i departe satul.
De când s-a luminat, a căutat
prin toate câte-au fost. A colindat,
în balta lui, de-a lungul şi de-a latul.

Ce-a fost, a fost demult şi nu mai este,
iar ce mai este-acum nu-i de-ajuns,
dar poate-n locul lui cel vechi, ascuns,
o fi ceva şi-n vremurile-aceste.

Îndreaptă lotca, ghionderul se-nfige
în mâlul gros şi negru din afund,
iar amintiri prin gânduri îi pătrund
şi caută voinţa să-i instige.

E mult de-atunci, la început de viaţă,
copil lipsit de griji ce hoinărea
prin apele din delta ce-i părea
o junglă deasă, plină de verdeaţă.

Era o curte-a lui, era şi raiul
în care se născuse. Îl ştia.
Era un loc de joacă ce-i dădea
atât cât trebuia să-şi ducă traiul.

Iar peştele... Era atâta peşte
încât îşi alegeau de prin vintir
doar ce voiau. Era un fel de bir
luat naturii simplu, bărbăteşte.

A fost demult. Acum e sărăcie.
Pe masa lui, un peşte-acum e rar.
Încearcă, dar încearcă în zadar
să prindă,-n primăvară, o scrumbie.

"Ia să vedem!". Ridică, scurt, de plasă
şi-l vede. "Vai, săracul cufundac!
Ce-ai căutat aici, la fund de lac?
Nu ştii că soarta-i, uneori, câinoasă?"

L-a desfăcut şi, chiar atunci, în mână,
o aripă, încet, a tremurat,
apoi, de-o palmă aspră mângâiat,
s-a scurs, uşor, spre delta cea română.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe lângă palaturile lor o grădină foarte frumoasă. Şi atât de drag îi era florile acestui împărat, încât însuşi cu multă tragere de inimă le plivea şi îngrijea de grădină. În fundul acestei grădini crescuse un măr cu totul şi cu totul de aur. Împăratul nu mai putea de bucurie că în grădina sa se află un aşa pom cum nu se găsea în toată lumea. Se tot întorcea pe lângă dânsul şi se tot uita pe de toate părţile la el, de i se scurgeau ochii. Când, într-o zi, văzu că pomul înmugureşte, înfloreşte, se scutură florile şi roadele se arată: apoi spre seară dă în pârguială. Îi zâmbea mustaţa împăratului şi îi lăsa gura apă, când se gândea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise până atunci.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!