Călăii

În partea cea mai neatinsă-a lumii,
acolo unde n-a trecut războiul,
acolo unde
se ştie despre ceea ce-i războiul
din cifrele înscrise în registre,
acum,
stăpânii lor treziţi îşi iau cafeaua
cu gesturi măsurate, de echere.

Nu-i unul să zâmbească, nu mai poate
nici unul să zâmbească, de mult...
fiece zâmbet costă o avere,
fiece zâmbet poate să stârnească
oricăruia din ei
hemoragii de aur,
fiece zâmbet poate-oricând să surpe
secretul echilibru al acestor
cetăţi fără de stele,
imense orgi de piată-n care suie
un sânge monoton de ascensoare...

Fiece pas al lor uimeşte-ntocmai
cum ar uimi un pas făcut de-un idol
cu pulpele de marmură, prin care
--- după milenii lungi de-ncremenire ---
ar luneca şopârle mici de sânge
şi-n care muşchii minerali ar prinde viaţă...

În fiecare seară,
maşinile-i conduc până la paturi,
le scot cu gesturi măsurate haina,
îi iau in braţe, îi întind cu grijă
şi le cronometrează-n taină somnul.

Un sânge ordonat le-mbujorează
arareori, cu mare chibzuinţă,
profilurile de metal cromat.

Acum, îşi beau cafeaua şi privesc,
toţi în acelaşi timp,
din când în când, tacuţi spre cronometre,
privesc din când în când spre cronometre,

( Văzduhu-nspământat îşi schimbă faţa... )

Îşi beau cafeaua şi vorbesc cu glasul
unor profesori care pregătesc
serbarea de sfârşit de an
spunând ---- Vor fi
fără-ndoială numeroşi copii!

( În cuibul lui de raze transparente,
luceafărul de zi e mut şi palid. )

--- Deocamdată ( spune cineva )
e doar o încercare. Nu vor fi
mai mult de...

( Albi de groază stau pereţii,
o năduşeală rece-i înfioară!... )

--- Iar cei ce-or să rămână-n viaţă ( spune
acelaşi glas echilibrat ) vor face
doar arătându-şi faţa celorlalţi,
să nu mai fie om în univers
ce-ar îndrăzni să ni se-arate altfel
decât sub chip de fiară-ascultătoare...

( Aleargă vântul deznădăjduit
şi caută s-aducă nori de piatră,
zăgaz să pună timpului să stea.
Un ocean văzduhu-ar vrea să fie
să-nece timpul care-l săgetează,
să-nece-aripa morţii ce-l străbate.
Opreşte timpul! E un urlet cerul,
Opreşte timpul!
Dar timpul zboară, stelele pălesc,
şi-s toate cronometrele cu el
şi toate cronometrele bătând
la fel, la fel, la fel, la fel, la fel,
cu-aripi de aur alergând tăcute,
cu dinţi de aur viaţa măcinând-o... )

( Oh, blestemată fie ziua, ceasul...
căci le-am trăit şi eu fără să ştiu,
fără să ştiu, vai, ce se pregăteşte,
fără să pot să urlu dintr-o mie
de guri: --- Feriţi copiii! Duceţi-i în grabă
acolo unde botul căprioarei
nu-i încă ars de nitroglicerină,
acolo unde ochiul de metal
al monştrilor tăcuţi n-ajunse încă,
acolo unde pruncii
cu cozi de mânji şi cu breton cuminte,
ucişii prunci,
nu pot să mai ajungă niciodată... )

Privindu-şi degetele terminate
în lungi butoane roze, transparente,
un mag al cifrelor vesteşte calm:

--- Mai au întocmai încă trei minute.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul unei femei

Daţi-mi copilul
--- orişicum ar fi ---
de-ar fi să fie
cu chipul de fiară,
oricum ar fi să fie ---
daţi-mi copilul
orişicum ar fi,
de nu se poate pentru-ntreaga viaţă
( pentru această păcătoasa viaţă
şi-atât de scurtă, chiar de-ar fi de-un veac ),
măcar pentru o zi,
pentru o zi,
atâta cât să vie
spre mine, cum venea,
cu braţele întinse, ca de orb,
cu degetele pale,
de petale.

Daţi-mi copilul,
chiar de-ar fi să fie
cu chipul ca de fiară:
îi voi ieşi în cale
şi-mi va surâde...
îmi va surâde...
de-ar fi la chip ca fiara chiar,
îmi va surâde,
şi-i voi deschide uşa,
de-ar fi să-i fie chipul
oricum...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu cenuşa,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu nisipul...

Ştiu, s-ar putea
să-i fie altă faţa,
dar când va plânge
îl voi recunoaşte,
şi ca să nu mai plângă,
voi stinge luna
( în întuneric chipul nu se vede ),
şi dacă va zâmbi,
un zâmbet cât de mic,
îmi va preface lacrimile toate
în cerul înstelat...
Dar nu-mi daţi cerul fără el,
albastrul cer de-oţel neîndurat,
nu, nu mi-l daţi...

Daţi-mi copilul...
fără de el sînt stelele nisip,
fără de el sînt stelele cenuşă:
o pleavă-nşelătoare ce se scurge
fără de rost
de mii de ani
din sacul destrămat al nopţii...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
daţi-mi copilul, orice fel de chip
ar fi să aibă...

Stau în dulap hăinuţele
şi-aşteaptă...

Îi vor rămâne mici...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâlnirea cu Hiroshima

lui Kaoru Yasui

Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice...
Iertare pentru fiece privire,
ce – chiar de-i mângâioasă – doare...
Iertare pentru fiece cuvânt
Ce tulbură văzduhu-n care-ţi cauţi
copiii,
noaroadele de prunci pe veci pierduţi...
Mormânt
inexistent... Vânt... vânt... vânt... vânt...

Şi glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire...
O, cimitire,... inexistente... inexistente...
De vrei să plângi, să nu poţi stânge-n braţe
măcar o urnă, un mormânt măcar...

Unde ţi-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător...
Poate-n cavoul infinit
al cerului...
Sau poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc...
Fiece pas ce-l fac, îl fac cu teamă...
Fiece palmă de pământ
ascunde-un catafalc...
Parca-a strigat pământul
Călcat de mine
--- Mamă!

Oh, aripi da-mi, văzduhule de smalţ,
să fiu uşor ca tine, să mă-nalţ,
să nu ating cu pasul nici o rană,
să taie-aripa-mi cerul îngereşte...

... Dar scăpărând din miile-i de răni,
se-apropie de mine Hiroshima,
se-apropie şi se înclină lin
şi-mi face semn

--- Pofteşte, prietene,
şi vezi ce-a fost,
ce e
şi povesteşte...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noaptea soarelui

( Speranţele aleargă cu pumnii strânşi la tâmple.
speranţele se-ntreabă din ochi: Ce-o să se-ntâmple?
speranţele ducându-şi la buze-un deget pal
se-ndepărtează...
--- Taci!... )

Ca un pumnal ce sfâşie o piele,
un avion alunecă pe cer.

Opt şi un sfert!
Mai mult nici o secundă.

Un trăsnet!
Deodată, toate ceasurile-au stat,
cu limbile-ngheţate ca-ntr-o gură
încremenită.

Timpu-a murit.

Cine dărâmă
cerul
şi oceanul
şi-oraşul?

O gheară-a scăpărat
şi-a sfâşiat din creştet
pân la talpa lui albastră
muiată-n apa mărilor
văzduhul.

Urlând, încovoiat, împotrivindu-se,
văzduhul zămisleşte
sicrie de cenuşă, mari dricuri ce se surpă,
flăcări şi cenuşă,
şi leagă cerul şi pământul
cu stâlpi de flăcări şi cenuşă,
plouă cenuşă pe oraşu-n flăcări.

Nourii-nuferi au încremenit.
O moarte
Nemaicunoscută
i-a prefăcut nu-n ploaie,
ci-n jerbe de cenuşă otrăvită.
Unde-s copiii ce-i priveau?
( Taci, taci! )

Piatra --- blestem! --- se umflă, putrezeşte,
îşi clatină puterea, nu mai poate,
nu mai e în stare, nu, să se păstreze
în frontierele-i de milioane
de ani... Un animal e-acum şi ea
cu pori, un animal ce-agonizează,
topindu-se sub apăsarea morţii...

Lungi, râurile toate au plesnit
ca nişte-artere,
încearcă bâjbâind prin beznă,
sugrumate-ncearcă
prin bezna arzătoare
să-şi regăsească albia pierdută.

Oştirile tulpinilor de bambus
gem secerate, arse.
se chinuiesc zadarnic
să se ridice
ca nişte colosale coloane vertebrale
ale pădurii ---
care nu mai e...

Un sânge negru-ntunecă văzduhul...
văzduhul,
la faţă vânăt gata sa-şi dea duhul,
se-neacă...
plângând, leşie varsă peste-ai lui,
peste oraşul lui,
şi-şi caută prin iadul
de flăcări negre
ochiul,
pierdutu-i ochi de aur.

Vai, unde
sînt oamenii
şi unde, unde sînt
şi aşezările-omeneşti:
de lemn sărac, de piatră, de beton?
Cheamă văpaia, să răspundă ea,
cheamă pe ucigaşi...
şi cheamă Crima
cu pletele de flăcări,
cu mâinile-i de ştreanguri,
cu capu-i de satâr ascuns în beznă!
Ele să-ţi dea răspunsul.
Nimic nu văd... dar simt
cum se topeşte totul...
Până
şi platoşele caselor de bani
curg ca o lavă neagră
din care aurul se scurge-alunecând
şi se strecoară
în vipere lichide
acolo de-unde a fost răpit:
în măruntaiele ascunse-ale pământului...

Oraşul nu mai e...
Taci, nu striga...
Ţi-s buzele de scrum,
Oraşu-i tot în beznă,
ecourile-s toate de cenuşă...

Dar nu!
Priveşte!
Smulgând-o
din caierul de întuneric şi de vaiere,
cu o sforţare care face
să clănţăne de spaimă dinţii beznei,
o mie
de braţe omeneşti arzând
înalţă
ca o mie de torţe
fruntea
cu colosale tâmple de lumină,
a soarelui,
o suie, lin o suie,
o mângâie,
o şterg de năduşeală şi de sânge,
şi-o pun să lumineze Chipul
oraşului ucis
şi să dezvăluiască faţa Crimei...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surâsul peste moarte

Pentru Chieko Watanabe

Şi iată-aud acuma glasul celor
trecuţi prin flăcări
cum se-mpleteşte într-un singur glas,
un singur glas sunând cum sună fierul,
cum sună stolurile de oţel fierbinte,
şi fiecare glas acum e-o sabie
încovoiată care se-nvârteşte
deasupra ucigaşilor sclipind ---
şi toate împreună se înalţă
peste cenuşă ca un nimb al vieţii...
Şi iată-le ( o, vulturi mari şi-albaştri,
suiţi, suiţi! ) cum prind să se rotească,
cum se rotesc crescând fără-ncetare,
cum se răsfrâng în ocean, săpând-i
mari guri rotunde, veşnic rotitoare,
ce dau porunci talazului să crească,
să suie stâlpi de trombe pân la stele,
ca să măsoare înălţimea Crimei.

Şi iată cum
zbucnind deodata ca din milioane
de arcuri zbârnâind ---
ca milioane de săgeţi, sărmanii
se-adună într-un singur snop de fier,
ce se roteşte pe pământ de strajă,
cu ochi de raze lungi zvâcnind spre tâmple,
şi îndreptaţi mereu spre ucigaşi.

Şi vin desculţii, ne-ncetat, sorbind
cu-o nemaiîntâlnită sete cerul,
ca pe un vin din struguri de azur.
Şi cei mai mulţi nu de pe creste-apar,
ci din adâncul văilor, din neguri,
Acolo unde munca naşte-n chinuri
o zeitate-n veci nepieritoare:
Speranţa-Luptă,
Visul de ne-nfrânt,
Speranţa ce se-nalţă ne-ncetat,
Speranţa care nu poate să fie
ucisă niciodată,
Speranţa pentru toţi cei strânşi în lanţuri.

Şi cei mai mulţi se caţără din văi,
din văile unde-s cărbunii beznei,
pe care milioanele de oameni
le scot scrâşnind, mereu ameninţate
de rânjetul mitralierei,
îi scot gemând de veacuri, ca să stoarcă
de ele sâmburi lungi de diamante
lungi lacrimi de lumină-ncremenită,
o rouă ce li-i smulsă ne-ncetat,
şi care-mpodobeşte sânii Crimei
şi răcoreşte Demonului chipul.

Şi iată,
un sărac cu trupul gol
de bronz şi-nalt până la cer, cum e
doar zeul uriaş din Kamakura,
un om sărac
îşi spintecă obrazul,
îşi spintecă obrazul, deschizându-şi
cincizeci de guri --- şi sângele nu curge,
cincizeci de guri pe care le îndreaptă,
ca pe cincizeci de peşteri infinite
spre cele patru zări,
şi dă un strigăt,
un strigăt ca un tunet bubuind,
mult mai puternic decât glasul bombei:
---Hei, fraţi ai mei!

Şi ocean peste ocean îl duce,
vuind ca pe-o corabie purtată
de-un fulger,
din continent în continent, şi munţii,
legând ecouri de ecouri, fac
să se rotească
strigătul în jurul
pământului, şi pe pământ trecând
din ţară-n ţară, străbătând văzduhuri,
pe unde glasul omului e liber
şi se-nfrăţeşte cu al ciocârliei...
şi străbătând prin ţări unde văzduhul
vărgat e şi se-aude zornăind
ca lanţurile,
şi unde chiar şi luna aurită
e o ghiulea...

Hei, fraţi ai mei!

Ca la un semn,
uzinele întregului pământ,
pădurile, şi fluviile,
secerătorii, aplecaţi spre spice,
tăcuţii înţelepţi
ce vor să prelungească
bătaia inimilor omeneşti ---
şi-ntorc deodată faţa spre faţa Hiroshimei,
Sfântă milă,
şi tu mânie,
solidaritate
a celor mulţi şi tari,
surâsuri blânde,
salut, o, miliarde
de inimi fâlfâinde, ce răspundeţi!

--- Hei, fraţi ai noştri! Sîntem lângă voi!

Se-nalţă oceanul şi salută
şi fluturii cenuşii-au tresaărit...
Şi-acum, te uită:
din propria ei plagă răsărind,
ţâşnind înaltă ca dintr-un vulcan,
ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte,
se-nalţă Hiroshima peste lume
( oh, chipul ei, care-a trecut prin moarte )
C-un roz obraz la fel ca faţa lunii
şi celalt ca de fildeş însorit
( priveşte, Demone, şi-nmărmureşte )
se-nalţă, Hiroshima, lin surâde
( oh, zâmbetu-i care-a trecut prin moarte!... )
surâde Hiroshima, scut punându-şi
deasupra leagănelor, braţu-i ars,
surâde Hiroshima şi arată
cu ochii-i negri către ucigaşi ---
şi-mparte arme, arme ale vieţii,
pe care ucigaşii nu le văd,
pe care nu le pot zări vreodată,
semnale şi stindarde,
lumini şi căşti înalte din văzduhuri,
urmate de-amintirile desculţe,
de nevinovăţiile ucise,
lumini ce-n bezne dând, înaintează,
lumini ce-naintează surâzând...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb

Presăraţi alb mult,
Preluat din prezent
Amintiri din trecut.
---
Culegeţi alb imaculat
Trimiteţi albul curat
Priviţi alb neîncetat.
---
Puneţi alb
În tot ce aveţi,
Albul e fericire
Albul e nemurire.
---
Albul din flori,
Albul din ninsori,
Albul din nuferi
Să nu te superi
---
Plecăm în alb înalt
Pe tărâmul celalalt.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locul unde timpul

există un loc unde timpul nici nu
mai există – nisipul
clepsidrei se trece din pleoapă în pleoapă
găleţică cu găleţică
iar tot
acolo nimbul de sânge vaporizat al omului-simplu cot
lovind în plexul ofertant al aproapelui
se taie, se îngroapă cu o
harnică lopăţică – a
cum nu
mai poate spune cineva că e tristă
viaţa după viaţă: uite că toate
clipirile ei vor fi măsurate, în dulce, pe sărutate – pe bu
zele clipei uşor fragmentate –
iar tot
nisipul din lume se adună, undă
cu undă, în spume în torturi monumentale de hume
ornate cu mici găuri negre: biluţe
de neant şi lumânări-îngeraşi

poezie de Traian Abruda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai să mă poţi ierta, că te iubesc până la sfârşitul acestei nopţi

şi mai departe,
prin timp,
până când lumina ţi se va aşeza pe mâini?

Ai să mă ierţi,

că locuiesc în partea cea mai întunecată a fiinţei tale
acolo unde strigătele sunt vii
acolo unde toţi demonii îşi leagă umbrele?

Ai să mă ierţi,

că n-am să deschid fereastra,
şi n-am să mai plec din camera ta,
acolo unde am îngenuncheat după toate războaiele,
acolo unde mi-am ascuns durerile fiecărei treceri?

Ai să mă ierţi?
Ai să mă ierţi,

că nu vreau să te las, în mijlocul acestei vieţi, fără să guşti adevărul până la ultima firimitură
şi lumina să îţi adoarmă pe piept?

Ai să mă ierţi,

că nu pot altfel, că singurul drum pe care îl văd trece prin sufletul tău,
acolo unde voi sta pentru cât mi-a mai rămas?

Oare, ai să mă ierţi?

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde...?

Unde se sting iubirile?
Când se şterg cuvintele?
Unde se termină timpul?
În care anotimp le vine rândul?

Unde te voi regăsi, în care zi?
Din calendar, din Galaxii?
Ş-atunci ce voi mai fi?
Ce-mi vei... mai fi?

În care toamnă am să ştiu?
Că-s mort sau că sunt viu?
Că pământul ce m-acoperă,
Nu-i cerul luminat de stele!

Unde să te mai caut?
Prin ce cuvinte?
Ce unghere?
În ce lume fără Soare?

Cum de te-am pierdut?
Încă de la-nceput?
Când îmi erai doar răsărit,
Şi-o viaţă de-mplinit!

Cum să... te uit?
Sau poate nici nu ai vrut!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Quasarii

Lucesc frenetic quasarii gigantici
Acolo, în noaptea depărtărilor,
Care de fapt nici nu-i noapte,
Numai pentru noi ăştia mici,
Acolo, e numai o stare de veghe,
Departe, la margine de univers,
Care nu-i margine de niciun fel
Doar pentru noi ăştia infimi,
Acolo, timpul a încremenit aievea
Să nu conturbe bravii quasari,
Cei ce vor naşte mândre galaxii
Din tăria lor de caracter, cu patos
Expulzând puzderie de praf de stele
Ca nişte superbe jocuri de artificii
Ah, quasarii cei de peste alte ere,
De ce v-aţi dus aproape de infinit?
Voi, maximul de materie şi lumină,
Voi, care configuraţi o nouă viaţă,
Voi, care extindeţi pururi universul,
În timp ce noi facem doar figuraţie,
Sau cel mult privim prin telescoape
Ori mai băgăm strâmbe în univers,
Cu gesturi infantile, deocamdată...

poezie de David Boia (16 august 2013)
Adăugat de David Boia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încearcă a nu plânge...

Încearcă a nu plânge, când zorii dimineţii
Nu vor putea să-mbrace în purpură poeţii,
Şi tu, nu plânge dacă ei nu mai pot să scrie,
De dragoste de viaţă o altă poezie.

E un sfârşit în toate, cum este pe pământul,
Unde o nemurire e numai în Cuvântul,
În care toţi poeţii au fost şi-or să mai fie,
Trăind doar cu Femeia, mereu, în Poezie,

Că lor le e Femeia un vis crescut în floare
Şi ea le este muză, în veci nemuritoare,
Aşadar, tu, nu plânge, Femeie, când se duce,
Poetul să îşi pună în vers aripi de Cruce,

El ştie că-i rămâne, în urmă, numai cântul
Iubirii lui, ce poate a înflori pământul,
Nu plânge, când el ştie că nu-i va fi sfârşitul
Acolo unde Crucea-i aşteaptă răsăritul...

poezie de Pavel Lică din Galaxia marilor iubiri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântecul căderii

S-a mai dus un an, lăsând pretutindeni în urmă
mireasma bogatelor lui reziduuri: viţe de vie, frunze,
fructe neculese, toate descompunându-se umede-n
penumbra livezilor, reflux al dematerializării
din insula acestei veri, iar asta se întâmplă ACUM,
când acum nu mai este nicăieri,

poate doar sub tălpi, putrezind
în acel întunecat castel subteran

al misterelor inobservabile --- rădăcini şi seminţe-închise,
şi hoinărelile apei. Asta

încerc să-mi amintesc când mâna timpului
mă apasă dureros – de exemplu, când toamna

se stinge-n ultimele-i pâlpâiri, doritoare, ca şi noi,
să mai rămână --- cum toate trăiesc, trecând

de la un vis scânteietor la altul, pururi
pe aceste păşuni ale momentului.

poezie de Mary Oliver, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Acolo unde mintea nu e încolţită de frică şi poţi să-ţi ţii capul sus,
Acolo unde cunoaşterea e liberă pentru toţi,
Acolo unde lumea n-a fost fragmentată de pereţii înguşti ai caselor,
Acolo unde cuvintele vin din profunzimea adevărului,
Acolo unde străduinţa neobosită îşi întinde braţele spre perfecţiune,
Acolo unde izvorul clar al raţiunii nu şi-a pierdut calea în nisipul mohorât al deşertului obişnuinţelor moarte,
Acolo unde mintea e condusă înainte de ea însăşi în tot mai larga gândire şi acţiune,
Acolo în Raiul libertăţii, o, Tată, acolo să se trezească ţara mea!

poezie celebră de Rabindranath Tagore
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Băsescu la Vatican

A plecat peste hotare,
Ca să ceară îndurare
De la Papă.
---

S-a dus Băsescu Traian,
Să pupe la Vatican
Mâna care să-l ferească
De mânia românească.
---

Când Papa primea inelul,
În întâlnire secretă,
Băse-nchina Deveselul
Cu scutul anti-rachetă.
---

Pe Papă-l roagă să-i dea harul,
Ca să-l scape de coşmarul,
Care se numeşte flota
Şi-i scade-n sondaje cota.

pamflet de Dumitru Delcă (19 martie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

DIN AL VIETII...

Cu toată dragostea soţiei mele ANA

Din al vieţii larg pridvor,
Te uiţi la diverse suveniri,
Închise cu lacăte fragile de dor,
Bătrâneţe scrin cu amintiri.

Alergând prin Univers,
Am cules stea după stea,
Astfel m-am oprit din mers,
mi-am găsit perechea mea.

Ai observat că eu trăiesc,
Mereu cu zâmbetul pe buze,
Îţi spun sincer te iubesc,
Fiind tu singură-ntre muze.

Când iubeşti e lumea plină,
De trandafiri şi multe flori,
Orice zi e mai senină,
Chiar cu cerul plin de nori.
---
poezii cuprinse in volumul tiparit;
AGATE MAGICE 2006
---

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adevărul unui lup

Sunt doar un lup ce-n lumea lui trăieşte
Ştiind ce-i greu, ştiind ce e uşor,
Ştiind că timpul nu îmbătrâneşte
Decât pe-acei ce a trăi nu vor.

N-am teamă să trăiesc în libertate,
Şi să-mi asum ce ştiu că am făcut,
În lumea-aceasta, ce-n singurătate,
Pune-n mormânt chiar propriu ei trecut.

N-am semne şi puţini vor vrea să creadă
Că sunt cel ce a fost şi va tot fi,
Ce s-a lăsat pe sine să decadă
Ca să nu-şi ştie viaţa-n travesti.

Stau iar, acum, în margini de răscruce,
Şi tot privesc pe drum, în lung şi-n lat,
Un singur drum ştiu că mă poate duce
Spre adevărul ce-i deja-ntâmplat.

Spre înapoi nu-i niciodată calea
Prin care se trăieşte ce a fost,
Ci doar o formă de-a trăi mirarea
Că viaţa nu îşi are nici un rost.

Şi, cam la fel, spre stânga, văd pornirea
Unui vârtej ce nu e de oprit,
Care ucide tot, şi omenirea,
Minţind, în el, din plin, a nimerit.

Spre dreapta pot să merg fără să-mi pese
Că trec prin timp, voind să ocolesc
Conturul unei pregătite lese
De-a mă lega la gard să îl păzesc.

Doar înainte ştiu că mi se poate
Să fiu tot lup şi liber să trăiesc,
Să ştiu că-n viaţă pot avea de toate,
Destinul, întreit, să-l împlinesc.

Sunt doar un lup, ce-n lumea lui trăieşte,
Aşa-s văzut de cei nevăzători,
Şi după legea lumii, omeneşte,
Sunt aspru judecat, adeseori.

Dar tot mă simt, în forma cea mai pură,
Original, precum am fost creat,
Făcând, din drumul drept, o scurtătură
De pasul meu tăiată apăsat.

Şi ştiu, mergând la pas, cum trece noaptea,
Aşa cum ştiu câţi paşi fac într-o zi,
De-aceea, de-aş putea vorbi cu moartea,
De nemurirea mea i-aş poveşti.

Am stat prea mult, iar ultima răscruce
Îmi este dată să-mi reamintesc
Că mi se dă să duc doar ce pot duce,
Drumul să-l merg, uitând să mă opresc.

poezie de Daniel-Dumitru Darie din Dincolo de praguri (30 august 2013)
Adăugat de Daniel-Dumitru Darie
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul zilei

5 august 1945

Se înserează. Zi fierbinte, pleacă!
Desculţă, umbra de pe munţi coboară
şi-ţi tot coseşte pletele de foc.
Fugi, zi fierbinte, fugi!... Coboară, seară...

Fierbinte zi, infern portocaliu,
pecetie curgând pe-oraşul leoarcă
de năduşeală, du-te... Soarele în mare
şi-afundă şi el răsturnata-i barcă,

din care --- sfârâind pe mute ape
ce-ncep să-nvie-ncet ca nişte plante
de arşiţă culcate --- se răstoarnă
poveri, poveri de-aprinse diamante...

Printre coline-oraşul stă privind...
O mamă e oraşul ce priveşte
şi vrea să vadă totul... Iată unul
din râuri scăparând; ai zice-un peşte

sclipindu-şi solzii, bot în bot cu-n altul,
la fel de mare ca şi celălalt,
dar mai posac, căci fratele-i răsfrânge
o şcoală în şerpuitoru-i fald;

o şcoală de copii, atâta tot...
dar dimineaţa când se prind de mână
cântând copiii --- râde-ncet şi râul
şi-ntinereşte apa lui bătrână.

Lin îşi roteşte-oraşul ochii lungi
ca nişte-aripi de umbră desfăcute,
ce către mare-alunecă încet.
Oraşului i-s toate cunoscute,

şi vrea să ştie de-s la locul lor.
Apune soarele ca-ntotdeauna,
şi râurile-s şapte lungi beteli
de aur moale; nu lipseşte una...

Respiră marea văluri străvezii...
Mai fulgeră din soare câte-o rază
Scurt săgetând. Oraşul stă, priveşte...
Pe cine l-a rănit? Un om oftează.

Îşi şterge faţa gânditor pescarul...
Cu o batistă atârnând pe frunte,
e rege-acestor ape nesfârşite,
în zdrenţe şi cu tâmplele cărunte...

Din cârpa-i de pe frunte, grea coroană,
Pe chip i se prelinge nu sudoare,
ci plumb topit, plumb, boabe ale trudei,
ce şiroind ca plânsul, pică-n mare...

Peşti de mătase, peşti pumnale-albastre,
peşti de opal, de vânt, peşti lungi de-oţel,
De vină cine-i că pescarul are
năvodul rupt şi peştii-i fug din el?...

Stă Hiroshima şi priveşte mută:
pescarul e în apă ca oricând
şi ca oricând sudoarea-i pică-n boabe
şi cearcăne-are apa tremurând.

Iar a oftat. De ce oftează omul?
se-ntreabă Hiroshima, tresărind...
şi-acum din valuri se ridică luna
şi jumătate-omul e de-argint...

şi plasa lui târâtă înspre casă
e-o pânză de paing de-argint curat
şi se întreabă iaraşi Hiroshima:
De ce-a oftat? De ce? De ce-a oftat?

Nici un cuvânt. Cu marea stând în faţă
înveţi să taci întruna, an de an...
Că eşti --- oftatul doar îţi aminteşte...
E scump cuvântul pentru cel sărman.

Tu, noapte blândă, ce întinzi o plasă
de stele pe muncita lume, noapte
liniştitoare-a trupurilor, soră
ce faci din vaietele zilei şoapte

te-apropie... Acuma ca să vadă,
se-nalţă Hiroshima-n raza lunii
şi se opreşte pe cetatea veche
cu umbrele rotindu-şi mut păunii.

Umbre şi oameni. Zgomotele zilei
ce, înainte de-a pieri, cresc încă.
Umbre şi oameni. Umbre gârbovite
ce poartă în spinarea lor o stâncă.

Bătrânii din aziluri... se întorc
la casa care nu-i a lor, pustie,
ţinându-se de mâini cum fac copiii
speriaţi şi muţi, fără copilărie.

Trist, Hiroshima îşi întoarce capul.
Umbre şi oameni. Oameni înhămaţi,
trăgându-şi ricşele de plumb spre grajduri
pe jumătate morţi şi dezbrăcaţi.

Roţi ce-ameţesc, roţi, umbre iuţi de roţi,
roţi de maşini --- lung fulger diavolesc
ce-şi râd de goana bietului om-cal
şi pâinea de la gură i-o răpesc...

Amurgu-şi ţese umbrele grăbit.
Lungi umbre de-oameni-umbre. Umbre-adânci
de case nalte, umbre de cutii
de lemn în care te târăşti pe brânci...

Albastră seară... Templele lucesc
cu solzi de-aurării şi lac roşcat.
Surd vuiet de uzine, mări închise...
Priveşte-adânc oraşul nemişcat.

Dar cine trece podul curcubeu
ce-n mare salbe viorii aruncă?
De-abia se mişcă... Hiroshima-l vede:
Nici azi bătrânul n-a gasit de muncă!

Cresc stele-n apă... Tremură tăcute...
când n-ai mâncat, ce chin e să le vezi...
O transparentă farfurie-i apa
cu mii şi mii de boabe de orez.

Vino, -l îndeamnă apa... Tainic, şoapte
de el doar auzite. Şoapte... --- Vino...
Noapte de august... ape cu sirene...
Se smulge-ncet bătrânul. --- Nu, Lumino,

spre tine-mi trag povara, zi de mâine...
Paşi depărtându-se... om fără vatră...
Harfe-ale foamei, coaste străvezii,
întindeţi-vă-acum pe-un prag de piatră!...

Priveşte către stele muncitorul
bătrân, zăcând pe patu-i de granit
cu pumnii descărnaţi, e-un zeu de fildeş
de lumi făuritor şi părăsit...

Se-ntoarnă spre Zeiţa-Stea. Din pipă
trei nori albaştri-i dă. Tuşeşte-ncet...
E haina-i şah de petece, sub cerul
De stele-nmiresmat ca un buchet.

Nisip de oameni curge din uzine...
se trag obloane, scrâşnete de fier...
şi negustorul întorcându-şi cheia
cu grijă-o ia ca pe un giuvaer...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul n-aduce alinare (sonet II)

Ati minţit când aţi spus că timpul e vindecător,
Aţi minţit toţi, timpul n-aduce alinare!
El încă-mi lipseşte-n plânsul acestei ploi uşoare;
Îl vreau când valurile duc cu ele-n zare un vapor;

Zăpezile de altădată dispar de pe creste ca un nor,
Şi frunzele de-alt an fumegă pe fiece cărare;
Dar dragostea de-alt an rămâne, ca o durere mare,
Îngrămădită-n inimă, iar vechile sentimente încă dor.

Sunt sute, sute de locuri unde mi-e teamă
Să mă duc – amintirea lui acolo încă stă la pândă.
Apoi, îmi spun, intrând uşurată într-un loc retras, îndepărtat,
Unde niciodată, dar niciodată, piciorul lui nu a călcat:

"Nu-i nicio umbră-a lui aici, oricât de ştearsă, de plăpândă!"
Şi stau acolo tulburată, şi mi-l amintesc... şi inima-l tot cheamă!

poezie de Edna St. Vincent Millay, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zile mai lungi

ne-am născut fără să vrem
într-o lume care ne-a învăţat ce să nu fim,
straturi de dogme, credinţe, recenzii netrăite se depun precum cenuşa sub unghii şi intră până în carne

haosul monden te ia din patul cald şi te azvârle în strada ce miroase a covrigi şi urină,
te întrebi ce cauţi aici, dar nu ai timp să-ţi răspunzi căci îţi sună telefonul iar ziua îşi ia cursul la fel ca şi ieri

soarele apune repede fără să îţi dai seama, cafeaua cumpărată în grabă stă răcită pe jumătate savurată pe acelaşi birou cu care ţi-ai petrecut jumătate din viaţă

poza soţiei îţi zâmbeşte şi-ţi aminteşte parcă aparţii undeva,
cineva apasă un buton iar picioarele te duc la uşa cărămizie ce ar trebui revopsită, cheia se potriveşte în zăvor spre mirarea ta, încăperea te face să te simţi real

mirosul ei te duce-n dormitor unde desluşeşti o mângâiere caldă, sufletul ţi-e blând şi nu vrea nimic decât zile mai lungi
ca tu să ajungi acasă la timp înainte ca viaţa să-ţi scurgă prin sita timpului pierdut...

poezie de Cuth Hajnalka
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine-a văzut ?

Cine-a văzut pe ucigaş şezând
şi după ce-a ucis,
alături de victimă, ani lungi?
Cine-a văzut pe cei ce-au sugrumat
copiii-n faşă,
plimbându-se, fumând nepăsători
şi ochii aţintindu-şi surîzînd
în ochii mamelor orbiţi de lacrimi_

Cine-a văzut pe cei ce, prefăcând
într-o sahară de cenuşă
nu o cetate, nu doar case,
nu străzi doar, nu doar templele
de veacuri,
ci prunci de-o zi ---
mai vântură şi azi cu paşii lor
cenuşa sfântă,
stârnind nori grei, râzând,
cu genele împovărate
nu de polenul lotuşilor, nici
de rouă,
ci de cenuşă_

Cine-a văzut un om,
dar om,
un om,
ce-ar mai putea să umble
şi nu s-ar prăbuşi
ca un copac trăsnit,
ştiind că praful
ce i se-aşterne
pe botul cizmelor, nu este praf,
ci pulberea copiilor ucişi_

Cine-a văzut făptură
care să fie-n stare să mai trăiască,
fară să simtă că e gata
să înlemnească,
pe locul unde-aprinşi de torţa sa,
în jeţurile roase ţintuiţi,
în scrum se prefacură paraliticii...

Cine-a văzut,
cine-a văzut pe omul ce-i în stare
s-arunce focul peste surdo-muţi
şi-apoi să stea ascuns, privindu-i cum
sînt sfâşiaţi de flăcări şi cum plâng
şi vor cu lacrimile lor să stingă focul?

Cine-a-ntâlnit un om care-a ucis
şi care-n urmă face
statisticile propiilor crime,
chemându-şi victimele
la radioscopii
ca să le vadă
palmierii măcinaţi ai coastelor
ăi-apoi cu-n gest să le arate drumul
--- Plecaţi acasă,
sînteţi morţi...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu calc la fel ca noaptea pe tăceri...

Mai trece-un azi la fel ca şi un ieri, nimic nu iese din banal... vreun pas...
eu calc la fel ca noaptea pe tăceri şi-n mine nu mai strigă niciun glas...
Pe treptele singurătăţii din amurg coboară anii grei fără reper,
spre-o destinaţie unde concurg aceleaşi gânduri în veşmântul pauper...
Mi-au împietrit pe braţe rugi spre cer şi-n palme nu mai pot să ţin măcar un vis,
rânjeşte într-un colţ un rinocer şi muşcă din poemul interzis...
Şi-mi sângerează muza-n verde crud, rămas prin vene când mai poezeam
pe malul mării unde-acum aud doar scâncetele duşilor din neam...
Nu e tristeţe, lacrimi nu mai sunt... e-o dezertare chiar din eu-l meu
şi-apostazia nu mai pot s-o-nfrunt, acum, când mă tot strigă Dumnezeu...
E drumul tot mai greu chiar şi spre rai, când nu mai ştii pe un' s-o iei pe la răscruci
şi când la vamă n-ai un ort să dai şi te împiedici de torturi şi cruci...
Şi m-aş întoarce să mai scriu ceva pe pragul dintre lacrimă şi-alint,
dar nu mai este nimeni să mă vrea şi vlagă nu mai am ca să mă mint...
Mai vine-o dimineaţă-n care plec şi mă întorc de unde am plecat,
acelaşi splin mă-ndeamnă la înec, dar marea e de neînduplecat...
Amarul meu nu-i e pe plac şi-mi spune c-ar vrea din mine-o poezie-anume...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!