Noaptea soarelui

( Speranţele aleargă cu pumnii strânşi la tâmple.
speranţele se-ntreabă din ochi: Ce-o să se-ntâmple?
speranţele ducându-şi la buze-un deget pal
se-ndepărtează...
--- Taci!... )

Ca un pumnal ce sfâşie o piele,
un avion alunecă pe cer.

Opt şi un sfert!
Mai mult nici o secundă.

Un trăsnet!
Deodată, toate ceasurile-au stat,
cu limbile-ngheţate ca-ntr-o gură
încremenită.

Timpu-a murit.

Cine dărâmă
cerul
şi oceanul
şi-oraşul?

O gheară-a scăpărat
şi-a sfâşiat din creştet
pân la talpa lui albastră
muiată-n apa mărilor
văzduhul.

Urlând, încovoiat, împotrivindu-se,
văzduhul zămisleşte
sicrie de cenuşă, mari dricuri ce se surpă,
flăcări şi cenuşă,
şi leagă cerul şi pământul
cu stâlpi de flăcări şi cenuşă,
plouă cenuşă pe oraşu-n flăcări.

Nourii-nuferi au încremenit.
O moarte
Nemaicunoscută
i-a prefăcut nu-n ploaie,
ci-n jerbe de cenuşă otrăvită.
Unde-s copiii ce-i priveau?
( Taci, taci! )

Piatra --- blestem! --- se umflă, putrezeşte,
îşi clatină puterea, nu mai poate,
nu mai e în stare, nu, să se păstreze
în frontierele-i de milioane
de ani... Un animal e-acum şi ea
cu pori, un animal ce-agonizează,
topindu-se sub apăsarea morţii...

Lungi, râurile toate au plesnit
ca nişte-artere,
încearcă bâjbâind prin beznă,
sugrumate-ncearcă
prin bezna arzătoare
să-şi regăsească albia pierdută.

Oştirile tulpinilor de bambus
gem secerate, arse.
se chinuiesc zadarnic
să se ridice
ca nişte colosale coloane vertebrale
ale pădurii ---
care nu mai e...

Un sânge negru-ntunecă văzduhul...
văzduhul,
la faţă vânăt gata sa-şi dea duhul,
se-neacă...
plângând, leşie varsă peste-ai lui,
peste oraşul lui,
şi-şi caută prin iadul
de flăcări negre
ochiul,
pierdutu-i ochi de aur.

Vai, unde
sînt oamenii
şi unde, unde sînt
şi aşezările-omeneşti:
de lemn sărac, de piatră, de beton?
Cheamă văpaia, să răspundă ea,
cheamă pe ucigaşi...
şi cheamă Crima
cu pletele de flăcări,
cu mâinile-i de ştreanguri,
cu capu-i de satâr ascuns în beznă!
Ele să-ţi dea răspunsul.
Nimic nu văd... dar simt
cum se topeşte totul...
Până
şi platoşele caselor de bani
curg ca o lavă neagră
din care aurul se scurge-alunecând
şi se strecoară
în vipere lichide
acolo de-unde a fost răpit:
în măruntaiele ascunse-ale pământului...

Oraşul nu mai e...
Taci, nu striga...
Ţi-s buzele de scrum,
Oraşu-i tot în beznă,
ecourile-s toate de cenuşă...

Dar nu!
Priveşte!
Smulgând-o
din caierul de întuneric şi de vaiere,
cu o sforţare care face
să clănţăne de spaimă dinţii beznei,
o mie
de braţe omeneşti arzând
înalţă
ca o mie de torţe
fruntea
cu colosale tâmple de lumină,
a soarelui,
o suie, lin o suie,
o mângâie,
o şterg de năduşeală şi de sânge,
şi-o pun să lumineze Chipul
oraşului ucis
şi să dezvăluiască faţa Crimei...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Surâsul peste moarte

Pentru Chieko Watanabe

Şi iată-aud acuma glasul celor
trecuţi prin flăcări
cum se-mpleteşte într-un singur glas,
un singur glas sunând cum sună fierul,
cum sună stolurile de oţel fierbinte,
şi fiecare glas acum e-o sabie
încovoiată care se-nvârteşte
deasupra ucigaşilor sclipind ---
şi toate împreună se înalţă
peste cenuşă ca un nimb al vieţii...
Şi iată-le ( o, vulturi mari şi-albaştri,
suiţi, suiţi! ) cum prind să se rotească,
cum se rotesc crescând fără-ncetare,
cum se răsfrâng în ocean, săpând-i
mari guri rotunde, veşnic rotitoare,
ce dau porunci talazului să crească,
să suie stâlpi de trombe pân la stele,
ca să măsoare înălţimea Crimei.

Şi iată cum
zbucnind deodata ca din milioane
de arcuri zbârnâind ---
ca milioane de săgeţi, sărmanii
se-adună într-un singur snop de fier,
ce se roteşte pe pământ de strajă,
cu ochi de raze lungi zvâcnind spre tâmple,
şi îndreptaţi mereu spre ucigaşi.

Şi vin desculţii, ne-ncetat, sorbind
cu-o nemaiîntâlnită sete cerul,
ca pe un vin din struguri de azur.
Şi cei mai mulţi nu de pe creste-apar,
ci din adâncul văilor, din neguri,
Acolo unde munca naşte-n chinuri
o zeitate-n veci nepieritoare:
Speranţa-Luptă,
Visul de ne-nfrânt,
Speranţa ce se-nalţă ne-ncetat,
Speranţa care nu poate să fie
ucisă niciodată,
Speranţa pentru toţi cei strânşi în lanţuri.

Şi cei mai mulţi se caţără din văi,
din văile unde-s cărbunii beznei,
pe care milioanele de oameni
le scot scrâşnind, mereu ameninţate
de rânjetul mitralierei,
îi scot gemând de veacuri, ca să stoarcă
de ele sâmburi lungi de diamante
lungi lacrimi de lumină-ncremenită,
o rouă ce li-i smulsă ne-ncetat,
şi care-mpodobeşte sânii Crimei
şi răcoreşte Demonului chipul.

Şi iată,
un sărac cu trupul gol
de bronz şi-nalt până la cer, cum e
doar zeul uriaş din Kamakura,
un om sărac
îşi spintecă obrazul,
îşi spintecă obrazul, deschizându-şi
cincizeci de guri --- şi sângele nu curge,
cincizeci de guri pe care le îndreaptă,
ca pe cincizeci de peşteri infinite
spre cele patru zări,
şi dă un strigăt,
un strigăt ca un tunet bubuind,
mult mai puternic decât glasul bombei:
---Hei, fraţi ai mei!

Şi ocean peste ocean îl duce,
vuind ca pe-o corabie purtată
de-un fulger,
din continent în continent, şi munţii,
legând ecouri de ecouri, fac
să se rotească
strigătul în jurul
pământului, şi pe pământ trecând
din ţară-n ţară, străbătând văzduhuri,
pe unde glasul omului e liber
şi se-nfrăţeşte cu al ciocârliei...
şi străbătând prin ţări unde văzduhul
vărgat e şi se-aude zornăind
ca lanţurile,
şi unde chiar şi luna aurită
e o ghiulea...

Hei, fraţi ai mei!

Ca la un semn,
uzinele întregului pământ,
pădurile, şi fluviile,
secerătorii, aplecaţi spre spice,
tăcuţii înţelepţi
ce vor să prelungească
bătaia inimilor omeneşti ---
şi-ntorc deodată faţa spre faţa Hiroshimei,
Sfântă milă,
şi tu mânie,
solidaritate
a celor mulţi şi tari,
surâsuri blânde,
salut, o, miliarde
de inimi fâlfâinde, ce răspundeţi!

--- Hei, fraţi ai noştri! Sîntem lângă voi!

Se-nalţă oceanul şi salută
şi fluturii cenuşii-au tresaărit...
Şi-acum, te uită:
din propria ei plagă răsărind,
ţâşnind înaltă ca dintr-un vulcan,
ca dintr-un trandafir de scrum fierbinte,
se-nalţă Hiroshima peste lume
( oh, chipul ei, care-a trecut prin moarte )
C-un roz obraz la fel ca faţa lunii
şi celalt ca de fildeş însorit
( priveşte, Demone, şi-nmărmureşte )
se-nalţă, Hiroshima, lin surâde
( oh, zâmbetu-i care-a trecut prin moarte!... )
surâde Hiroshima, scut punându-şi
deasupra leagănelor, braţu-i ars,
surâde Hiroshima şi arată
cu ochii-i negri către ucigaşi ---
şi-mparte arme, arme ale vieţii,
pe care ucigaşii nu le văd,
pe care nu le pot zări vreodată,
semnale şi stindarde,
lumini şi căşti înalte din văzduhuri,
urmate de-amintirile desculţe,
de nevinovăţiile ucise,
lumini ce-n bezne dând, înaintează,
lumini ce-naintează surâzând...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul cenuşii

Nu ştiu a cui sînt, toţi s-au preschimat
în mine. Nu ştiu cine sînt, sînt însă.
Uşoară sînt şi grea ca un blestem,
sînt piatră şi sînt viaţă neajunsă.

Nu vă jucaţi cu mine, ucigaşi,
v-alunec printre degete, sînt vie,
zvârliţi-mă-n ocean; e-n van:
în cupa voastră sînt, şi sînt leşie.

Fugiţi! Căci sînt cenuşă, pot intra
ca umbra lunecândă pe sub uşă
şi să mă cern pe chipul vostru-n somn,
şi să vă dau sărutu-mi de cenuşă.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu din volumul: Surâsul Hiroshimei; 1958
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul cenuşii

Nu ştiu a cui sînt, toţi s-au preschimat
în mine. Nu ştiu cine sînt, sînt însă.
Uşoară sînt şi grea ca un blestem,
sînt piatră şi sînt viaţă neajunsă.

Nu vă jucaţi cu mine, ucigaşi,
v-alunec printre degete, sînt vie,
zvârliţi-mă-n ocean; e-n van:
în cupa voastră sînt, şi sînt leşie.

Fugiţi! Căci sînt cenuşă, pot intra
ca umbra lunecândă pe sub uşă
şi să mă cern pe chipul vostru-n somn,
şi să vă dau sărutu-mi de cenuşă.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu din volumul Surâsul Hiroshimei; 1958
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Miercurea cenuşii

Cenuşă, cenuşă, cenuşie cenuşă!
Te aşezi pe fruntea noastră
Într-o zi de Miercuri, tu cenuşă!
Amintind de Soarta noastră...

Eşti răbdătoare, răscolitoare
De gânduri de învăţătură aducătoare!
Ai dreptate, tu Cenuşă
Soră eşti cu Focul Vieţii
După ce trupul se stinge
Şi numai ţie-ţi aparţine
Nouă nimic din el nu ne mai rămâne!

Au fost atâtea frământări,
bucurii sau mari dureri
Patimi multe sau averi,
Dar Tu pe toate ni le iei
Fără măcar să ni le ceri!

Totuşi, Cenuşă, Tu, Cenuşă!
Sufletul va zbura spre Cer
Cu toată Iubirea strânsă în El
Din care nimic, niciodată, nu vei putea să iei!!!

Cenuşă, Cenuşă, Tu, cenuşie Cenuşă!
In fiecare an, într-o Miercuri, Tu, Cenuşă
Te aşezi pe fruntea noastră
Să ne aminteşti de a deşertăciunii Soartă....
Şi că Sufletul doar Lumina o aşteaptă!!!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine-a văzut ?

Cine-a văzut pe ucigaş şezând
şi după ce-a ucis,
alături de victimă, ani lungi?
Cine-a văzut pe cei ce-au sugrumat
copiii-n faşă,
plimbându-se, fumând nepăsători
şi ochii aţintindu-şi surîzînd
în ochii mamelor orbiţi de lacrimi_

Cine-a văzut pe cei ce, prefăcând
într-o sahară de cenuşă
nu o cetate, nu doar case,
nu străzi doar, nu doar templele
de veacuri,
ci prunci de-o zi ---
mai vântură şi azi cu paşii lor
cenuşa sfântă,
stârnind nori grei, râzând,
cu genele împovărate
nu de polenul lotuşilor, nici
de rouă,
ci de cenuşă_

Cine-a văzut un om,
dar om,
un om,
ce-ar mai putea să umble
şi nu s-ar prăbuşi
ca un copac trăsnit,
ştiind că praful
ce i se-aşterne
pe botul cizmelor, nu este praf,
ci pulberea copiilor ucişi_

Cine-a văzut făptură
care să fie-n stare să mai trăiască,
fară să simtă că e gata
să înlemnească,
pe locul unde-aprinşi de torţa sa,
în jeţurile roase ţintuiţi,
în scrum se prefacură paraliticii...

Cine-a văzut,
cine-a văzut pe omul ce-i în stare
s-arunce focul peste surdo-muţi
şi-apoi să stea ascuns, privindu-i cum
sînt sfâşiaţi de flăcări şi cum plâng
şi vor cu lacrimile lor să stingă focul?

Cine-a-ntâlnit un om care-a ucis
şi care-n urmă face
statisticile propiilor crime,
chemându-şi victimele
la radioscopii
ca să le vadă
palmierii măcinaţi ai coastelor
ăi-apoi cu-n gest să le arate drumul
--- Plecaţi acasă,
sînteţi morţi...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Călăii

În partea cea mai neatinsă-a lumii,
acolo unde n-a trecut războiul,
acolo unde
se ştie despre ceea ce-i războiul
din cifrele înscrise în registre,
acum,
stăpânii lor treziţi îşi iau cafeaua
cu gesturi măsurate, de echere.

Nu-i unul să zâmbească, nu mai poate
nici unul să zâmbească, de mult...
fiece zâmbet costă o avere,
fiece zâmbet poate să stârnească
oricăruia din ei
hemoragii de aur,
fiece zâmbet poate-oricând să surpe
secretul echilibru al acestor
cetăţi fără de stele,
imense orgi de piată-n care suie
un sânge monoton de ascensoare...

Fiece pas al lor uimeşte-ntocmai
cum ar uimi un pas făcut de-un idol
cu pulpele de marmură, prin care
--- după milenii lungi de-ncremenire ---
ar luneca şopârle mici de sânge
şi-n care muşchii minerali ar prinde viaţă...

În fiecare seară,
maşinile-i conduc până la paturi,
le scot cu gesturi măsurate haina,
îi iau in braţe, îi întind cu grijă
şi le cronometrează-n taină somnul.

Un sânge ordonat le-mbujorează
arareori, cu mare chibzuinţă,
profilurile de metal cromat.

Acum, îşi beau cafeaua şi privesc,
toţi în acelaşi timp,
din când în când, tacuţi spre cronometre,
privesc din când în când spre cronometre,

( Văzduhu-nspământat îşi schimbă faţa... )

Îşi beau cafeaua şi vorbesc cu glasul
unor profesori care pregătesc
serbarea de sfârşit de an
spunând ---- Vor fi
fără-ndoială numeroşi copii!

( În cuibul lui de raze transparente,
luceafărul de zi e mut şi palid. )

--- Deocamdată ( spune cineva )
e doar o încercare. Nu vor fi
mai mult de...

( Albi de groază stau pereţii,
o năduşeală rece-i înfioară!... )

--- Iar cei ce-or să rămână-n viaţă ( spune
acelaşi glas echilibrat ) vor face
doar arătându-şi faţa celorlalţi,
să nu mai fie om în univers
ce-ar îndrăzni să ni se-arate altfel
decât sub chip de fiară-ascultătoare...

( Aleargă vântul deznădăjduit
şi caută s-aducă nori de piatră,
zăgaz să pună timpului să stea.
Un ocean văzduhu-ar vrea să fie
să-nece timpul care-l săgetează,
să-nece-aripa morţii ce-l străbate.
Opreşte timpul! E un urlet cerul,
Opreşte timpul!
Dar timpul zboară, stelele pălesc,
şi-s toate cronometrele cu el
şi toate cronometrele bătând
la fel, la fel, la fel, la fel, la fel,
cu-aripi de aur alergând tăcute,
cu dinţi de aur viaţa măcinând-o... )

( Oh, blestemată fie ziua, ceasul...
căci le-am trăit şi eu fără să ştiu,
fără să ştiu, vai, ce se pregăteşte,
fără să pot să urlu dintr-o mie
de guri: --- Feriţi copiii! Duceţi-i în grabă
acolo unde botul căprioarei
nu-i încă ars de nitroglicerină,
acolo unde ochiul de metal
al monştrilor tăcuţi n-ajunse încă,
acolo unde pruncii
cu cozi de mânji şi cu breton cuminte,
ucişii prunci,
nu pot să mai ajungă niciodată... )

Privindu-şi degetele terminate
în lungi butoane roze, transparente,
un mag al cifrelor vesteşte calm:

--- Mai au întocmai încă trei minute.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Glasul unei femei

Daţi-mi copilul
--- orişicum ar fi ---
de-ar fi să fie
cu chipul de fiară,
oricum ar fi să fie ---
daţi-mi copilul
orişicum ar fi,
de nu se poate pentru-ntreaga viaţă
( pentru această păcătoasa viaţă
şi-atât de scurtă, chiar de-ar fi de-un veac ),
măcar pentru o zi,
pentru o zi,
atâta cât să vie
spre mine, cum venea,
cu braţele întinse, ca de orb,
cu degetele pale,
de petale.

Daţi-mi copilul,
chiar de-ar fi să fie
cu chipul ca de fiară:
îi voi ieşi în cale
şi-mi va surâde...
îmi va surâde...
de-ar fi la chip ca fiara chiar,
îmi va surâde,
şi-i voi deschide uşa,
de-ar fi să-i fie chipul
oricum...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu cenuşa,
daţi-mi copilu-oricum,
dar nu nisipul...

Ştiu, s-ar putea
să-i fie altă faţa,
dar când va plânge
îl voi recunoaşte,
şi ca să nu mai plângă,
voi stinge luna
( în întuneric chipul nu se vede ),
şi dacă va zâmbi,
un zâmbet cât de mic,
îmi va preface lacrimile toate
în cerul înstelat...
Dar nu-mi daţi cerul fără el,
albastrul cer de-oţel neîndurat,
nu, nu mi-l daţi...

Daţi-mi copilul...
fără de el sînt stelele nisip,
fără de el sînt stelele cenuşă:
o pleavă-nşelătoare ce se scurge
fără de rost
de mii de ani
din sacul destrămat al nopţii...

Daţi-mi copilul,
daţi-mi copilu-oricum,
daţi-mi copilul, orice fel de chip
ar fi să aibă...

Stau în dulap hăinuţele
şi-aşteaptă...

Îi vor rămâne mici...

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

revoluţie

Revoluţia este un veritabil foc sacru care înalţă spre cer flăcări luminoase şi cufundă în cenuşă părţile imunde ale firii omeneşti.

definiţie de P. Marcea
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vocile păsărilor din Hiroshima

- "Unde, unde-s?"
- "Cine?"
- "Unde, unde-s?"
- "Cine, cine?"
- "Unde-s?"
- "Cine, cine?"
- "Oamenii..."
- "Nu ştiu. Uite fulgi de cenuşă...
Au burat toţi..."
- "Unde, unde?"
- "Nu ştiu. Să ne facem cuibul."
- "Unde,
unde,
unde,
unde,
unde?..."

poezie celebră de Eugen Jebeleanu din volumul Surâsul Hiroshimei; 1958
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cenuşă

Am avut un drum plin de cristale
Ce ne-aparţinea de pas cu pas,
Însă rezultând mândriei tale
Din cristal, cenuşă a rămas.

Azi boabe de cenuşă şi nisip,
Călcate-n veci de-ntreaga omenire...
Se mişcă-n vânt, îmi cad apoi pe chip...
Înmormântându-mi faţa-n amintire.

Şi iar te văd si azi ca-n alte dăţi
Aievea îmi apari din nou la uşă,
Nu încetezi nicicum să mi te-arăţi
Reapărând din boabe de cenuşă.

Focu-a murit demult, tocmai pe când
Zăceam simţind în inimă nisipul,
Când m-ai lăsat în urma ta plângând
Şi-ai plecat de unde nu-ţi văd chipul.

Ai fost un vis ce l-am avut în cale,
Un vis ce îmi revine-n nopţi la uşă,
Dar drumul nostru – vise de cristale
S-a prefăcut în lacrimi şi-n cenuşă...

poezie de Diana Enachii
Adăugat de Diana Enachii
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipa

cerul presăra cenuşă pe drum
desculţ de gânduri, de păcate
păşeam prin valurile vieţii
mă loveam de stele răzleţe
căzute din cer lângă mare
băteau în tâmple clopote a jale
m-am ascuns în trupul ăsta
desfăcându-mi legăturile cu flăcări şi foc
purtam în ochi făclia să lumineze drumul
în palme stropi de iubire
să înflorească mărgăritare sub paşi
uneori îmi aşezam craniul ostenit peste întrebările lumii
alteori mă culcam între cei adormiţi
nu era nici durere, nici suspin
o clipă doar, o clipă eternă
atunci am înţeles veşnicia
când m-am trezit
râurile sufletului curgeau alegoric în vale
pur, păşeam peste spini
purtând pe buze surâsul

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să nu ...

Să nu te bucuri, nu, prea mult
de Viaţă, de acest tumult
care te face să-ţi închipui
că nu-i tot una cu nisipu-i
să nu-ţi închipui... Căci aşa e:
ea face dintr-o vîlvătaie
cenuşă ; din cenuşă – vînt
şi din ce-i vînt face-o odaie
fără pereţi, fără cuvînt.

poezie celebră de Eugen Jebeleanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

în Dincolo e nimic.
nimeni nu dispare din viziuni,
sunt înlocuitori cu feţe lipsă,
morţii nu au ce căuta în moarte.
nu e ruşine, vină,
sunt voci care circulă cu lanţuri la picioare,
e un aer sclav care
atârnă peste Zona de Cenuşă.

în moarte nu sunt morţi,
sunt flăcări care merg în patru picioare.

chemată de stirpe,
ura e frumoasă, îi dau dinţii,
înaintează cu lupi falşi de lumină scăzută prin treceri spre Pământul de la Capăt.
taţii nu au putut fi salvaţi, Răul se ascunde în miei.
e o dezonoare
câştigată cu răzbunări seismice.

coordonatele cad în transă,
îşi lasă pielea năpârlită
unde trebuie
în Ultimul Câmp al Strălucirii.
aşa, Urmăritorii străbat durerea după ele
în localizarea mamelor.
ochiul nu trage cu arma, trage cu mintea.
nu mai sunt morţi,
mamele
trebuie să le poarte viziunea în pântec.

Înaltul Negru nu vine neinvitat,
e demult sus.

Credeai că ştii ce e Moartea?
Nu e nimic acolo.
Am fost.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă plouă

Nu mai conteneşte ploaia - - -
Neagră ca lumea omului, ca viaţa care se duce - - -
Oarbă ca cele o mie nouă sute şi patruzeci de cuie
Bătute pe cruce.

Nu mai conteneşte ploaia
Sunând ca pulsul inimii care bate-n ritmul ciocanului de pe Golgota,
Ca picioarele fariseilor necontenind forfota

Deasupra Mormântului:
Nu mai conteneşte ploaia

Pe Câmpul Sângelui unde răsar speranţe mici şi unde creierul hain
Işi hrăneşte lăcomia – acel vierme asemănător sprâncenei lui Cain.

Nu mai conteneşte ploaia
La picioarele Omului în Suferinţă, răstignit pe Cruce.
Hristoase, crucificat în fiecare zi, în fiecare noapte, ai milă de noi - - -
Cei Căzuţi şi cei, precum Lazăr, plini de bube, de noroi:
Lăsată-n Ploaie rana infectată pare aur şi la fel străluce.

Nu mai conteneşte ploaia - - -
Incă mai curge Sânge din Coasta rănită-a Omului în Suferinţă:
El poartă-n Inimă toate rănile lumii --- ale luminii scăzând în fiinţă,
Ultimul licăr al scânteii înainte de-a-înceta să existe
In sufletul care nu se mai înţelege pe sine, rănile beznei nepăsătoare şi triste,
Rănile ursului căzut în capcană - - -
Ale ursului orb care geme sub loviturilor îngrijitorilor, ţepuşe şi bice
Căzând peste carnea care nu se poate apăra... lacrimile iepurelui lovit de alice.

Nu mai conteneşte ploaia - - -
Apoi - - - O, zile, ridicaţi-mă sus la Domnul: cine mă ţine aici, jos? - - -
Iată, priveşte pe crugul ceresc şuvoaiele prin care curge sângele lui Hristos:
Se prelinge de pe fruntea Celui pironit pe crucea de lemn
Până departe la însetata inimă muribundă
In care ard toate focurile pământului - - - sânge coclit de durere şi chin,
Intunecat precum a Cezarilor cunună de dafin.

Apoi, vocea Acelui care a avut inima omenească răzbate prin ploi,
A Celui care a fost odată prunc culcat printre animale în ieslea din Betleem - - -
"Încă vă iubesc, încă vă dăruiesc lumină curată, Sângele meu pentru voi."

poezie clasică de Edith Sitwell, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Încă plouă

Nu mai conteneşte ploaia - - -
Neagră ca lumea omului, ca viaţa care se duce - - -
Oarbă ca cele o mie nouă sute şi patruzeci de cuie
Bătute pe cruce.

Nu mai conteneşte ploaia
Sunând ca pulsul inimii care bate-n ritmul ciocanului de pe Golgota,
Ca picioarele fariseilor necontenind forfota

Deasupra Mormântului:
Nu mai conteneşte ploaia

Pe Câmpul Sângelui unde răsar speranţe mici şi unde creierul hain
Işi hrăneşte lăcomia – acel vierme asemănător sprâncenei lui Cain.

Nu mai conteneşte ploaia
La picioarele Omului în Suferinţă, răstignit pe Cruce.
Hristoase, crucificat în fiecare zi, în fiecare noapte, ai milă de noi - - -
Cei Căzuţi şi cei, precum Lazăr, plini de bube, de noroi:
Lăsată-n Ploaie rana infectată pare aur şi la fel străluce.

Nu mai conteneşte ploaia - - -
Incă mai curge Sânge din Coasta rănită-a Omului în Suferinţă:
El poartă-n Inimă toate rănile lumii --- ale luminii scăzând în fiinţă,
Ultimul licăr al scânteii înainte de-a-înceta să existe
In sufletul care nu se mai înţelege pe sine, rănile beznei nepăsătoare şi triste,
Rănile ursului căzut în capcană - - -
Ale ursului orb care geme sub loviturilor îngrijitorilor, ţepuşe şi bice
Căzând peste carnea care nu se poate apăra... lacrimile iepurelui lovit de alice.

Nu mai conteneşte ploaia - - -
Apoi - - - O, zile, ridicaţi-mă sus la Domnul: cine mă ţine aici, jos? - - -
Iată, priveşte pe crugul ceresc şuvoaiele prin care curge sângele lui Hristos:
Se prelinge de pe fruntea Celui pironit pe crucea de lemn
Până departe la însetata inimă muribundă
In care ard toate focurile pământului - - - sânge coclit de durere şi chin,
Intunecat precum a Cezarilor cunună de dafin.

Apoi, vocea Acelui care a avut inima omenească răzbate prin ploi,
A Celui care a fost odată prunc culcat printre animale în ieslea din Betleem - - -
"Incă vă iubesc, încă vă dăruiesc lumină curată, Sângele meu pentru voi."

poezie de Dame Edith Louis, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Taci şi ascultă!

Taci şi ascultă geamătul codrului,
Cum trosnesc ramurile în bătaia vântului,
Taci şi ascultă glasul pământului,
Cum doineşte frunza în foşnetul gândului.

Taci şi ascultă zumzetul albinelor,
Cum se scurge pe buze parfumul florilor,
Taci şi ascultă murmurul apelor,
Cum îmi suflă în păr briza mărilor.

Taci şi ascultă inima îndrăgostitului
Care bate secunde în tăcerea cuvântului,
Taci şi ascultă paşii pământului
Care vibrează în vâltoarea sufletului.

Taci şi ascultă stropii de ploaie,
Cum bat la fereastră şuvoaie,
Taci şi ascultă izvorul din odaie,
Cum se scurge iubirea pe foaie.

Taci şi ascultă furtuna din icoane,
Cum se cutremură pământul în piroane,
Taci şi ascultă cuvântul din canoane,
Cum vibrează sufletul în strane.

poezie de Anca-Maria David
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Alb

Presăraţi alb mult,
Preluat din prezent
Amintiri din trecut.
---
Culegeţi alb imaculat
Trimiteţi albul curat
Priviţi alb neîncetat.
---
Puneţi alb
În tot ce aveţi,
Albul e fericire
Albul e nemurire.
---
Albul din flori,
Albul din ninsori,
Albul din nuferi
Să nu te superi
---
Plecăm în alb înalt
Pe tărâmul celalalt.

poezie de Mihai Leonte
Adăugat de Mihai Leonte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Arwen: Din cenuşă se vor aprinde flăcări. O rază de lumină se va naşte din întuneric. Sabia ce a fost odată frântă va fi din nou făurită. Cel fără de coroană va fi din nou rege.

replică din filmul artistic Stăpânul inelelor: Întoarcerea regelui, scenariu de Fran Walsh, după J.R.R. Tolkien (1 decembrie 2003)
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hai, mamă, te-aştept în poemul ce moare...

Hai, plânge-mă, mamă, dezleagă-mi blesteme, aruncă-mi o scară să urc pân' la tine, pământu-i o plagă cu triste poeme şi-abia de mai poate să care suspine.
Eu nu mai am lacrimi şi iadul mă paşte, e-aici la intrare şi marea nu poate să stingă nici focul când moartea mai naşte un pui de satană ce-mi suge norocul.
Trimite-mi scrisoare, de-un înger mai este dispus să coboare să-mi bată la uşă, sunt singură, mamă, şi tare mă doare că versul îmi este doar fum şi cenuşă.
Femeia ce-o ştii, că spărgea stânca-n patru, călcând peste munţi ca pe verdea câmpie, e-acum doar o umbră-ntr-o lojă de teatru, ce-ascultă ca surzii şi ca orbii scrie...
Mă bântuie moartea şi-adulmecă noaptea în care mă lupt pentru-n strop de lumină, dar nu mai e, mamă, nici loc pentru stele şi luna aruncă doar flăcări de vină.
Curg lacrimi din ceruri, pustiul ne-mbracă în doliu şi morţii ne pleacă tot singuri, noi stăm zgribuliţi sub al iernii linţoliu şi bem dezolanţa şi lacrimi din linguri
De lut cu inscrpţii de iaduri şi moarte... hai, mamă, şi ia-mă şi du-mă departe, acolo pe unde mai e încă soare şi viaţa nu râde, dar nici nu mai doare...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de cenuşă (unui prieten mort)

Erai tu însuţi,
Candoarea nu are nevoie de nume;
Florile morţii îmbobocesc în ochi care veghează,
Îngenunchem în vâltoarea timpului pentru a deveni cenuşă.

Dar noi nu reprezentăm nimic, feţe rumene
Ascunse în buzunarele pantalonilor asemeni unor monede false.
Tu ai fost embrionul, scânteia devenind flacără;
Nu contează cine ţi-a provocat o mândrie ca aceea a rodiei,
Ţi-ai ridicat braţele cu furie, violent, în faţa celor care ne năpăstuiau.
Ai fost jumătatea de lumânare legendară,
Cealaltă jumătate de dincolo de cenuşă.

poezie de Luo Fu din Poeme de dincolo, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!