Mihai Eminescu despre Vasile Alecsandri

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice...

distih de Mihai Eminescu din Epigonii
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

mielul de Paşte -
fluierul ciobanului
încă doineşte

haiku de Carmen Pasat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Luceafărul poeziei româneşti

În prea puţine cuvinte, de Eminescu amintim,
Şi-n tot atâtea momente, memoria lui o cinstim.
Cum să-l uiţi pe Eminescu, cel care-a văzut "albind",
Şi-a auzit "glăsuirea, pădurilor de argint"?
Eminescu-a dat lumină, poeziei româneşti,
Eminescu e poetul, trăirilor omeneşti.
Cu el am ieşit în lume, şi-am rămas acolo sus,
Despre glia strămoşească, am spus tot ce-aveam de spus.
Străluceşte-n veşnicie, precum zorii dimineaţa,
Luceafărul poeziei ne călăuzeşte viaţa.

poezie de Dumitru Delcă (16 ianuarie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Opera poetică a lui Mihai Eminescu este cheia de boltă a constelaţiei poeziei româneşti.

aforism de Vlad Chirinciuc (15 ianuarie 2021)
Adăugat de Vlad Chirinciuc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Nicu Filip, autorul romanului "Sarea pământului"

Când i-am cerut să îmi explice
De ce e tânăr şi ferice,
Că "i-am pus sare"-a prins a-mi zice
"Prin librăii să nu se strice"!

epigramă de Zorina Drăgnescu din Zece ani de epigramă (1979)
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prin Ţara de Sus (cu gândul la Mihai Eminescu)

Trecând, n-ai cum să nu opreşti,
Venind din zările albastre,
Şi să săruţi la Ipoteşti
Icoana poeziei noastre!

epigramă de Vasile Larco din Volumul de epigrame, În aşteptarea luminării, 2006
Adăugat de Vasile Larco
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lui Eminescu

El este firescul
Luceafăr al poeziei.
Este Eminescu
Lumina României.

Eminescu va fi
Pentru noi făclia.
Versul lui va dăinui,
Cât va fi România.

Cum soarele îşi pune
Lumina peste astre,
Eminescu rămâne
În inimile noastre.

Cântecul şi poezia,
Eminescu ni le-a dat.
Stăpâni peste România,
Dumnezeu ne-a aşezat.

În "ţara" lui "de glorii",
În "ţara" lui "de dor",
Înscriem noi istorii,
Sub mândrul tricolor.

poezie de Dumitru Delcă (16 ianuarie 2013)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cântă fluierul

Cântă fluierul cu foc
De răsună-n deal şi-n plai
Şi adună-n sat la joc
Fetele cu păr bălai.

Cântă fluierul cu jale,
Pleacă turmele la stână
Da'tu mândro nu vi-n cale,
Cu a florilor cunună.

Cântă fluierul duios,
Dezmierdând apus de soare
Şi al tău chip somnoros,
Jos în lanul de cicoare.

Cântă fluierul de dor
Seara-n răsărit de lună
Eu ascult în foişor,
Despre tine să îmi spună.

Cântă fluier pentru mine
Versul dulce din popor,
Ca-n pădurea cu suspine,
S-o visez lângă izvor!

poezie de Emil Utalea
Adăugat de Emil Utalea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu despre poezia actuală

A scrie versuri e uşor,
A spus-o Geniul... mustrător!
Dar astăzi cred c-ar zice: crimă
E versul alb, lipsit de rimă!

epigramă de Mihai Haivas din Restituiri în patru rânduri
Adăugat de Mihai Haivas
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epigramatice

Lungeşti prânzu-ţi până-n noapte, tot mănânci, mănânci de-a rândul,

Cin te vede poate zice că cu dinţii-ţi sapi mormântul.

distih de Mihai Eminescu din Epigramatice
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Somn uşor

Fluierul nu conteneşte,
Din zori pân-la asfinţit.

Ce frumos, frumos doineşte,
Cel ce cântă româneşte,
Îl auzi, te linişteşte.
Seara-i obosit.

De pe "râtul" de la cruce
Vin oiţele ciopor.

Ele nu mai par năluce,
Când batalul le conduce,
La un staul să se culce.
Somn uşor.

poezie de Corneliu Zegrean-Nireşeanu din Dragoste, patimă şi blestem (intern) (25 iulie 2008)
Adăugat de Corneliu Zegrean-Nireşeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Imitatorii (Pfeffel)

Şi prefăcut în lebădă la Leda Zeus porneşte;
Ar vrea să fac-asemenea un tânăr ce iubeşte.
Amicul nostru cel posac
Se duce - ca gânsac.

epigramă de Mihai Eminescu
Adăugat de Gheorghe Culicovschi
Comentează! | Votează! | Copiază!

În fereastra despre mare

În fereastra despre mare
Stă copila cea de crai -
Fundul mării, fundul mării
Fură chipul ei bălai.

Iar pescarul trece-n luntre
Şi în ape vecinic cată -
Fundul mării, fundul mării
Ah! demult un chip i-arată.

"Spre castel vrodată ochii
N-am întors şi totuşi plâng -
Fundul mării, fundul mării
Mă atrage în adânc."

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sub lumina trandafirie a unui blând apus de soare, pământul pare adâncit într-o odihnă neclintită: frunzele aţipesc, pregătindu-se pentru tihnitul somn al nopţii; în depărtări, miriştile scânteiază singuratice, ca nişte ţesături de fir; iazul îşi aşterne faţa umedă, sorbind, până în adânc, din lumina asfinţitului. Din jos, din văi, răsună talanca; iar pe deal, în vii, doineşte fluierul.

Emil Gârleanu în Din lumea celor care nu cuvântă, Puişorii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Epigonii

Când privesc zilele de-aur a scripturelor române,
Mă cufund ca într-o mare de visări dulci şi senine
Şi în jur parcă-mi colindă dulci şi mândre primăveri,
Sau văd nopţi ce-ntind deasupră-mi oceanele de stele,
Zile cu trei sori în frunte, verzi dumbrăvi cu filomele,
Cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări.

Văd poeţi ce-au scris o limbă, ca un fagure de miere
Cichindeal gură de aur, Mumulean glas cu durere,
Prale firea cea întoarsă, Daniil cel trist şi mic,
Văcărescu cântând dulce a iubirii primăvară,
Cantemir croind la planuri din cuţite şi pahară ;
Beldiman vestind în stihuri pe războiul inimic.

Liră de argint, Sihleanu - Donici cuib de-nţelepciune,
Care, cum rar se întâmplă, ca să mediteze pune
Urechile ce-s prea lunge ori coarnele de la cerb;
Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?
S-au dus toţi, s-au dus cu toate pe o cale nenturnată.
S-a dus Pann, fiul Pepelei, cel isteţ ca un proverb.

Eliad zidea din visuri şi din basme seculare
Delta biblicelor sânte, profeţiilor amare,
Adevăr scăldat în mite, sfinx pătrunsă de-nţeles
Munte cu capul de piatră de furtune detunată,
Stă şi azi în faţa lumii o enigmă nesplicată
Şi veghează - o stâncă arsă dintre nouri de eres.

Bolliac cânta iubagiul ş-a lui lanţuri de aramă;
L-ale ţării flamuri negre Cârlova oştirea cheamă;
În prezent vrăjeste umbre dintr-al secolilor plan.
Şi ca Byron, treaz de vântul cel sălbatic al durerii,
Palid stinge-Alexandrescu sânta candel-a sperării
Descifrând eternitatea din ruing unui an.

Pe-un pat alb ca un linţoliu zace lebăda murindă,
Zace palida vergină cu lungi gene, voce blândă ­
Viaţa-i fu o primăvară, moartea-o părere de rău:
Iar poetul ei cel tânăr o privea cu îmbătare,
Şi din liră curgeau note şi din ochi lacrimi amare ;
Şi astfeli Bolintineanu începu cântecul său.

Mureşan scutură lanţul cu-a lui voce ruginită,
Rumpe coarde de aramă cu o mână amorţită,
Cheamă piatra să învie ca şi miticul poet,
Smulge munţilor durerea, brazilor destinul spune,
Şi bogat în sărăcia-i ca un astru el apune;
Preot deşteptării noastre, semnelor vremii profet.

lar Negruzzi şterge colbul de pe cronice bătrâne,
Căci pe mucedele pagini stau domniile române,
Scrise de mâna cea veche a-nvăţaţilor mireni;
Moaie pana în coloarea unor vremi de mult trecute,
Zugrăvite din nou iarăşi pânzele posomorâte,
Ce-arătau faptele crunte unor domni tirani, vicleni.

Ş-acel rege-al poeziei, vecinic tânăr şi ferice,
Ce din frunze îţi doineşte, ce cu fluierul îţi zice,
Ce cu basmul povesteşte - veselul Alecsandri,
Ce-nşirând mărgăritare pe a stelei blondă rază,
Acum seculii străbate, o minune luminoasă
Acum râde pintre lacrimi când o cântă pe Dridri.

Sau visând o umbră dulce cu de-argint aripe albe,
Cu doi ochi ea două basme mistice, adânce, dalbe,
Cu zâmbirea de vergină, cu glas blând, duios, încet,
El îi pune pe-a ei frunte mândru diadem de stele,
O aşează-n tron de aur, să domnească lumi rebele,
Şi iubind-o fără margini, scrie: "visul de poet`.

Sau visând cu doina tristă a voinicului de munte,
Visul apelor adânce şi a stâncelor cărunte,
Visul selbelor bătrâne de pe umerii de deal,
El deşteaptă-n sânul nostru dorul ţării cei străbune,
El revoacă-n dulci icoane a istoriei minune,
Vremea lui Ştefan cel Mare, zimbrul sombru şi regal.

........................................................................................

Iară noi? noi, epigonii?... Simţiri reci, harfe zdrobite,
Mici de zile, mari de patimi, inimi bătrâne, urâte,
Măşti râzânde, puse bine pe-un caracter inimic;
Dumnezeul nostru: umbră, patria noastră: o frază;
În noi totul e spoială, totu-i lustru fără bază;
Voi credeaţi în scrisul vostru, noi nu credem în nimic

Şi de-aceea spusa voastră era sânta şi frumoasă,
Căci de minţi era gândită, căci din inimi era scoasă,
Inimi mari, tinere încă, deşi voi sunteţi bătrâni.
S-a întors maşina lumii, cu voi viitorul trece;
Noi suntem iarăşi trecutul, fără inimi, trist şi rece;
Noi în noi n-avem nimica, totu-i calp, totu-i străin!

Voi, pierduţi în gânduri sânte, convorbeaţi cu idealuri;
Noi cârpim cerul cu stele, noi mânjim marea cu valuri,
Căci al nostru-i sur şi rece - marea noastră-i de îngheţ.
Voi urmaţi cu răpejune cugetările regine,
Când, plutind pe aripi sânte, pintre stelele senine,
Pe-a lor urme luminoase voi asemenea mergeţi.

Cu-a ei candelă de aur palida înţelepciune,
Cu zâmbirea ei regală, ca o stea ce nu apune,
Lumina a vieţii voastre drum de roze semănat.
Sufletul vostru un înger, inima voastră o liră,
Ce la vântul cald ce-o mişcă, cântări molcome respiră;
Ochiul vostru vedea-n lume de icoane un palat.

Privirea scrutătoare ce nimica nu visează,
Ce tablourile minte, ce simţirea simulează,
Privim reci la lumea asta - vă numim vizionari,
- O convenţie e totul; ce-i azi drept, mâne-i minciună;
Aţi luptat luptă deşartă, aţi vânat ţintă nebună,
Aţi visat zile de aur pe-astă lume de amar.

"Moartea succede vieţii, viaţa succede la moarte",
Alt sens n-are lumea asta, n-are alt scop, altă soarte;
Oamenii din toate cele fac icoană şi simbol;
Numesc sânt, frumos şi bine ce nimic nu însemnează;
Împărţesc a lor gândire pe sisteme numeroase
Şi pun haine de imagini pe cadavrul trist şi gol.
Ce e cugetarea sacră? Combinare măiestrită
Unor lucruri nexistente; carte tristă şi-ncâlcită,
Ce mai mult o încifrează cel ce vra a descifra.
Ce e poezia? Înger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane şi cu glasuri tremurate,
Strai de purpură şi aur peste ţărâna cea grea.

Rămâneţi dară cu bine, sânte firi vizionare,
Ce făceaţi valul să cânte, ce puneaţi steaua să zboare,
Ce creaţi o altă lume pe-astă lume de noroi;
Noi reducem tot la pravul azi în noi, mâni în ruină,
Proşti şi genii, mic şi mare, sunet, sufletul, lumină
­Toate-s praf... Lumea-i cum este... şi ca dânsa suntem noi.

poezie celebră de Mihai Eminescu (1870)
Adăugat de Ion Untaru
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar fluierul... fluierul e fermecat. Vei învăţa să cânţi şi vei vedea că acele cântece îi vor face pe oameni să fie mai buni...

Emilia Plugaru în Cadoul de Crăciun
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu, Mihai

Eminescu - acest Iisus al slovei noastre româneşti.

definiţie aforistică de Vasile Ghica din Rezervaţie gri (iunie 2011)
Adăugat de Vasile Ghica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu, Mihai

Eminescu e întruparea literară a conştiinţei româneşti, una şi nedespărţită.

definiţie celebră de Nicolae Iorga
Adăugat de Rotari Diana
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana

Ce cauţi unde bate luna
Pe-un alb izvor tremurător
Şi unde păsările-ntruna
Se-ntrec cu glas ciripitor?

N-auzi cum frunzele-n poiană
Şoptesc cu zgomotul de guri
Ce se sărută, se hârjoană
În umbr-adâncă de păduri?

În cea oglindă mişcătoare
Vrei să priveşti un straniu joc.
O apă vecinic călătoare
Sub ochiul tău rămas pe loc?

S-a desprimăvărat pădurea,
E-o nouă viaţă-n orice zvon,
Şi numai tu gândeşti aiurea,
Ca tânărul Endymion.

De ce doreşti singurătate
Şi glasul tainic de izvor?
S-auzi cum codrul frunza-şi bate,
S-adormi pe verdele covor?

Iar prin lumina cea rărită,
Din valuri reci, din umbre moi,
S-apar-o zână liniştită
Cu ochii mari, cu umeri goi?

Ah! acum crengile le-ndoaie
Mâinuţe albe de omăt,
O faţă dulce şi bălaie,
Un trup înalt şi mlădiet.

Un arc de aur pe-al ei umăr,
Ea trece mândră la vânat
Şi peste frunze fără număr
Abia o urmă a lăsat.

poezie celebră de Mihai Eminescu
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eminescu, Mihai

Eminescu este un Orizont al puterii fără de care granitul ar rămâne secat de Lumină.

definiţie aforistică de Alexandra Mihalache din Între expresie şi adevăr (Cugetări şi definiţii aforistice), Lumina expresiei (decembrie 2016)
Adăugat de Alexandra Mihalache
Comentează! | Votează! | Copiază!

In memoriam - Mihai Eminescu

Foaie verde de cicoare,
Eminescu e în floare...
Luceafărul lui nu păleşte,
Fiindcă lumea îl iubeşte.

madrigal de Valeria Mahok (12 ianuarie 2018)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!