Balada carelor de luptă

Căruţe huruind şi zăngănind,
cai fornăind şi nechezând,
recruţi mărşăluind, fiecare cu arc şi săgeţi la şold,
mame şi taţi, soţii şi copii alergând să-i vadă cum trec –
de-atâta praf nu se mai vede podul Xian-yang!
Şi familiile-îmbrăcându-se-n grabă, călcând c-un fel de mânie,
blocând drumul şi plângând –
ah, sunetul bocetelor se ridică drept în sus, asaltând cerul.
Şi un trecător întreabă, " Ce se întâmplă?"
Binevoitor, un oştean răspunde, "Asta se întâmplă-întotdeauna.
De la vârsta de cinşpe ani unii sunt trimişi să păzească nordul ţării,
iar uneori chiar la patruzeci de ani mai trudesc în vest pe fermele oştirii.
Când părăsesc satul, şoltuzul trebuie să le lege acoperământul capului;
când se întorc, albiţi de ani, ei încă păzesc frontiera.
La avanposturile frontierei curge destul sânge pentru a umple un ocean,
iar visele de cucerire-ale Împăratului iubitor de război n-au luat sfârşit.
Oare el n-a auzit că în ţinuturile Han, la est de munţi,
sunt două sute de prefecturi, mii şi mii de ţărani,
unde nu cresc decât ciulini?
Chiar şi-acolo unde o femeie e în stare să folosească sapa şi plugul,
recoltele parnişte zdrenţe pe ogoarele ale hazardului.
Pentru oamenii din Qin e şi mai rău; fiind buni luptători
sunt mânaţi de la o luptă la alta, ca nişte câini sau cocoşi.
Chiar dacă trebuia să vă răspund la întrebare, domnule,
poate nu e bine că mi-am exprimat şi resentimentele.

Dar vorbind despre această iarnă, de exemplu,
trupele din Guanxi nu au fost încă demobilizate,
iar perceptorii îi presează pe toţi să achite impozitele pe pământ –
impozite pe pământ! – de unde se presupune c-ar trebui să vină banii?
Adevăr vă spun, e o mare nenorocire-n aceste zile să creşti un băiat,
e de dorit să ai în casă doar fiice;
cel puţin pe o fată o poţi căsători cu vecinul,
un fiu e născut doar pentru a muri, iar trupul lui se pierde-n ierburi.
Aţi văzut, domnule, ţărmurile de la Kokonor?
Brazde, brazde de oase albe zac acolo, neîngropate.
Stafiile zilei de azi lăcrimează, iar stafiile zilei de ieri jelesc,
Sub cerul mohorât, cu nori de plumb, vocile lor strigă în ploaie.

poezie de Du Fu, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vinului meu

Cânt pentru vinul meu
din timpuri de pace,
când funcţonarii şi perceptorii nu-mi bat în uşă.
Conducătorul este luminat şi onest,
miniştrii lui modeşti şi de încredere.
Respectând legea, proprietatea şi regulile curtoaziei,
oamenii n-au motive să se perinde prin tribunale.

După trei ani agricoli buni şi nouă ani de strâns provizii,
hambarele sunt pline ochi de grâne,
iar bătrânii nu mai trebuie să muncească.
Spicele grele, aplecate sub greutate, aşteaptă culegătorii.
Pe drumuri armăsarii se întorc seara acasă,
bălegarul lor îngraşă ogoarele.

Nobilii, de la cel mai înalt rang până la cel mai mic,
iubesc oamenii obişnuiţi,
răsplătind pe fiecare după meritele lui,
educându-i, aşa cum educă părinţii copiii.
Cei care desfid legea şi-aleg drumurile fărădelegii
sunt pedepsiţi cu severitatea pe care o merită;
totuşi, nimeni nu râvneşte la proprietatea altuia.
Închisorile sunt goale,
iar de Ziua Solstiţiului nu se pronunţă sentinţe.

Toţi ating vârsta de optzeci sau nouăzeci de ani,
şi părăsesc această lume numai din pricina bătrâneţii.
Compasiunea conducătorului se revarsă egal peste toate fiinţele.

poezie de Cao Cao, 155-220, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Chip de înger

Plouă tare. Au fost şi fulgere.
Au ieşit oamenii să vadă ce se petrece.
Şi o linişte adâncă a cuprins strada
Când în mijlocul drumului au văzut fata.
*
-"Oare câţi ani are?, copilă-mi pare"-
In ochi nimic rău n-are
Dar nu ai de unde să vezi
Că tu doar in aparenţele crezi.
*
Oamenii se uită, râd si vorbesc:
-"Oare are părinţi? Oare muncesc?
Că după cum îmi pare
Nici măcar săpun nu are.
Auzi tu fată: cine esti?
Ti se pare OK să ne trezeşti?"
*
Răi sunt unii, Dumnezeu e martor
Că fata asta se spăla cu ura lor
Dar nu-i păcat să tot vorbiţi?
Dacă e amărâtă nu-i zâmbiţi?
*
-"Fata asta are şcoală?
Ştie unde să se spală?
Se bucură de apă caldă
Dar doar in zilele de vară?"
*
Ce e soarta de-i asa dura?
Lung e drumul plin de ura!
Din păcate asa e viaţa
Oamenii vad doar faţa
Dar nu au văzut îndeajuns de bine
Ca faţa fetei prin lacrimi işi revine.
*
Ca-ci inima-i destul de mare
Să iubească zile cu ploaie
Si sufletu-i destul de bun
Să nu creada-n om nebun,
Si să îşi vadă de drum.
*
Că Dumnezeu o iubeşte
Iar dupa ploaie soarele-i zâmbeşte
Si îi usucă aripile ude
Ea să zboare, sa nu aude
Mai multe vorbe grele, rele.
*
Aşa fusese chip de înger pe pământ
Si după ea fusese numai vânt.
Omul nu pricepe
Că furtuna abia acum incepe.
Fata simte că le pare rău
Că şi-au pierdut îngerul din nou.

poezie de Novak Erika
Adăugat de Novak Erika
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un om care caută căsătoria doar pentru a-şi spori averea nu se va căsători niciodată cu o fată bună. Ştie asta, dar rareori îi pasă pentru că nu are alt scop decât să-şi ducă la îndeplinire planurile ambiţioase. După luna de miere, casa lor se transformă într-o cafenea unde toată lumea se distrează. Soţia lui devine Messalina, şi Dumnezeu ştie cum se nasc copiii lor, iar când au atins cele mai înalte culmi ale corupţiei, sunt trimişi la Londra să studieze Literatura şi Arta.
Copiii lor, lipsiţi de învăţătură morală şi neîntăriţi prin virtuţi şi exemple de cinste dobândite în casa părintească, când ajung la porţile Occidentului, cad în mâinile femeilor şi junilor nesăbuiţi, care îi corup şi mai rău; iar când se întorc în patrie, în loc să aducă cu ei focul culturii şi strălucirea Europei civilizate, nu aduc decât decât vicii şi atrocităţi, sau, dacă vreunul dintre ei reuşeşte să înveţe câte ceva, această cultură intelectuală, care se instituie fără morală, produce mai mult rău decât bine pentru ţara care hrăneşte aceste fiinţe la sânul ei.

Camelia Opriţa în Poştaşul păpuşilor (decembrie 2012)
Adăugat de Jimmy Somerville - Citatepedia.Ro
Comentează! | Votează! | Copiază!

Traian: Iată şi banii şefului securităţii misiunii, din iunie până-n decembrie inclusiv.
Mihai: Poftim?! Cum adică banii mei, domnule director? Trebuie să fie o greşeală. Eu încă nu mi-am încheiat studiile, nu lucrez, nu sunt salariat, deci, nu s-ar putea să primesc bani; sunt elev.
Traian: Tocmai pentru că nu ţi-ai încheiat studiile, nu primeşti salariu pe luna mai, iar pentru luna iunie, doar jumătate de salariu, pentru că-ţi vei lua licenţa pe 15 iunie, iar de la acea dată se poate considera că ţi-ai început activitatea. Regret că ai cea mai mică sumă dintre toţi, însă asta se întâmplă doar din cauză că eşti novice, altfel, dacă ar fi să se ţină cont doar de funcţiile din cadrul echipajului, ai fi următorul după comandantul misiunii, deci, ai avea un salariu mult mai mare, nu cel mai mic dintre toţi. Sper să înţelegi.
Mihai: Să înţeleg?! Domnule director, e mai mult decât mi-aş fi închipuit vreodată; de fapt, fiind încă elev, nu mă aşteptam să primesc vreun ban şi când colo, iată, un teanc întreg numai pentru mine! E o sumă la care nici n-aş fi îndrăznit să visez. N-am avut niciodată atâţia bani în mână.
Traian: Cum aşa, băiete? Fost campion, chiar olimpic şi mondial? N-ai fost plătit pentru performanţele tale sportive?
Mihai: Ah, ba da, dar nu cu sume considerabile, deşi nici neglijabile nu erau. Fiind însă minor, deci, la juniori, părinţii mei primeau banii. În plus, nu participam la acele competiţii pentru bani, sau din vreun alt interes, după cum nici la această misiune nu particip pentru că aş urmări îmbogăţirea sau altceva asemănător.
Traian: Desigur, tinere, înţelegem. Nu te-a acuzat nimeni că ai urmări vreun interes; ar fi absurd să te şi acuze de ceva.
Mihai: Mulţumesc, domnule.
Traian: Nu mulţumi pentru ceea ce ţi se cuvine!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două soiuri de oameni

Astăzi există două soiuri de oameni pe pământ,
Nu mai multe, jur asta pe tot ce am mai sfânt.

Nu doar păcătosul şi sfântul, pentru că, ascultaţi ce spun,
Cel bun e jumătate rău, iar cel rău e jumătate bun.

Nu doar săracul şi bogatul, iar pentru a aprecia averea unui om
Trebuie să-i cunoşti trupul şi mintea, şi sănătatea amintitului binom.

Nu doar cel smerit şi cel mândru – pe-al vieţii subţire fir
Cine se umflă-n pene nu-i decât umbra clipei, un trecător delir.

Nu doar cel fericit şi cel mâhnit, pentru că zborul anilor întins
Aduce fiecăruia partea lui de zâmbete şi partea lui de plâns.

Nu! Cele două soiuri de oameni, sunt – dacă nu mă crezi, verifică -
Oamenii care se sprijină şi oamenii care ridică.

Oriunde vei merge pe cele şapte continente – după unii, şase,
Vei afla că omenirea-i împărţită în doar aceste două clase.

Şi, îndeajuns de straniu, vei mai afla, cu mirare nu puţină,
Că la unul care ridică sunt alţi douăzeci care se sprijină.

Din care grup faci parte? Eşti unul dintre cei care nu-s o piedică?
Uşurezi umerii celor suprataxaţi de poverile pe care zilnic le ridică

Sau eşti cel care se sprijină şi care lasă pe alţii să ducă
Şi porţia ta de griji, de veghe şi de muncă?

poezie de Ella Wheeler Wilcox, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viermii...

sunt patruzeci de ani-lumină între noi
şi patruzeci la fel, de întuneric
şi-un sentiment de vină, ezoteric
mereu aflat în stare de război

în patruzeci de ani au încăput
obişnuite câteva evenimente
ciudate însă două sentimente
-te mai iubesc, încerc să nu te uit...

în patruzeci de ani de două ori
ne-am întâlnit, nici nu ţin minte unde
ţin minte doar priviri şi furibunde
şi scăpărând din fulgere fiori...

aştept să treacă încă patruzeci de ani
şi să putem să ne-ntâlnim în veşnicie
că două păsări ce-au fugit din colivie
lăsând în ele viermii. Subterani...

poezie de Iurie Osoianu (24 iulie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O stea ... căzătoare

O piatră de mormânt îmi este gândul,
Din gânduri mi-am alcătuit mormântul,
Din sute de idei mi-am construit giulgiul,
Iar din tristeţi mi-am terminat sicriul.

M-am îngropat în răsărit de soare
Când nimeni nu era pe afară,
Doar eu, o mică şi neînsemnată vietate,
Îmi răcoream picioarele în moarte.

Am colindat cu umbra spiritului luna,
Am poposit apoi la fiecare stea
Şi aş fi vrut să vă opresc pământul,
Căci nimeni nu a plâns la moartea mea.

M-am înfrăţit în absolut cu Universul
Să născocim în doi o nouă stea,
În care să nu punem gânduri,
Iar eu să zac pe veci în ea.
*
Mi-am amintit fără să vreau trecutul,
Când ţi-am văzut în praf de stele chipul,
Şi-n ziua când lucram un colţ de stea
Am hotărât să-ţi vizitez ţinutul.

Dar clipele se transformaseră-n ore
Şi zilele se preschimbaseră-n ani,
Iar eu călătorisem mii de ani
Când am ajuns să văd din nou pământul.

De sus, din cerul plin de stele,
Am căutat să-ţi văd iar chipul,
Dar fiindcă nu te-am mai găsit,
De întristare, m-am aruncat în mare.

poezie de Vasile Şerban din Drumul spre cer (2023)
Adăugat de Vasile Şerban
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plângând

Am revenit în satul meu natal plângând,
Unde mai am o palmă de pământ
Şi o căsuţă părintească nevândută,
Cu grădina plină de iarbă nepăscută...
Acolo m-am născut în urmă cu mulţi ani,
Părinţii mei, Dumnezeieşti ţărani...
Am ajuns acolo mai de dimineaţă,
Pe vecinii noştri nu i-am mai prins în viaţă,
Glasul părintesc nu-l mai ascult,
Sărmanii de ei, nu mai sunt de mult.
De aceea astăzi, sufletul mă doare,
Nu are cine să-mi pună întrebare,
Părinţii nu mai sunt, acum îi port în gând,
În satul meu natal, mă întorc plângând.

poezie de Mircea Ursei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Diana: Mă îndoiesc că dumneavoastră aveţi habar despre cum ar fi să vă ştiţi unicul fiu atât de departe, pentru o perioadă atât de lungă... Nu treceţi prin ceea ce trec eu!
Eugen: Vă rog, doamnă Enka... Vă înţeleg perfect temerile; ştiu ce simţiţi.
Diana: Nu, domnule Manea, nu ştiţi! Nu aveţi cum, nici de unde! Însă repet: Nu pot fi de acord cu această plecare a fiului meu! Mi-e imposibil să accept o asemenea misiune... Nu! Băiatul meu nu va pleca! Nu rămâne decât să-i aleagă, domnule, pe alţii... Mai sunt destui tineri capabili prin Institut!
Eugen: Doamnă Enka, poate nu vă daţi seama că la ora actuală, Luci e cel mai bun din Institut, cel mai potrivit pentru o asemenea misiune; spun aceasta fiind sigur că nu greşesc, doar eu l-am învăţat aproape tot ce ştie. În plus, "Pacifis" e unica navă capabilă de un asemenea zbor. Cum credeţi că, dacă prin absurd, am accepta ideea neparticipării fiului dumneavoastră la misiune, el ar fi de acord ca "Pacifis", nava lui, cea la care a lucrat în ultimii ani, să plece cu alţii, fără el?! Cum credeţi că ar suporta să-şi vadă nava pilotată de alţii, fără a fi şi el cel puţin prezent la bord? Ar fi imposibil! "Pacifis" n-ar pleca nicăieri fără el, iar fără "Pacifis" se poate spune "adio" unei misiuni spaţiale spre Proxima.
Diana: Aceste amănunte nu mă interesează, domnule profesor; n-au nici o importanţă pentru mine! Nu-mi pasă câtuşi de puţin dacă misiunea spre Proxima va avea sau nu loc; pentru mine, important e doar ca fiul meu să rămână aici, să nu plece nicăieri!

replici din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Deci, mama ta e foarte tânără. Mi se părea mie, dar nu credeam că-i chiar atât de tânără.
Lucian: Avea 38 de ani când am plecat noi.
Lia: Ca să vezi... Mama mea e cu un an mai mare decât dânsa, ea avea 39 de ani atunci. Iar eu credeam mereu că ea era prea tânără când s-a căsătorit, dar ea împlinise deja 18 ani atunci. Şi avea 19 când am venit eu pe lume.
Lucian: Şi dânsa era destul de tânără. Gândeşte-te că blonda avea aproape 19 ani când am părăsit Terra. Iar campionul, 18.
Lia: Aşa e, ai dreptate.
Lucian: Şi uită-te la mine! Am aproape 28 de ani acum şi nu numai că nu am un copil sau o soţie, dar nici măcar o iubită sau cel puţin, o prietenă apropiată. Iar ea, mama, când avea 28 de ani, eu aveam deja 11. Eram destul de mărişor şi-i făceam o groază de belele. Mari de tot, nu glumă!
Lia: Deci, nu erai prea cuminţel.
Lucian: Cuminţel, eu?! Glumeşti, nu?! Nu cunoşteam sensul acestui cuvânt. Însă eu nu mi-am dorit niciodată să mă căsătoresc atât de devreme, ca ea. Şi cred că încă nu sunt prea bătrân.
Lia: Păi, sigur nu eşti.
Lucian: Acum nu. Nu încă. Însă când vom ajunge înapoi, pe Terra, da! Voi avea cel puţin 34, dacă vom reuşi să ajungem la timp. Mi se pare destul de mult.
Lia: Nu-i chiar atât de mult; cel puţin, cu siguranţă, nu vei fi deloc bătrân!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zodiacul

Era un fel de zodiac şi el,
cu zodii multe, multe şi hazlii,
de te-nchinai şi nu puteai să ştii
în care te-ai născut, de unde vii
şi unde eşti în vastul carusel,

Căci nu puteai să-l înţelegi defel:
avea un soi de spiţe pentru ani,
cu umflături ca bâta la ciobani
sau ca turbanele la musulmani,
de îţi părea că anii-s toţi la fel,

Iar pentru luni... cu sutele erau,
aşa că aia de-o ştiai a ta,
chiar de-o fi fost pe-acolo, nu era
sau – cine ştie! – o fi fost şi ea,
dar pusă printre anii ce-o-mpărţeau.

De zile nu mai spun. Ce-oţi crede voi,
că mai ştiai, de-acolo, ziua ta?
N-o mai ştiai şi-oricum nu mai conta
când orice-ai fi ales te bucura
şi te făcea să crezi că eşti de soi.

Ce zodii, Doamne, vesele, pe plac,
cu veşti de parcă-i Raiul pe Pământ,
cu bucurii în fiece cuvânt,
doar zile fără grijă ori spăimânt,
iar eu în toate. Ăsta zodiac!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe când eram dusă, în alţi ani, prin aeroporturi, în căruţ, mă priveau toţi; iar pentru că eram aşezată, lumea părea că se uită la mine de sus. Era un cu totul alt plan existenţial, acela din căruţ; toţi oamenii privesc de sus, te simţi inferior oricui se uită la tine, iar toate lucrurile păreau mai mari, visurile mai înalte, mai departe, deci şi obiectivele erau mai greu de atins. Privirile aruncate în jos mi se pareau devastatoare. Era un fel de a spune "Prea le aveai pe toate, trebuia să ai şi tu măcar un necaz, ceva". Uneori, oamenii nici nu se uitau la mine, îşi fereau privirile "din bun-simţ" – aşa credeau ei. Dar nimic nu doare mai mult decât să fii ocolit cu privirea. Ca şi cum cei din faţa ta şi din jurul tău ar vrea să te vadă şi te caută, dar se uită în cu totul altă parte, numai în dreptul tău, nu. Eu nu eram undeva, în depărtare, să mă caute din ochi; eram chiar acolo, în proximitatea genunchilor lor. E ca şi cum mă căutau în viitor, iar eu eram chiar acolo, în prezentul lor. Era ca şi cum aş putea conta pentru ei, dar altă dată; cândva, poate, în viitor; şi nu acum, în clipa de faţă.

Doina Postolachi în Maeştri din cotidian (2015)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sfârşitul fanteziei

Trupul nu va mai începe nimic. Atingându-i globurile ochilor,
poţi simţi că până şi o movilă de pământ este mai vie,
că nici pământul, chiar în zori, nu-i atât de tăcut.
Iar un cadavru nu este decât rămăşiţa unor prea multe treziri.

Noi avem doar acestă putere: de-a începe
fiecare zi a vieţii – înaintea pământului,
sub cerul tăcut – în aşteptarea unei treziri.
Rămâi uimit văzând în zori atâta trudă;
prin trezirea în trezire se face o muncă.
Dar noi trăim doar pentru a ne înfiora
de ceea ce trebuie să facem şi pentru a trezi încă o dată ţărâna.
Asta se întâmplă din când în când.
Apoi totul se linişteşte, împreună cu noi.

Dacă la atingerea acelui chip mâna n-ar tremura –
dacă mâna vie s-ar simţi plină de viaţă atingând acea mână –
dacă-i adevărat că răceala aceea e doar răceala
pământului, îngheţat în zori,
poate ar exista o trezire, iar lucrurile amorţite-n tăcerea
zorilor de zi vor vorbi din nou. Dar mâna mea
tremură, iar din toate lucrurile care există se aseamănă c-o mână
care nu se mişcă.

Alte dăţi, trezirea în zorii zilei
era o durere seacă, o lacrimă de lumină,
o eliberare. Cuvântul, meschin,
al pământului a fost vesel doar pentru un scurt moment; apoi
a muri însemna reîntoarcere acolo. Acum, trupul în aşteptare
e ceea ce-a rămas după prea multe treziri; nu va reveni pe pământ.
Ele nici măcar nu pomenesc despre asta, buzele încremenite.

poezie de Cesare Pavese, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrânii pământului

Îi vezi trecând, încet, tot mai încet, agale,
Fac paşii tot mai mici, c-au obosit făcând.
Nici nu privesc, absenţi, sunt totul doar un gând...
Se ţin într-un toiag, se îndoiesc din şale.

Sunt prea albiţi de timp, ierni multe au făcut,
Sunt uscăţivi, firavi, că nici nu mai mănâncă.
Nu-i mai salută nimeni, că nu-i cunoaşte, încă;
Nici tinerii ce trec... copii ce n-au trecut.

Se ţin firavi de mână- de au pe cin' să ţină-
Vorbesc şoptit şi-adesea înclină cap, să-asculte...
Vorbesc despre nepoţi- c-au subiecte multe-
Se întreabă; "Când s- aştepte, c-o fată au, să vină.. ".

Şi-au făcut socoteala la banii ce-i mai au,
-Căci pensia nu-i mare, impozite au plătit-...
Ce le-a rămas, e-n casă; copii şi-au prevenit
Să vină, să dea strânsul;..."Săracii, că ei n-au".

Se întorc la casa mică, curată, cu pridvor...
E-n plin oraş, cu curte şi cu garaj la stradă
Şi-i gol; doar amintiri, călătorii, sau treabă...
Maşina-i la fier vechi, căci oricum, mâine mor.

Se aşează încet la masă, şi scot album să-l vadă,
Sunt poze de-ale lor, din timp nemăsurat.
Au şi părinţii acolo, le-au ros de-atât uitat...
Se întreabă, cu mult tâlc, de-apucă iar zăpadă.

Căci e ajun de an, înainte de Crăciun
Şi sunt tot mai slăbiţi, şi An Nou e departe...
Sunt împăcaţi cu gândul... "la toţi au făcut parte"!?...
Vor fi şi ei, de mâine... o poză de album...

poezie de Daniel Aurelian Rădulescu (28 iunie 2010)
Adăugat de Daniel Aurelian Rădulescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Præmaturi

Când, la bătrâneţe, le mor prietenii
Oamenii nu-s chiar atât de trişti,
Iar asta pentru că iubirea lor păşeşte-un pic mai încet
Şi nu poate extrage imediat din rană o durere-atât de mare;
Apoi, ei sunt fericiţi să fie singuri printre multele lor amintiri,
Dar asta nu pentru mult timp.

Noi suntem tineri şi ne mor prietenii
Pe neaşteptate, şi iubirea noastră grăbită-i ruptă-n două;
Astfel c-amintirile ni-s singurele speranţe care devin neant.
Suntem abandonaţi şi singuri, asemeni oamenilor bătrâni;
Ar trebui să fim morţi,
Dar mai sunt ani şi ani în care vom fi încă tineri.

poezie de Margaret Postgate Cole, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un fiu de-al Meu [A child of Mine]

Mi-a zis, îţi dau pentru o vreme,
Un fiul de-al Meu, cum am voit.
Ca să-l iubeşti cât e în viaţă
Şi să-l jeleşti când a murit.
Şase sau şapte ani de zile
Sau poate douăzeci şi doi.
Poţi, prin urmare, să-l creşti bine
Pân' o să-l iau iar înapoi?
El te va face să te bucuri,
Iar de va sta numai puţin
Păstrează-l viu în amintire,
Ca să-ţi aline al tău chin.
Şi nu promit că va rămâne,
Căci totul piere, e firesc,
Dar pe pământ sunt lecţii multe,
Iar Eu să-nveţe Îmi doresc.
Am căutat în lumea largă,
Un dascăl bun, adevărat,
Şi din mulţimea fără număr,
Pe tine azi te-am selectat.
Deci poţi să-i dai iubirea toată,
N-o gândeşti că-i în zadar,
Şi n-o să mă urăşti de moarte
Când o să vin să îl iau iar?
Aud că oamenii îmi strigă,
"O, Doamne, fă aşa cum ştii!"
Copilul tău te fericeşte,
Cu riscul că vei suferi.
Să îl tratezi cu gingăşie,
Cât se mai poate, să-l iubeşti,
Pentru plăcerea ce ţi-a dat-o,
Mereu în gând să-i mulţumeşti.
Dar dacă îngerii îl cheamă,
Mai repede decât ai vrea,
Să-nfrunţi cu mult curaj tristeţea
Şi să accepţi că e aşa.

poezie de Albert Guest, traducere de Octavian Cocoş
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume obosită este o lume care nu se odihneşte - iar o lume care nu se odihneşte este o lume zgomotoasă, condusă de tendinţa de mişcare a sunetului. Liniştea nu este niciodată absentă, pentru că Ea nu se întrerupe şi nu se fragmentează. Liniştea care precede sunetul, rămâne în spatele sunetului - chiar dacă sunetul nu ştie asta. Liniştea a fost acolo, când sunetul s-a născut, Liniştea rămâne în spatele sunetului şi Liniştea va fi acolo şi când sunetul se va întoarce acolo de unde a plecat: din Linişte. Aşadar, nicicând Liniştea nu poate fi absentă din existenţă - este singura prezenţă care nu are formă şi care nu poate fi caracterizată sau explicată. Nu poţi vorbi Liniştea, pentru că orice ai spune despre Ea, nu este complet adevărat, deoarece cuvintele sunt sunete, iar o formă relativă nu poate cuprinde o Prezenţă Absolută. Însă, deşi nu poţi vorbi Liniştea, poţi arăta către Linişte, chiar şi prin intermediul cuvintelor. Şi nici măcar asta nu e complet adevărat, pentru că Liniştea nu este acolo, într-o direcţie, ci este chiar Aici, Acum, precedând orice formă, orice faptă, orice cuvânt şi orice gând.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Liniştea, Partea I
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Politică de trei parale

Ne dăm pe mâna orişicui, că iată, nu avem ce-alege,
Toţi sunt o apă şi-un pământ, ei n-au credinţă şi nici lege.
Ne tot lăsăm îmbrobodiţi, când vin din patru-n patru ani,
Cu vorbe mari, sforăitoare şi cu discursuri de doi bani.
Promisiuni de viaţă bună şi miere multă peste tot,
Nu au măsură la minciună să prindă cât mai mulţi la vot.
Iar după-aceea... noroc bun! De noi, în cot pe toţi îi doare,
Prioritatea-i pentru ei s-apuce osul cel mai mare.
Se sfâşie ca nişte fiare, pe viaţă şi pe moarte-i lupta
Se folosesc de orice arme şi crâncen îşi păzesc reduta.
Ca nişte stoluri de lăcuste rod tot ce întâlnesc în cale,
În urma lor, pe trupul ţării rămâne doar potop şi jale,
Un biet popor încovoiat de-atâtea biruri şi ponoase,
Abia mai poate respire în case mici şi friguroase.
E sărăcie peste tot şi deznădejdea-i tot mai mare;
La ştiri auzi că un biet om s-a sinucis din disperare.
Nici Dumnezeu nu te mai scapă, nici toată inchiziţia
De-o să ajungi prin tribunale afla-vei ce-i justiţia.
Pe-un amărât de cum l-au prins, c-un sac de boabe c-a furat -
Adio, sfânta libertate! La puşcărie l-au băgat...
Cam vreo cinci ani, ba chiar mai mult, justiţia e foarte dură,
Doar legea este pentru proşti, nu pentru grangurii ce fură
Şi-atâtea au devalizat: uzine-ntregi, maşini, vapoare,
Pământul ţării l-au furat şi din păduri mii de hectare.
Ei nu acceptă că sunt hoţi, voi, însă, ştiţi cum se numesc,
Ei spun că fac " privatizare " când faptic fură cât poftesc.
Şi dacă-aşa,... dintr-o "eroare", un avocat "nepriceput",
Mai bagă vreunul la-nchisoare... se ştie ce e de văzut:
Cum se găseşte câte-un doctor, ce foarte prompt ne dovedeşte-
Că are-o mare suferinţă şi închisoarea nu-i prieşte.
Pe loc, e pus în libertate şi ne sfidează clar, pe toţi.
Se-aplică legea la cei mici, ea nu e pentru marii hoţi.

poezie de Mariana Dobrin din Ţara lui Papură-Vodă (2000)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Necredinţă...

De unde atâtea stele-n frunte!?
Astăzi, nu mai există aşa ceva!
Nu mai există om care să vrea
Să mute muntele din loc, altundeva...
Şi nici nu cred că se mai poate!

Astăzi, e totul trist şi-ntunecat –
La fel ca sufletul din fiecare,
Iar dacă ţi se pare că mă-nşel...
Demonstrează-mi că eşti mai tare:
Nu băga-n seamă al meu păcat!

Poţi oare tu să-mi demonstrezi
Că m-a orbit pe deplin necredinţa,
Tocmai în cei ce-ar trebui să cred
Şi că singur îmi scriu sentinţa,
Când spun că: "toţi suntem perfizi"?!

Poţi oare tu să crezi fără să vezi –
Că natura umană nu este duşmană,
Acelor lucruri de care fugim,
Acelor lucruri care, azi, ne-ndeamnă,
Să nu trăim ca vitele-n cirezi?!

Înţelegi oare câte mii de ani,
Avem de când ne tot auto-pedepsim...
Inconştient?! Sau încă nu te-ai prins
Că suntem sortiţi să nu ne trezim,
Până nu vom fi măturaţi de ani?!

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (10 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum să faci un milion

De zeci, de sute, mii de ani,
Se vrea răspuns la o-ntrebare:
Cinstit, corect, un sac de bani,
Cum poţi să faci fără sudoare?

Cel mai uşor, cum unii zic,
Ar fi să-i faci cu o maşină(!?)
Permiteţi-mi să-i contrazic:
De-i manuală, te leşină;

Alţii gândesc, mai slabi de mulă,
Că poţi să-i iei cu-n revolver....
Nici asta nu e o formulă
Pentru un om de caracter,

Atuncea cum? V-o spun chiar eu!
Sunt om cu ani de experienţă,
Secretu-l vând doar pe-un leu,
(E chestie de concurenţă)

Poftiţi la mine la biro'!
Este doar la doi paşi de gară,
V-aştept oricând, fără mişto,
Chiar personal, în colţ afară,

Să vă ajut, io sunt decis,
Şi nu primesc bani de hârtie,
Ca semn, să mă găsiţi precis:
În faţă am... o pălărie.

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!