Într-un târziu dezastrul va semăna cu un glob uriaş

ce adună membrele amputate din şanţurile vremii
ştiţi
niciun ieri nu ne mai afectează până să cădem în plâns
că avem un azi din care nu ştim sigur câte răni vor îngenunchea
şi câte se vor resemna
aici nu încape speranţa ca noţiune legală
e un fel de măcinare a orgoliului sau a depăşirii fiinţelor
vedeţi
ni se impun căderile şi viciile
iar noi nu ne mai asumăm nimic
am învăţat din mers cum să adunăm rumeguşul
iar verdele să ne fie blestem
într-un târziu foamea ne va cuceri inimile
şi vom înnopta râşnind boabele de rouă
ca nişte fiinţe atemporale izgonite din propria lume
eu nu mai contez pentru nimeni
dacă vă întrebaţi
dar nici voi
am devenit cifre pe un panou lipsit de logică
într-un târziu filosofia va cădea ca o barieră
iar trenurile vor întârzia prin mlaştina zgomotoasă a prezentului
auziţi
sunt semnele degradării
ne prind din urmă toate nelegiurile
înfăptuite în minţile noastre
şi oricât ne-am păzi copiii
pe gulerele lor apretate
un cifru pervers va sclipi
în curând

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Câte poeme?

Câte poeme ţi-oi fi scris?
Nici eu nu ştiu câte au fost
Şi poate nici nu are rost,
Din vis rămâne numai vis.

Câte poeme am să-ţi scriu?
Nici asta nimeni nu va şti,
Tu, dragul meu din poezii,
Este târziu, foarte târziu.

Câte poeme vor pluti
Fără să fie în colecţii?
La începutul unor lecţii,
Fără sfârşit te voi iubi.

poezie de Angelica Ioanovici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumini de avarie

lupii s-au adunat mai aproape de oraş.
aici e linişte.

zidurile au fost acoperite de muşchi verde/ precum stâncile din anzii cordilieri.

aici ne hrănim copiii în case dărăpănate cu ierburi şi carne crudă.

nu ne e teamă.

e aceeaşi explozie nucleară care a făcut ca aceasta să fie casa noastră.

unii copii mor. bebeluşi cu feţe ca de păpuşi cu
ochi albaştri şi reci.

din când în când lupii urlă la lună,
din când în când ne dăm în leagănele abandonate.

pădurea a pus stăpânire pe noi.

bărbaţii se întorc în fiecare zi de la vănătoare.

cândva locuiam în clădirile lor de sticlă şi oţel.

avem flori/ avem sânge.

avem luna ca un gigantic reflector.
avem dureri pe care le învelim în beznă.

avem cărări prin pădure care nu duc nicăieri.
plângem când mai moare un bebeluş.

dar tot nu ne e frică.

//

ştim că într-o zi ne vor descoperi

şi ne vor duce înapoi.

nu am uitat oraşele lor strălucitoare şi autostrăzile lor curgătoare.
acolo vor ei să devenim mai buni.

acolo malformaţiile noastre se vor vedea cel mai bine.

dacă am spune că nu ne e dor de ceva am minţi.

ne e dor de fluturi pentru că extincţia a făcut ca ei să dispară.

să alergăm pe câmpurile lor înverzite / primăvara cu mii de fluturi de toate culorile în jurul nostru.

aceasta este povestea noastră pe care o scriem pe bucăţi de piele.

lupii au venit astăzi şi mai aproape de oraşul nostru părăsit.

azi e ziua când vom sacrifica pe cineva/ pentru ca noi să trăim mai deprate.
dar tot nu ne e frică. frica a devenit sârma noastră ghimpată cu care ne-am
înconjurat teritoriul
cu care ne-am înfăşurat inimile
cu care ne-am înfăşurat visele
ca o maşină pusă pe lumini de avarie.

poezie de Daniela Bîrzu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Elegie pentru un corcoduş

Peste sute de mii de ani,
eu voi fi petrolul pentru care
se bat muşuroaiele, iar
tu vei fi cărbune găsit din plictiseală
prin văgăuni rămase poate şomere.

Şi ne vor incinera în aceiaşi
termocentrală, uniţi de nişte
mâini obosite într-un fum ce
va arăta precum o stafie care
nu cere răzbunare ca în Hamlet,
dorind mai mult ca sigur să fim
consideraţi măcar un nor ce
îi obligă pe copii
să deseneze.

Iar oamenii vor trăi în acelaşi
confort, dorind să-şi arate
corpul întregii veşnicii, în timp
ce-şi vor arde strămoşii pentru
a se uita în voie la televizor şi se
vor minţi singuri că ţiţeiul a
fost mereu ţiţei şi cărbunele
a coborât dintr-o stea neagră.

În cele din urmă, pământenii de
bună credinţă au să alunge spăşiţi
fumul termocentralelor şi nu-l vor
lăsa nici în munţi să doarmă,
neştiind că alungă un om care atinge
mirat un pom,
neauzindu-şi inimile ce bat în petrolul
ce stă între puştile lor.

poezie de Alexandru-Valentin Petrea
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacrimi sărate

Acum, e atât de trist
aici...
nu mai am cui povesti
ce am mai simţit azi
ce trăiri
sau ce vise prosteşti de copil

Când ne vom întâlni iar
nu mi le voi mai aminti
dar nici nu vor mai conta
şi curg lacrimi...
şi-s sărate...

Şi nu mai ştiu ce să cred
sau în cine...
"O să fie bine!" aud
oriunde merg şi de la
oricine întâlnesc...
le zic şi eu la fel, dar
oare chiar va fi?

Şi parcă dacă zic şi îmi repet...
"acum" e tot trist
iar "atunci" încă nu a venit!
şi lacrimi iarăşi se preling...
şi-s sărate...

Nu ştiu cât voi rezista
mi-e dor...
şi te vreau...
acum şi aici

Îţi ascult ticăitul ceasului
şi el plânge după
mâna ta...

Şi totul e trist şi
mi-e frică...
Simt cum îmi pierd speranţa,
iar încrederea în mine
nu o mai am de mult

De ce toate astea? mă întreb...
pentru ce? pentru cine?
şi răspunsul – pentru noi! – vine.

Lacrimile se usucă pe obraz
nu mai ajung să
le simt gustul (poate
acum sunt dulci?)
şi gândul devine rece
iar ochii se măresc în
intensitatea culorii...

Dar eu tot singură rămân
fără un scop în viaţă
şi fără nimeni care să ştie...

Poate totuşi voi ajunge la tine...
poate... mai devreme decât
mai târziu...

Şi în jur e rece de
priviri pline de compasiune
care mă apasă
până la lacrimi...
lacrimi sărate...

poezie de Lidia Mihai
Adăugat de Natasa Radu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâi te vor înjura. Pe urmă vor râde de tine. Apoi, te vor declara nebun. După aceea vor încerca să te compromită. Într-un târziu, vor face tot posibilul să te lichideze. Dacă scapi cu viaţă din toate acestea, vei fi un om mare.

atribuit lui Mahatma Gandhi
Adăugat de Mihai Rusu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iris: Înţeleg cum este să te simţi cât mai mic şi mai insignifiant pe cât este omeneşte posibil. Şi cum este să simţi durerea în părţi pe care n-ai crezut că le ai în interiorul tău. Şi nu contează de câte ori îţi schimbi tunsoarea, sau la câte săli de fitness te duci, sau câte pahare de vin bei cu prietenele... în continuare te duci la culcare în fiecare noapte, analizând fiecare detaliu şi întrebându-te cu ce ai greşit sau ce anume nu ai înţeles. Şi cum naiba ai putut să crezi, chiar şi pentru o clipă, că erai fericită. Şi uneori reuşeşti chiar să te convingi că el va avea o revelaţie şi va apărea la uşa ta. Şi după toate acestea, oricât de mult ar fi durat, o vei lua de la capăt. Vei cunoaşte oameni noi care te vor face să simţi că eşti din nou apreciată. Şi toate părţile sufletului tău vor fi din nou laolaltă. Iar toată acea perioadă nesigură, anii pe care i-ai irosit, vor începe, în cele din urmă, să dispară.

replică din filmul artistic Vacanţa, scenariu de Nancy Meyers
Adăugat de Anamaria Licurici
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne-aţi vrut degeaba liberi pentru viitor

N-am fost cu voi să ştim ce-aţi pătimit,
Dar, astăzi, pătimim în urma voastră...
Din tot ce-aţi îndurat, n-am prins nimic,
Iar azi se-ntoarce împotriva noastră!

N-am învăţat nimic din nicio palmă;
Şi-am primit multe, multe pe nedrept!
Azi, însă, le primim şi pe-ale voastre,
Doar că acestea ne lovesc în piept!

Am merita din plin dispreţul vostru,
Căci, la blesteme, nu aţi fost în stare
Să le deschideţi drumul către noi,
În caz că ne vom pierde-n nepăsare...

Ne-am pierdut demnitatea şi mândria,
Degeaba v-aţi jertfit pentru popor.
Ne merităm din plin, azi, disperarea,
Ne-aţi vrut degeaba liberi pentru viitor.

Am devenit complici exterminării proprii,
Ne batem joc de amintirea voastră...
Prostia-a devenit, la noi, la ea acasă...
Aceasta e, mai nou, credinţa noastră!

Suntem pierduţi şi toţi ne vor declinul,
Toţi trag de noi, toţi ne vor orbi şi goi...
Blestemul vostru ar fi fost mai blând,
Degeaba v-aţi jertfit crezând în noi...

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă mai curând sau mai târziu, şi chiar atunci când noi nu vom mai fi, cele scrise de noi îşi vor găsi îndeplinirea lor, sau cel puţin vor face să se gândească la interesele mult iubitei noastre ţări, noi nu am lucrat degeaba şi truda noastră va fi cu prisosinţă răsplătită.

Ioan Tanoviceanu în Creşterea criminalităţii în România (1896)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplitate

Într-o zi se va vorbi despre noi
la fel de simplu ca despre stejari.
Oamenii vor fi spălaţi de noroi,
iar copiii de-acum, oameni mari.

Bătrânii vor spune, scurmând amintiri:
– Erau tineri şi din răni sângerau.
Mâinile nevestelor subţiri
cu fâşii de cămăşi îi legau.

Nimeni nu va plânge pe gropile noastre
cum nu plîngi iarba mieilor în lunci
sau infinitul zărilor albastre,
căci prea vom fi ai tuturor atunci.

Un moşneag îşi va rupe oftatul în piept:
– Au căzut lângă mine, aici!
Şi trupul surpat va sta drept,
cu urme de lanţuri şi bici.

Într-o zi se va vorbi despre noi
la fel de simplu ca despre izvoare
şi oamenii, cu pumnii amândoi,
vor bea, din apa care-am fost, răcoare.

poezie clasică de Andrei Ciurunga
Adăugat de Mishu57
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea pădurilor

Din hoţie în hoţie
E pădurea mai pustie!
Taie drujba şi toporul,
De-am ajuns să ducem dorul
Munţilor împăduriţi,
Care urlă dezgoliţi...
Ştiţi voi, criminali de soi,
C-aţi intrat într-un război
Cu trecutul nostru sfânt
Şi blesteamă din mormânt,
Toţi străbunii ce-au trudit,
Până au împădurit
Şi la deal, şi la câmpie,
În frumoasa Românie?
Din mormânt se vor afară
C-au luptat s-aveţi o ţară,
Iar acum, pe-arginţi puţini
Voi o vindeţi la străini!
Ştiţi cum sună treaba asta,
Parcă ne-a lovit năpasta,
Iar strămoşii, vechi ecou,
Voi îi omorâţi din nou!
Cum priviţi în ochi nepoţii,
Nu vedeţi cum sunt cu toţii
Pregătiţi să aibă-o viaţă,
N-o să aibă-un cap de aţă!
Nu lăsaţi un mâine clar,
Voi tăiaţi şi iar şi iar,
Nesătui, s-aveţi avere
O să vindeţi până piere
Tot ce-i românesc, dar eu
Am să-l rog pe Dumnezeu,
Să oprească viclenia
Ce îngroapă România!
Tu, Isuse, fii-ne scutul,
Că noi ne iubim trecutul,
Nu-i lăsa în nesimţire,
Dă-le hoţilor de ştire
Că din banii ce-i primesc
Când pădurea jefuiesc,
Căci hulpavă le e firea,
Nu se-aleg cu Mântuirea!

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Odată avută Recunoaşterea Adevăratei tale Fiinţe, orice întrebare ca şi orice răspuns încetează, iar ceea ce eşti tu, cel adevărat; Tăcut Fiinţează. Odată ce entitatea gând-rădăcină falsă numită "eu" moare, cine să mai întrebe şi ce mai este de întrebat? Cuvintele pot răsări la fel de tăcute ca soarele, iar lumina lor va ilumina lumea, dar nu există nimeni care să vorbească, nimic de spus şi nimeni care să le asculte. Şi totuşi, ele vor elibera fiinţele care se cred ignorante din Maya, din ghearele încătuşării, la fel cum soarele te eliberează din ghearele întunericului. Nimeni nu face o astfel de iubire şi totuşi ea este mai vie ca viaţa şi este Aici în toate timpurile şi în toate epocile, dăinuind una cu veşnicia, ca veşnicia.

citat din Atmaji Maharaj
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A sosit duminica

a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,
noi ne spălăm de păcate şi de funinginea timpului,
ne îmbrăcăm frumos cu nişte halate negre
şi privim pe fereastră la albul zăpezii
care ne fură privirea.
aruncăm toate sentimentele din noi
şi rămânem goi ca nişte amfore antice
cu corpurile noastre eterice
în faţa călăului care are şi el timp de odihnă,
recitând din Biblie Cântarea Cântărilor.
ah, eterne duminici, pline farmec,
nu-i nimic, vor trece, toate războaiele sufletului
şi vor rămâne pasiunile mici care vor linge
praful din amintiri la o masă cu amurg de coniac.
nu vom mai ucide tigri, vom pândi doar
carnea cuvintelor pe care vom frige-o
şi-o vom arunca-n armoniile astrale.
ce, nu ştiţi că pământul se-nvâteşte pentru toţi,
ce dacă e iarnă şi inorogii zburdă prin codri,
ce dacă un vultur ne dă ocol cu simţul lui,
nu murim, nu murim, strigaţi, doar ne plimbăm
într-un carusel, nu vă speriaţi, toate drumurile
duc la râul care ne spală moartea
pe terasa înstelată ā Căii Lactee...

a sosit duminica pe nişte roţi ruginite,
bufonul din noi râde ca un arlechin părăsit pe scenă.
doar călăul îşi ascute securea ca să fie gata ā doua zi.

poezie de Ion Ionescu-Bucovu (10 februarie 2010)
Adăugat de Ion Ionescu-Bucovu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În dar de Sfintele Paşti, tuturor ce cred în divinitate

Noi toţi suntem povara care-o duce,
Iar El, prin noi, s-a răstignit pe cruce.
Aici, doar noi, poverile ne-am dus,
Uitând să ne rugăm şi la Iisus.
Noi i-am fost răni, durere şi povară...
Din Casa Lui, El nu ne-a dat afară.
Ne-a mângâiat când ne-am rugat fierbinte
Şi rugii noastre El a luat aminte.
Din trupul Său, noi înşine-am mâncat
Şi sângele-I iertare, iar ne-a dat.
Ni-i trupul plin de rană şi păcate,
Dar el, Iisus, ne-a adormit în moarte.
Şi va veni la dreapta judecată,
Vindecător de rană-njunghiată.
Iar noi, la adăpostul Sfintei Cruci
Vom fii doar vindecate răni adânci.
Coroana Sa de spini va sângera
Şi Soare pe pământ va lumina.
Vor bate inimile noastre - clopot...
Un plâns comun... Şi morţi şi vii - un ropot.
Iisus ne va chema pe fiecare
Şi lutului va da eliberare.
Atunci vom ştii c-al vieţii noastre chin
Se va sfârşi doar prin Isus. Amin!
Pe pământene căi - dulce lumină...
Iisus ne iartă de păcat şi vină.
Tu bun creştin, mergi, roagă-ţi de iertare!
Ca-n cea din urmă clipă-a vieţii tale,
Să-ţi fie plină candela cu mir,
Cu har, iubire şi prinos divin.
Acum de Sfântă zi, în împlinire,
În pace, libertate şi iubire,
Să trecţi pragul plâns al Învierii
Şi să uitaţi de patima durerii!

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă pui o mână de sare într-un pahar cu apă, nu mai poţi bea din acea apă. Dacă, însă, presari sarea într-un râu, oamenii vor continua să ia apă din el pentru a bea, a face mâncare şi a spăla. Râul este imens şi are capacitatea să primească, să îmbrăţişeze şi să transforme. Când inimile noastre sunt mici, înţelegerea noastră şi compasiunea noastră sunt limitate şi ajungem să suferim. Nu putem accepta sau tolera pe alţii ori defectele lor şi le cerem să se schimbe. Atunci, însă, când inimile noastre se extind, aceleaşi lucruri nu ne mai deranjează în niciun fel. În acest caz, avem o mulţime de înţelegere şi compasiune şi putem să-i îmbrăţişăm pe ceilalţi, îi acceptăm pe alţii aşa cum sunt şi apoi ei au cu adevărat şansa să se transforme.

citat din Thich Nhat Hanh
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bulgărele cu mustăţi

Sunt un câine pe care nu-l mai iubeşte
nimeni
de aceea stau lângă strachina mea
pe care cade bruma
şi a devenit la fel de ruginie
ca frunzele pe care
doar vântul le mai ţine
înainte de a îngroşa pământul.

Zilele au devenit din ce în ce
mai puţin luminoase
trec una după alta
fără a mai aduce nimic în plus
afară de amintiri.

Am fost odată fericit
curtea prin care alergam
mi se părea cea mai frumoasă grădină
din câte pot exista
ascultam paşii stăpânilor mei
ca pe o declaraţie de dragoste.

Acum nu mai aud decât asprimea
din glasurile lor
când mă strigă din pragul uşii
ca să-mi arunce un os.

I-am iubit aşa cum numai un câine
poate iubi
numărând ceasurile lungi
de aşteptare
până la momentul întoarcerii.

Curând va sosi iarna
fulgii de nea o să-mi umple
strachina
ca nişte bănuţi
iar eu mă voi transforma
într-un clovn de zăpadă
cu tichia pusă pe cap
care pe nasul-morcov are mustăţi
şi vântură zăpada
cu coada

poezie de Florentin Gheorghe Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acum spun la revedere ( extras din Profetul )

Acum spun la revedere, ţie şi tinereţii petrecute cu tine,
Parcă ieri ne-am întâlnit într-un vis.
Eram singur şi tu mi-ai cântat,
iar eu din dorurile mele ţi-am înălţat un turn spre cer;
dar acum somnul nostru s-a sfârşit şi visul s-a destrămat,
duşi sunt zorii, pentru totdeauna.
Mareele amiezii sunt deasupra noastră, dimineţile noastre
au devenit zile pe de-a-ntregul, iar noi trebuie să ne despărţim.

Dacă-n seara memoriei ne vom mai întâlni încă o dată,
vom sta de vorbă iarăşi, iar tu îmi vei
cânta un mai adânc, un mai intens cântec.
Iar dacă mâinile noastre trebuie să se reîntâlnească,
noi vom înălţa încă un turn spre cer.

poezie clasică de Khalil Gibran, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne vom urî, ne vom ierta şi vom uita...

Au trecut anii peste noi, străino...
Şi, deşi credem că te-am cunoscut,
Azi, realizez c-a fost doar timp pierdut.
"Du-te", tu, fiind, iar eu fiind "vino"...

Au trecut anii, şi-au trecut degeaba,
Cu investiţii ce nu-şi aveau rostul.
Au trecut ani, pe lângă noi frumosul...
Din noi, rămânând doar cocioaba.

Au trecut ani, lăsându-ne pustii
Şi vor mai trece şi-alţii, din păcate...
Vor trece peste răni nevindecate
Şi nu ne vom putea adăposti...

Vor trece ani punându-ne în faţă,
Tot ce a prins, urât, viaţa din noi...
Vor trece ani, aruncând la gunoi,
Tot ce am investit fără speranţă!

Vor trece ani şi nu va mai conta,
Nici cine-a fost străinul şi nici prostul.
Vor trece ani şi îşi vor cere costul.
Ne vom urî, ne vom ierta şi vom uita...

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (19 ianuarie 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Printre Morminte!

Oameni care au fost şi nu mai sunt,
Cei care au rămas le-au făcut câte un mormânt.
Ei sunt morţi, şi nu-şi mai aduc aminte,
De cei vii, care merg printre morminte!

Au adormit într-un somn adânc şi nu au vise,
Noi am rămas să visăm în continuare la uşi deschise!
Cei ce au dispărut ne-au lăsat câte un gând,
Noi am rămas ca să le ducem flori la mormânt.

Suflete vii ce acuma nu mai sunt,
Iar unii dintre noi îi vom urma curând.
La câţiva dintre ei istoria le păstrează amintirea vie,
În timp ce unii dintre noi se pregătesc să nu mai fie!

Noi, toţi ne-am născut rând pe rând,
Ei au plecat dintre noi vrând-nevrând.
Cei care au rămas vor să umple şi să conducă pământul,
Iar pe cei care sau dus i-a înghiţit mormântul!

poezie de Ovidiu Kerekes (24 noiembrie 2013)
Adăugat de Ovidiu Kerekes
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două nuci, sau două jumătăţi...?

Noi suntem două nuci.
Distincte, diferite,
Înecate în pahare de şampanie
de iod.
Din acelaşi copac înalt
Cu rădăcini şi mai înalte.
Cu crengile aplecate de vremea şi de dorul meu
Şi cu toamna ce ne coboară pe spate,
în soarele de apus.

Suntem două nuci
În coji verzi care ne opresc propria trăire
În crăpături amare izbite pe aripi
de pământ chior.

Suntem deja tomnatici
Ne vor pune oameni, neştiindu-ne că suntem noi,
În vase în care ne vom îndurera unul pe altul,
îţi promit că unul pe altul.
Ne vor pune într-o debara
în care vor cotrobăi să ne întindă pe mese
Şi atunci vom fi doar o mâna de nuci –
– amândoi.
Şi poate pe atunci ne va merge
Să descoperim iarna.

Şi dacă nu vom fi nuci, şi vom fi struguri violeţi
din violetul fostului cer?
Dacă ne vor strivi într-un teasc din lemn vechi
Şi ne vor face vin,
Iar mai apoi oamenii ne vor simţi gustul de artişti?
Sau da, desigur, putem să fim oameni...
Dar doar dacă altceva nu merge.

"Nu te teme", îmi spuneai,
"aşa se mai întâmplă cu nucile.
Se mai întâmplă, din anii vechi,
să se spargă-n jumătăţi şi să se piardă
pentru totdeauna."

poezie de Marieva A. Demetrescu
Adăugat de Marieva A. Demetrescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi toate au gust de început

mâna ta
de pildă
tremură căutând un sens
nesomnului
neliniştii
sângele-ţi fierbe
să taci
să nu taci
ia ziua în piept
cum se cuvine
spune-ţi că nu vrei să rămâi
pur şi simplu o poveste de-o clipă
învaţă-ţi inima să ceară
tot ce-i al ei

sunt atâtea păduri ce vor creşte între noi
atâţia oameni ce ne vor ocupa
dar azi
toate au gust de început dulce
mâna ta
de pildă
se strecoară uşor printre adevăruri
fii bărbat şi cere-mă
iar eu voi picta
cu sângele tău un drum
pe care vor îndrăzni să calce
toţi acei ce au învăţat să iubească târziu

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!