Locuitorii

nu ştiu dacă ţi-am spus
dar în lumea mea se merge invers
adică în mâini
şi avem toţi frunţile julite de pietre şi de timp
când se roade carnea după falangele degetelor
le desprindem de noi şi le facem fluiere
ca apoi strânşi în jurul focului
să cântăm din ele
cu bucurie uneori dar şi cu ciudă
- să ne auzi cum urlăm din degete a durere!

de cum intrăm în această lume
ne dezbrăcăm în grabă
hainele lumeşti
altfel ne-ar arde carnea
şi sângele
în goana nefirească a cailor verzi

cineva mi-a vorbit despre
cimitirele zburătoare din est
tu erai sceptică ai râs un ceas întreg
apoi am primit o invitaţie
de la marele şef
voi avea loc în faţă la business class
şi de acum voi zbura toată moartea
şi o noapte cel puţin
cât să mă obişnuiesc
cu aerul tare de acolo din înălţimi
cu orbul vecin
vrăjitorul de cuvinte
şi cu sârmă legat la mâini

Stratan spunea că a venit odată
moarte la el şi i-a dat un sac
- Macină vorbe, i-a zis
de atunci umblu tot timpul
cu o piuă în mâini
când obosesc
zdrobesc grâu pentru colivă
şi cuvinte de duh

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea mea străină

mai întâi am construit un zid în jurul meu
un zid înalt de piatră şi am sperat
să te uit
dar fiecare pasăre
fiecare adiere care trecea peste zid
purtau veşti şi doruri şi numele tău
pe aripi
şi mă durea şi plângeam
şi desenam cu creta pe zid
amintiri, fiecare gând fiecare tu

am umplut zidul cu desene
şi zidul în loc să se îngroaşe
parcă se subţia
când am terminat creta
am continuat să desenez cu carnea de pe degete
cu sângele din mine şi toată ura mea
cu înverşunare nebună
până când s-a ros toată carnea
şi oasele degetelor
roase şi ele de zid
au fost luate de vânt şi răspândite în zare
şi ele se auzeau ca un ropot
venind din depărtarea goală

am ucis toate păsările
toţi fluturii
şi vântul l-am ucis
am blestemat toţi sfinţii
şi lumea toată am blestemat,
degeaba!

acum te auzeam în sânge cum urcai
spre tâmplă apoi în ochi
unde te înecam cu lacrimi
şi iar te auzeam în sânge
şi cum urcai spre tâmplă spre ochi
până am orbit
şi tot aşa te-am auzit în suflet
până am surzit
am urlat, am urlat în noapte
până am muţit

am şi murit puţin
dar tu, tu muriseşi demult, tare demult
şi moartea mea străină şi moartea ta durut

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
cu o mare durere de cap

toată noaptea am visat
că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se mai stingea câte-un poet

şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele

am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină
cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate

cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul
pe care nu-l ştiam
la fel făceam

cum vedeam un termen de care nu mai auzisem de mult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea

şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată

văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire

mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul
şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor

dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus

e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă

am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune

unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre
a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete
şi tocmai ce-l dureau foarte tare

după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine
zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam

era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură
fiindcă un altul le-a şters pe următoarele

iar într-un târziu am văzut cu uimire
cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină

iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă
te iubim

atunci
s-a ridicat timid în genunchi
apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat

ne făcea semne să-l urmăm

şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai

pe urmă am rămas fără încălţăminte
fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi
doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără cuvinte

azi m-am trezit devreme
obosit cu o mare durere de cap
toată noaptea am visat că le recitam poezii serafimilor
şi trebuia să utilizez cât mai multe cuvinte
niciodată pe-acelaşi sau unul asemănător
deoarece la fiecare greşeală lor le cădea câte-o pană
iar în lume se stingea câte-un poet
şi fiindcă la noapte aş putea avea acelaşi vis
m-am gândit să mai elimin din ele
am luat dicţionarul
am citit pagină cu pagină cuvânt cu cuvânt
apoi am început să le tai cu o linie neagră
suficient de groasă cât să cuprindă literele cu coadă
dar şi pe cele moţate
cum vedeam unul care avea sinonime
cum îl tăiam
ori pe altul pe care nu-l ştiam
la fel făceam
cum vedeam un termen de care nu mai auzisem demult
hârşti cu carioca pe el
de i se făcea frig odată ce era întuneric în lumea lui
şi devenea tot mai mititel
că nici să se pipăie nu mai putea
apoi dispărea şi locul său imaculat se făcea
şi cu mare grabă îndată am ajuns la litera m
chiar la cuvântul moarte m-am oprit
din negru cum era
cum i-am dat cu carioca peste frunte
cum a strălucit
mai că nu-mi venea să cred
aşa că din nou i-am dat
iar şi iar până când s-a consumat toată
văzând că nu mai pot avansa către alte cuvinte
mi-am luat lexicul şi-am plecat spre librărie
să-mi cumpăr altă cariocă
însă în autobuz m-am întâlnit cu unii
le-am povestit totul
iar ei s-au luminat la faţă de o aşa mare descoperire
mi-au luat dicţionarul din mâini
au găsit cu totul alte cuvinte
şi-au început să le taie cu ce se nimerea
ba chiar un bătrân şi-a înţepat degetul şi cu sângele lui le ştergea
aşa că atunci când am coborât în staţie
tăiasem deja jumătate
şi dicţionarul era cu mult mai uşor
dar fiindcă era prea devreme
librăria avea lacătul pus
e închis se deschide abia la zece fix
a zis cineva citind pe uşă
am luat dicţionarul
am şters lacăt închis zece şi fix
şi imediat s-au deschis uşile şi ne-a poftit înăuntru librarul
care apăruse acolo ca printr-o minune
unii nerăbdători l-au întrebat dacă nu cumva are carioci
da
din alea negre a răspuns
şi ni le-a dat cu mare-ncântare
deoarece le avea crescute în degete şi tocmai ce-l dureau foarte tare
după aceea ne-am pus pe treabă
a început să ne fie bine zâmbeam
iar fiindcă timpul trecea mult mai repede
pe dată s-a înserat
şi mai erau atât de puţine cuvinte pe lume
încât abia de ne mai vorbeam
era de ajuns să dăm din mâini şi ne înţelegeam
apoi nu am mai dat nici din mâini
unul le tăiase din greşeală
asta am priceput când a clipit şi i-a curs o lacrimă
una singură fiindcă un altul le-a şters cu gândul pe următoarele
iar într-un târziu am văzut cu uimire cum dispăreau de lângă noi
scaunele mesele cărţile pereţii acoperişul librăriei
străzile şi întregul oraş
chiar cerul a dispărut cu tot cu păsări
şi câte stele am putut vedea atunci cu ochiul liber
însă cuvântul moarte tot mai era la locul lui
şi tremura din toate literele singur pe pagină
iar nouă ni s-a făcut milă şi i-am spus
nu-ţi fie teamă te iubim
atunci s-a ridicat timid în genunchi apoi în picioare
ca o armonică s-a desfăcut
şi după ce i-au dat aripi cu mare bucurie s-a înălţat
ne făcea semne să-l urmăm
şi-abia atunci pieliţa vieţii s-a dat la o parte
am închis ochii
am văzut raiul ca şi cum am fi sub pământ
am zărit râmele
şi am plâns fără lacrimi de ne tremurau cămăşile
fiindcă ne bucuram că şi râmele ajung în rai
pe urmă am rămas fără încălţăminte fără haine
chiar fără unghii şi păr
am rămas goi doar cu carnea noastră curată
însă nu ne-a fost frig
nici nu ne-am ruşinat
eram cu toţii tineri
fericiţi ca la facerea lumii
întrucât dicţionarul era şi el gol
şi lumina universul întreg
având corola din pagini albe
iar pe noi
drept semne de carte

poezie de Valentin Busuioc din Oraşul văzut prin oglindă
Adăugat de Valentin Busuioc
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestemul ospitalităţii

De popoare migratoare
au ajuns şi-n ţara mea
n-am avut nicio scăpare
făr-de verbul a răbda

Rabdă azi şi rabdă mâini
să nu cazi hai dă din mâini
dă din mâini dă din picioare
dă la câini tot ce te doare

Doamne i-am primit pe toţi
de la Ana la Caiafa
şefi de oşti sau şefi de hoţi
şi-au umplut la noi carafa

Rabdă azi şi rabdă mâini
să nu cazi mai dă din mâini
dă din mâini dă din picioare
dă la câini tot ce te doare

Şi am dat şi am tot dat
din Mare pân-la Carpaţi
- Dacia nu fu bărbat-
vremea e şi voi să daţi

Rabdă azi rabdă şi mâini
să nu cazi hai dă din mâini
dă din mâini dă din picioare
dă la câini tot ce te doare

Care Doamne o fi leacul
am răbdat răbda-i-ar dracul
că de-atâta bună-voie
am ajuns Arca lui Noe

Rabdă azi şi rabdă mâini
să nu cazi mai dă din mâini
dă din mâini dă din picioare
dă la câini tot ce te doare

Vin se urcă ne mănâncă
nu cotează vrem-nu vrem
să crească iarba din stâncă
din dragoste şi blestem

Rabdă azi şi rabdă mâini
să nu cazi mai dă din mâini
dă din mâini dă din picioare
dă la câini tot ce te doare

Doamne unde-i Ţara Ta
unde-i pacea şi aleanul
Te-am ruga Mări ruga
hai să ne trezim la anul

C-am răbdat şi azi şi mâini
să nu cad am dat din mâini
şi din mâini şi din picioare
dar nu vi-i ruşine oare

poezie de Costel Zăgan (4 iulie 2017)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum voi mai putea să mă recunosc?

Uneori mi-e frică să dorm.
Visele mi-ar putea zbura către pietre
din dorinţa de a le sculpta mâini.
Aş aştepta poate, golită de mine,
un răspuns
privind cum devin treptat una cu ele,
cum mi se face dor să ning
prin cerul de lumi
strivind aerul care ne desparte
de orizont.
Şi dacă mă voi trezi
la mijlocul drumului,
cum voi mai putea oare
să mă recunosc?

poezie de Iuliana Şerban
Adăugat de Adelydda
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-avem timp

N-avem timp să ne gândim la viaţă
Când alergăm după iluzii mereu.
N-avem timp să facem o faptă bună,
Dar avem timp să ne gândim la ceva rău.

N-avem timp să ocrotim natura,
Dar avem timp să scuipăm în ea.
N-avem timp să ne rugăm la Domnul,
Dar avem timp să hulim pe cineva.

N-avem timp să iubim persoana de lângă noi,
Dar avem tot timpul din lume să începem un război.
N-avem timp să fim mulţumiţi de viaţă aşa cum e ea
Dar avem mult timp să ne plângem că viaţa e grea.

Hai să ne oprim din goana noastră după iluzii.
Şi pentru o clipă să ne întrebăm
De ce n-avem timp pentru concluzii,
Timp pentru concluzii întotdeauna trebuie să avem!

poezie de Vladimir Potlog (19 iulie 2021)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când albele treziri

îţi vor măcina infinitul
şi nici un cântec durerea mea nu va fi
atunci să mă cauţi
acum
numai furie înăuntrul ideii
ce vulcanic erupe
din sămânţa târzie
a rămânerii într-o carne deja cunoscută
atunci când negrele strigăte
vor îngenunchea soldaţii
şi gloanţele vor pătrunde adânc
în cuvinte
atunci sub cenuşa gândurilor
va încolţi povestea de care te-ai lepădat
uitând că nu carnea şi nici sângele
femeii de dincolo te vor împlini
atunci când vei rupe lanţurile imaginare
din jurul inimii
îţi voi scrie povestea
pe ziduri
pe braţe
pe vise
cum obişnuiesc
de când ne cunoaştem
acum
cresc pădurile tăcerii între noi
şi ne vom lipsi
mai mult
şi mai mult
cu fiecare secundă
poezia mea

poezie de Any Drăgoianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cuvinte nespuse

N-am apucat să-ţi spun "la revedere",
Nici alte cuvinte pe care-aş fi dorit să le auzi;
Ar fi trebuit să le rostesc când am avut şansa,
Dar am crezut că-o să-mi fii alături cât vântul bate-n duzi.

Mi-a trecut timpul fără să îţi fi spus
Cât de mult ai însemnat tu pentru mine;
Ar fi trebuit s-o fac, dar am crezut că-ţi este clar
Şi acum chiar nu ştiu cât ai înţeles de bine.

Când îţi vorbesc în rugăciuni, din noaptea asta grea,
Aş fi-încântată dacă vorbele-mi urechea ta le-ar auzi;
O, cum ţi le-aş mai spune astăzi dacă aş putea,
Dacă-aş mai avea norocul să fiu cu tine-o zi.

Poate-au fost cuvinte pe care şi tu voiai să le rosteşti
Şi care-au rămas nespuse, deşi tu le-ai gândit;
Dar ştiu că m-ai iubit întotdeauna,
Aşa cum şi tu ştii că te-am iubit.

Să spunem, prin urmare, tot ce-n suflete simţim
Căci ziua cea de mâine se poate să nu vină;
Rosteşte-acele vorbe astăzi cum le simţi,
Nu pierde şansa de-a-împărtăşi lumina din lumină.

poezie de Pamela Hall, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Din lunga petrecere tristă

Cineva spunea
ceva despre umbrele care acoperă câmpul, despre
cum trec lucrurile, cum un om adoarme spre dimineaţă
şi cum dimineaţa se duce.

Cineva spunea
cum se opreşte vântul şi cum revine,
cum scoicile sunt sicriile vântului,
dar vremea vremuieşte.

A fost o noapte lungă
şi cineva a spus ceva despre cum îşi revarsă luna lumina
albă
pe şesurile reci, cum nu era nimic în faţă,
în afară de-aceleaşi lucruri.

Cineva a menţionat
un oraş în care ea mai fusese înainte de război, o cameră cu două
candele
pe perete, cineva dansând, cineva privind.
Începem să credem

că noaptea nu se va sfârşi.
Cineva a spus că muzica încetase, dar că nimeni
nu a observat.
Apoi cineva a spus ceva despre planete, despre
stele,
cât de mici erau, cât de departe.

poezie de Mark Strand, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nesiguritate

m-am trezit într-o dimineaţă
cum îmi mângâiam hainele
îmbrăcate peste zi
erau întinse lângă mine în pat
învelite cu grijă le-am şi sărutat
blugii un pulover şapca în carouri
şi o eşarfă albă de catifea

cineva îmi spunea că există
un timp pentru toate
un timp pentru îndrăzneală
curajul nebun
un altul pentru laşitate
doar pentru moarte
nu prea avem timp

îţi mai aduci aminte de
pantofii maro
cum refuzau să mai păşească
ori de câte ori te întâlneam?
au plecat de-acasă
mai bine de un an
de atunci umblu
în picioarele goale
şi mă doare fiecare pas
făcut către tine

doctorul mi-a spus
că m-a durut sufletul
toată viaţa
şi nu am ştiut

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

E timpul

am bucurat corbii cu carnea mea
cu pielea mea cu ochi mei
mâncaţi le-am zis e trupul meu
şi ei mâncau flămânzi grăbiţi şi răi

prietenii i-am înveselit cu sângele meu
luaţi şi beţi întru prietenia noastră
le-am zis
puteţi oricând să vă oglindiţi chipul în mormântul meu
şi învăţaţi tăcerea
apoi zidiţi-o în fântâni
cunoaşterea să o spargeţi cu piatra
să o scrijeliţi cu fierul înroşit
pe tâmplă de miel plăpând
pe frunte de flutur pe sufletul meu
până se închide cercul

auzi iubito cum susură timpul în copaci
cum vine vreme aspră dinspre brazi
cum sufletul pietrelor se amestecă
cu sufletul meu de-a valma
şi cum urlau câinii lumii a presimţire
cu zidurile cu nopţile cu mine?

Atunci să ştii iubito, e timpul
când îngerii îmi vor săruta pleoapa ca pe-un steag
şi ape de argint din cer îmi spală faţa.

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pentru că te iubesc cu disperare

pentru că acum ştiu
de ce l-am ales pe Barabas
doamne să nu mai vii
te voi răstigni iar
îţi voi găuri inima
te voi stigmatiza
îţi voi umple sufletul cu spini
te voi purta pe golgota
cu lovituri de bici
cu multă ură te voi lovi
apoi mă voi spăla pe mâini
ca şi când nimic important nu s-a-ntâmplat

acum ştiu de ce nu cumpără nimeni îngeri
aripile lor nu ţin de foame
nici lacrimile de sete

cum să nu te răstignesc din nou
cum să nu te vând pentru un pumn de monede
ce m-ar împiedica să fac toate acestea
sperând în iertarea ta

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Casanova din Craiova

bătrânul Casanova
din Craiova
după ce bea câte o ţuică
se aolea mereu
muicăăăă
fraţilooor
ce mult am iubit femeia
şi aş mai iubi-o şi acum
dacă aş avea cum
dar Dumnezeu
n-a făcut chiar totul
pe placul meu
cu bunătatea lui
fără măsură
mi-a dat două urechi
şi o singură gură
şi mai mult am ascultat
decât am vorbit
şi n-a fost rău
mi-a dat doi ochi
şi un singur nas
şi totuşi mai mult am
am respirat
decât privit
dar nici aşa n-a fost rău
deopotrivă mi-a dat
câte două
mâini
lucrătoare
şi picioare
umblătoare
şi deopotrivă la fel de mult
le-am utilizat
şi n-a fost rău
şi mai mi-a dat ceva
dar aici nu m-a nimerit
invers ar fi fost mai potrivit
mi-a dat la două
numai una
şi aia făcând pe nebuna
eu fiind la cheremul ei
şi făcându-mă de râs
la femei
lăsându-mă adesea
la mijloc de drum
iar acum
când încă-s viu
negreşit
duc povara acestui gând
de ce-a trebuit
să ne naştem odată
şi să murim pe rând

poezie de Alexandru Iancu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Spălaţi-vă pe mâini

când eram mic mama îmi spunea
spală-te pe mâini şi hai la masă
azi noi suntem Cain venit de la câmp
cu mâinile pline de sângele lui Abel
bunicul îl chema pe cel de sus
să ne binecuvânteze masa
era o bornă între ce a fost
şi ce urma să fie
noi, curaţi
ne puteam aşeza în tihnă la masă
azi nu e tihnă pentru că
nu suntem curaţi
ne minţim
şi ne spălăm pe mâini
ca Pilat din Pont

poezie de Nucu Morar
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care nu vor dansa

O fată invalidă a spus:
"Cum voi mai dansa?"
Dansează cu inima,
i-am spus noi.

Apoi defileul fluviului a spus:
"Cum voi mai cânta?"
Cântă cu inima ta,
i-am spus noi.

Apoi, sărăcuţul ciuline mort a spus:
"Cum voi mai dansa?"
Lasă vântul să-ţi înalţe inima,
i-am spus noi.

Apoi Dumnezeu a vorbit din slavă:
"Cum să cobor la voi din azur?"
Dansează pentru noi în lumină,
I-am spus noi.

Vâlceaua dansează rotindu-se
în cerc sub soare,
iar inimile celor care nu intră-n horă
s-au întors deja în ţărână.

poezie clasică de Gabriela Mistral, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lume, lume, soră lume

o vacă galbenă
este
atunci când te paşte
şi te tăvăleşti si urli
în sânge din sângele
în carne din carnea

o vacă galbenă
este
atunci când te striveşte
cu tot
cu patul suferinţei
şi urci în trenul care rămâne
şi pleacă gara

soră lume
tu m-ai născut în moarte
unde îmi sunt hainele
să nu umblu gol
în faţa Domnului meu.

poezie de Alexandru Draganoaia
Adăugat de Alexandru Draganoaia
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am fost cascadorul vieţii mele

îmi aduc aminte cum săream din tren
ca în filmele western cu john wayne
dar şi ce cafteală mi-a tras babacu
când am ajuns acasă târziu şi cu hainele rupte
plin de zgârieturi şi vânătăi
dar viu
numai bun de altoit

apoi nici nu aş avea loc să vă povestesc
câte alte cascade am mai făcut
îmi turnam spirt pe mâini şi dădeam foc
mare noroc că nu aveam telefoane mobile atunci
ca să filmeze cineva
cum săream de nebuni dintr-un balcon în altul
sau cum spărgeam uşa de la apartament
ca în sfântul sau mannix
apoi săream din leagănele
în care mă dădeam peste cap şi de 100 de ori
doar ca să impresionez o blondă pistruiată
cu părul în codiţe
care parcă mă chemau să le scutur
ca pe cine ştie ce hamuri din poveşti

aproape că am scăpat întreg din acest film
mă cam dor încheieturile
dar m-aş arunca şi acum din tren
sau din cine ştie ce fânar
în grămezile de fân
din carele nedescărcate
doar aşa
ca să mă simt iar nemuritor
şi cu inima gata să râdă
de orice nimic
ca de o glumă supremă

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rutină

să te loveşti bezmetic ca fluturii de lună
fără niciun scop prinşi în efectul de pendulă
ca insectele din capcana luminii de bec
viaţa noastră avea un singur anotimp
şi o singură noapte şi nimeni nu ştia de ce
apoi ne-am plictisit să mai întrebăm
aşa că ne turnam vin în borcane de sticlă
şi povesteam
ce am fi vrut să ni se fi întâmplat
mai toţi am fost prinţi apoi miliţieni şoferi
oameni fără noroc jinduind noroc
doar fiul tatălui meu nu am fost

tatăl meu a avut o fântână
era cea mai adâncă şi limpede din sat
până într-o zi când a venit un străin
i-a dat doi lei
şi a plecat cu fântâna în spate până sus la deal
tatei i s-a părut că străinul e de pe altă planetă
mai ştia şi că pe Marte nu e apă neam
i-a cerut doi lei ca nu cumva să se înece în ea
în cealaltă viaţă, viaţa de după moarte
era aşa o vorbă la noi în sat
câinii şi fântânile nu se dădeau
şi nici nu se primeau de pomană
mai era şi păcat

eu mi-am început viaţa legănat într-o boxă
cu muzică rock dată tare şi cu jazz
cum tot timpul era noapte nu aveam umbră
şi ca să nu mă ia vântul ţineam în buzunar
un cocoloş de hârtie un fluier şi un zar
ca să nu mă piardă tata mi-a cusut
pe umărul drept un fel de etichetă
pe care scria habar nu am
cum îl cheamă dar e fiul meu
ştie să asculte muzică rock dată la maxim
şi jazz mult jazz cântat la trompetă contrabas şi pian

poezie de Petre Ioan Creţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Regret...

Azi am vorbit cu Dumnezeu,
Cum am putut, în felul meu,
L-am întrebat de viaţa mea,
De ce acum, de ce aşa!

De ce mi-a dat acest destin
Cu lacrimi grele de pelin
De ce mi-a dat o cruce grea
Cu numele strivit pe ea.

Şi nu mi-a spus când am venit
Că o să am de suferit,
Că viaţa mea e-o poezie
Precum a Pandorei cutie.

Un vers ce nu se mai termină
În drumul său către lumină,
Un vers hoinar într-o poveste
Care mereu călătoreşte.

El mi-a răspuns în felul Său,
L-am auzit în gândul meu,
Şi Mi-a şoptit de viaţa mea,
Punând pe cer încă o stea.

Am înţeles atunci că-n viaţă,
Nu-s toate bune de povaţă,
Dar trebuie să le-încercăm,
Si-apoi din ele să-nvăţăm.

Ne alergăm printre cuvinte,
Şi nu vrem să luăm aminte,
Că viaţa trebuie trăită,
Şi nici o clipă irosită.

Căci vom ajunge printre stele,
Fără să poţi privi spre ele,
Şi-adânc apoi vom regreta.
Căci n-am trăit când trebuia.

Deci ţine-ti minte dragii mei,
Căci anii cât or fi de grei,
În univers se vor topi
Şi alţii nu vor mai veni.

Azi am vorbit cu Dumnezeu
Şi Mi-a vorbit de viaţa mea
Mi-a arătat în felul Său
Că sus acolo am o stea.

poezie de Alexandru Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian: Staţi puţin, încă n-am terminat!
Maria: Dar ai zis că vei încheia.
Lucian: Da, am zis că voi încheia cu scuzele, nu de tot. Vă rog, încă puţină răbdare! Pentru că n-ar mai fi multe de spus, dar e foarte important! Luaţi loc, vă rog şi ascultaţi-mă, cu mare atenţie! Deci, nu în ultimul rând, poate cel mai important lucru... Am să vă rog mult doar să mă ascultaţi şi să nu mă întrerupeţi, deloc, pentru că... Eu, Enka Lucian, comandant al navei spaţiale "Pacifis", al echipajului acestei nave, cât şi al întregii misiuni spre planeta Proxima, vă promit solemn, dragi colegi, vouă, tuturor, azi, duminică, 27 ianuarie 2092, că, începând din acest moment, indiferent de motivele pe care le-aş avea, n-am să mă mai comport niciodată prosteşte sau într-un mod neadecvat poziţiei mele! Deci, mi-am luat angajamentul acum, aici, la modul cel mai serios posibil, în faţa voastră, că n-am să repet asemenea greşeli şi nici n-am să comit altele asemănătoare! Sper din tot sufletul să-mi pot respecta această promisiune pe care v-am făcut-o acum, pentru că dacă nu voi reuşi, atunci... Nu ştiu ce să mai cred! Dar dacă v-am promis, puteţi fi siguri că voi face tot ce-mi stă în putere pentru a mă ţine de cuvânt! Să ţineţi minte această zi, în care eu, comandantul vostru, v-am făcut această promisiune, pentru că eu sigur o voi ţine. Iar ţie, Stela, îţi promit, tot acum, aici, de faţă cu toţi colegii noştri, că nu voi mai încerca niciodată să umblu fără ştirea ta prin dulăpioarele cu medicamente din cabinetul medical şi nu mă voi mai atinge niciodată de pastile sau de orice altceva din cabinetul tău, fără a avea permisiunea şi recomandarea ta!

replici din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!