Ciocolata
în salonul de spital mușcând din ciocolată
nu voi fi lăsat să trec
cei ce mă stiu diabetic
vor argumenta
ca într-o pandemie nevrotică
poate mă vor găsi între coperțile unei cărți
în care proaspetele mele vise
capătă dimensiunea poemelor
eu hrănesc iluzii în nașterea mea vegheată de ursitoare
într-o lume glaciară în care bufonii devin baroni
viața îmi dă gustul amar
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Citate similare
Poetul
poetul un copil mare
rătăcit între manuscrisele
pe care se află
într-o dezordine absolută
litere din alfabetul
creat
dintr-un alt alfabet
al unei limbii
cunoscute doar lui
niciodată liniștea
nu-l învinge
astfel încât
poate auzi rostogolirea
lucrurilor grave
în cer
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Cuvintele
Iubire, silabele pe care egoist
le-aș numi ale mele
aleargă precum particulele
infinitului
într-o avalanșă de idei
să acopere cerul ivit
odată cu tine
cea care mă inspiri,
toate silabelele pe care
le-am putea cuprinde într-o suflare
sunt și ale tale
așa cum și eu sunt
al limbii române ucenic
venit dintr-un ungher al singurătății.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Îmi crește un șarpe în burtă
o singură ușă
lasă loc ispitei
între oasele mele
scăldate în lumină
îmi da răgazul să respir în aburul rămas
de la nașterea lumii,
Dumnezeu jucându-se mi-a scris
pe frunte cu Adam
să recunosc vocea Evei
plecată la miezul zilei
să-și onduleze glasul,
ea mă îndulcește în nopți
când sânii îi devin muguri
iar pulpele miere.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Libertatea
zi și tot ce vei spune
se va întoarce,
libertatea egoului
exprimată virulent
devine toxică în corul libertăților comune,
într-o pandemie doar transpirația
te salvează de la anonimat,
impactul olfactiv este mai important
ca o amprentă pe o stradă
în care câini latră la lună înghit alune
beau bere și rostogolesc cutii de tablă.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Coșmar
noaptea șiruri de gânduri
foșnitoare ca o sumă de hârtii rupte
frământă mintea,
imagini asemeni unor sâmburi striviți între măsele
se pierd în obsesii
evadarea dintr-un labirint de cuvinte dă
gustul amar al iubirii pierdute
timpul arcuit sugrumă libertatea orelor
înroșite de coșmar
etichete albastre
ca o dimineață liniștită
le pun doar desenelor copilăriei.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Prietene
poți să fii considerat naiv,
să umbli descheiat la cămașă,
să calci pe iarbă,
să inversezi coordonatele geografice
căutând locul tău în univers
și să nu înțelegi nimic,
să descoperi libertatea inedită
trăind într-o democrație originală,
să fii nesigur ce ești și unde ești,
să te adresezi unui timp compromis al ninsorilor eterne,
să vorbești în timp ce se huiduie iar țipetele te asaltează,
însă nu ai voie niciodată sa fii suficient de absent
să-ți pierzi echilibrul într-o lume ridicolă, nebună
din care soarele s-a retras și râde.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Când iarna vine
ninge trist
într-o viețuire ce nu se lasă dusă,
apăsătoare gândurile vin
peste copaci, peste oraș,
îngerii învinși de timp
știu că în scorburi copacii
adună răni,
tac îngerii
ei încă văd soarele
ce s-a retras ca dintr-un destin amar,
a rămas iubirea singură să aștepte valurile
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Alergare
mama din conul ei de umbră strigă,
eu nu aud,
merg pe malul râului
în care luna se ascunde
la mine ajung cuvintele tatei urmate de liniște,
scăpate din cleștele nopții
au nume, se aleargă unele pe altele
într-o fugă în care timpul
rămâne în urmă, se adună și plânge
ca un copil stingher
părăsit de speranță.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Bolnavul
un spital bolnav la margine de veac
știu, știu, boala asta nu mai are leac
sunt bolnavul obosit pe un pat murdar de spital
nu am nimic azi de spus
sunt orbul uitat
într-o lume urâtă, bolnavă
pașii mei rătăcesc
în salonul sufletelor pierdute
uneori îmi pipăi trupul
e plin de răni
ce ard, ce dor
sânge și puroi
feși nu am
spitalul e obosit și sărac
de boli, de griji, nevoi
azi zac în salonul bolnav
bolnav fără leac
niciodată a trecut încet-încet de mine
la pas
în semn de bun rămas
eu chemam lacrima să spele murdăria din jur
noaptea plângeam pe patul bolnav
chitara era ruptă și timpul rănit
și totuși cântam
pe acorduri de suflet
aici nimeni nu vorbește
eu zac pe un pat
afară timpul zgârie tăcerea
mă dor timpanele sufletului
furios, țip
chem sora
să închidă fereastra
sunt străinul rătăcit într-o țară bolnavă
noaptea mănânc ceară dintr-o lumânare
ce-mi arde la cap
lumina pâlpâie agonic în salonul unui spital bolnav
pic... pic... pic
apoi, nimic
lumânarea s-a stins...
dimineața,
un dric așteaptă la poarta unui spital
dintr-un oraș murdar
poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Dincolo de timp
mama iubește viața
dar o risipește
adresând aceleași întrebări
către Dumnezeu ce tace,
ea are
sarcini precise
măsoară cadența umbrelor,
lasă libere cuvintele
acestea o însoțesc pretutindeni,
sunetul străzii îl percepe ca pe un corp străin
de care se teme,
încurcă timpul
cu propriile obsesii,
într-o frământare continuă
scapă din îmbrățișarea prezentului,
are puterea să-l aducă înapoi pe tata,
din
sicriul de nuc.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ultimul bolnav
un spital bolnav la margine de veac
știu, știu, boala asta nu mai are leac
sunt bolnavul aruncat pe un pat murdar de spital
azi nu am nimic de spus
ce s-a spus, nu s-a spus
sunt suflet răpus
într-o lume urâtă, bolnavă și hâdă
pașii mei rătăcesc
în salonul sufletelor pierdute
uneori îmi pipăi trupul
e plin de răni
ce ard, ce dor
sânge, puroi și gunoi
decor ireal
feși nu am
spitalul e oropsit și sărac
de boli, de griji, nevoi
zac în salonul bolnav
bolnav fără leac
niciodată a trecut încet-încet de mine
la pas
în semn de bun rămas
eu chemam lacrima să spele murdăria din jur
noaptea plângeam pe patul bolnav
chitara era ruptă și timpul rănit
și totuși cântam
pe acorduri de suflet
aici doar tăcerea vorbește
eu zac pe un pat bolnav de spital
afară timpul zgârie tăcerea
mă dor timpanele sufletului
furios, țip
chem sora
să închidă fereastra
sunt străinul rătăcit într-o țară bolnavă
noaptea mănânc ceară dintr-o lumânare
ce-mi arde la cap
lumina pâlpâie agonic în salonul unui spital bolnav
pic... pic... pic
apoi, nimic
lumânarea a plâns și s-a stins...
dimineața,
un dric așteaptă la poarta unui spital
dintr-un oraș murdar
poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Creație
din cutia albastră desenată cu nori
a scos munții
pe care i-a așezat pe piedestal
să le soarbă răcoarea
din pahare a deșertat marea
ca și când din râuri
peștii emigrau
poiana a desprins-o dintr-o carte
încă nescrisă
cu tot verdele ei nefiresc
privind de la distanță
s-a lămurit asupra culorilor
în care vor zbura păsările
când toate lucrurile erau aproape gata
s-a oprit din creație
să-și vadă oamenii
ce începuseră să strice decorul
lunâd pe cont propriu apele
iar din păduri scoteau animalele
pe care le ucideau între
cuvintele pe care tot el
le dăduse într-o duminică
în care se plictisise să creadă
că opera sa este perfectă.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Creație
din cutia albastră desenată cu nori
a scos munții
pe care i-a așezat pe piedestal
să le soarbă răcoarea,
din pahare a deșertat marea
ca și când din râuri
peștii emigrau,
poiana a desprins-o dintr-o carte
încă nescrisă
cu tot verdele ei nefiresc,
privind de la distanță
s-a lămurit asupra culorilor
în care vor zbura păsările,
când toate lucrurile erau aproape gata
s-a oprit din creație
să-și vadă oamenii,
începuseră să strice decorul
lunâd pe cont propriu apele
iar din păduri scoteau animalele
pe care le ucideau între
cuvintele pe care tot el
le dăduse într-o duminică
în care se plictisise să creadă
că opera sa este perfectă.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Privesc cărțile din bibliotecă. Deschid o carte, a ta, a mea... și pun în mișcare o întreagă Lume, ideile încep să prindă viață într-o altă dimensiune spirituală. Trăim prin dimensiunea spirituală a Realității sociale dar și Realitatea Cărților. Dispare dimensiunea ideatică, dispare ființarea noastră. Prin Cărți, copiii noștri învață dimensiunea Spirituală, deschid cartea daruită de noi, deschid basmele lor și visele noastre despre Fericire.
Adrian Ibiș în Cugetări. Reflecții etice și socio-filosofice (martie 2013)
Adăugat de Adrian Ibiș
Comentează! | Votează! | Copiază!
Îngerul
de la ferestre deschise
îngerii
rup din liniște cuvinte
vântul este în cautarea timpului inchis
în uitare
ca într-un abator
cu amintiri sugrumate
sunt clipe in care visele devin cenușa timpului otrăvit
în criptă tăcerea știe să numere
timpurile însingurării.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Mama
pe tata l-a ținut strâns
mama
și după moarte
reținută de frica de-a înălța
aripile
într-o colivie de carton
ferecată
cu obsesiile primăverii
udate
cu lacrimi
în năframa
legată cu nori
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Unchiul
unchiul a murit într-o iarnă
așa cum stelele după o ardere îndelungată
dispar
prea devreme să-mi duc ideile la capăt,
îmi reținuse pauzele, diacriticele
în amiezi suspendate de gânduri
pe care nu putea să le taie în felii
asemeni pâinii pe care o aducea zilnic
cu rata de la oraș,
se întorcea să-și odihnească sufletul
în iarba unde urma să-și clădească din cuvinte
casa.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Orașul
Ca un piept dezvelit, într-o piață publică,
Stă soarele proptit în cârca norilor:
Impietate pentru sfinții sacrificați
Pe scările catedralei.
Jos, orașul plin
Cu sensuri giratorii
Veghează ca moartea să nască veșnicie.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Iubirea este un lup fămând
aș putea să învăț să visez
dacă nu mi-aș înghesui
singurătatea în cochilia unui melc,
am uneori cu mine sufletul
când nu-l las într-o carte
precum aș păstra o floare
un zâmbet sau chiar un fluture,
în timp ce le sărut,
femeile mele ce-și pierd cerceii în iarbă
spun că iubirea este o iluzie,
strada va păstra
exponate de la sfârșitul lumii
în care iubirea neîmplinită
va fi ca de lup flămând
știu că suferind
îmbrățișările reci
îmi vor pregăti așternutul iernilor ce vor veni.
poezie de Ovidiu Cristian Dinică
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!
Ursitoarea
Ti-am pus sufletul în palmă într-o iarnă-ngrozitoare.
Nu știam cum mă ursise o nătângă ursitoare!
A-ncâlcit gesturi, cuvinte și atâtea vise mari
Le-a dat gerului năpraznic, fără grijă de urmări!
Ti-am pus sufletul în palmă într-o iarnă-ngrozitoare
Nu știam cum mă ursise o nătângă ursitoare!
poezie de Ioana Voicilă Dobre din Darul meu
Adăugat de Ioana Voicilă Dobre
Comentează! | Votează! | Copiază!