Zbor înalt

O! Am evadat din braţele pământului posac
Şi-am dansat cu cerul pe aripi de-argint surâzătoare
M-am avântat în slavă,-am strâns pentru un veac
Ciucuri de nori albi, glorios sclipind în soare –

Şi-am făcut mii de alte lucruri – salturi, lupinguri, plonjoane,
Sus, în liniştea-însorită. Cu-agilitatea unei pume
Urmăream în trombă vântul vuitor, pătrundeam în turbioane
Şi-n holuri reci de aer unde nu se vedeau niciun fel de urme.

Sus, deasupra delirului arzând albastru, sus
Unde vântul nu mai bate, am ajuns în zbor graţios şi lin
Acolo unde niciodată nici ciocârlie, nici vultur n-au ajuns.
Şi-n vreme ce cu mintea-înseninată şi limpede eu

Străbăteam imensitatea imaculată-a spaţiului divin,
Am întins mâna şi-am atins faţa lui Dumnezeu.

* John Gillespie Magee Jr a fost pilot de război în cadrul Royal Canadian Air Force. Cea mai mare altitudine
atinsă de el a fost de 33000 ft ( 10058 m) pe un avion Spifire, pe data de 18 august 1941. Acel eveniment a
inspirat mult celebrata lui poezie " Zbor înalt" şi, de asemenea, au contribuit şi ultimele două versuri din poezia lui
Cuthbert Hicks, "The blind man flies" ( "Orbul zboară" ).

** Poezia a fost recitată public cu diferite ocazii de actori sau mari personalităţi, cum ar fi Merle Oberon, Orson Welles,
Ronald Reagan, James Cromwell etc, citată în cartea lui de directorul NASA, Gene Kranz, pusă pe muzică de Miklós
Rózsa, Bill Pursell, Robert J. B. Fleming, Bob Chilcott, John Denver, Christopher Marshall, James Curnow, Daniel
Walker, Vince Gassi şi, la fel, a constituit fundalul sonor al mai multor filme.

*** Inscripţonată pe un medalion, l-a însoţit în cosmos, pe faimosul astronaut Michael Collins, membru al echipajului care a reuşit să aselenizeze primul om pe lună, alături de Neil Armstrong şi Edwin Aldrin.

poezie de John Gillespie Magee Jr, 1922-1941, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet pentru Rupert Brooke

L-am aşezat pe înserat la umbră şi răcoare
Într-o dumbravă care mirosea adormitor a cimbrişor,
Unde frunzele erau verzi şi fremătau în soare –
Un mormânt pe cât de simplu, pe-atât de-încântător;

Acolo-s acum, visând în reverberaţiile domoale-ale luminii,
Două mâini care-aşteptau cu nerăbdare s-atingă părul unei fete;
Ochii căprui, care iubeau Ziua şi-i numărau Nopţii-n slavă crinii,
Un suflet care-a primit la rugi şi la-întrebări lămuriri complete.

Acolo lumina zilei se strecoară ca un colb printre crengi, uşoară,
Şi, unduind, ferigile-i stau la căpătâi plângând cu stropi de rouă –
Unde, chiar în clipa asta poate, briza serii ca o căprioară
Se furişează peste mormântul celui care-a dat vedere nouă

Ochilor orbi; celui care care uneori a plâns, mâhnit–
Şi scurt timp a fost iubit nespus; şi-apoi... a adormit.

*** John Gillespie Magee Jr, fost pilot al Forţelor Aeriene Regale canadino-anglo-americane
din in timpul celui de-al doilea război mondial, decedat într-o coliziune accidentală
deasupra Angliei în 1941. A scris celebra poezie "Zborul cel mare".

*** Rupert Chawner Brooke, 1887 – 1915 poet englez cunoscut pentru poeziile de război idealist-patriotice
scrise în perioada Primului Război Mondial, în mod deosebit a sonetului "Soldatul".

poezie de John Gillespie Magee Jr, 1922 –1941, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonet pentru Rupert Brooke

L-am aşezat pe înserat la umbră şi răcoare
Într-o dumbravă care mirosea adormitor a cimbrişor,
Unde frunzele erau verzi şi fremătau în soare –
Un mormânt pe cât de simplu, pe-atât de-încântător;

Acolo-s acum, visând în reverberaţiile domoale-ale luminii,
Două mâini care-aşteptau cu nerăbdare s-atingă părul unei fete;
Ochii căprui, care iubeau Ziua şi-i numărau Nopţii-n slavă crinii,
Un suflet care-a primit la rugi şi la-întrebări lămuriri complete.

Acolo lumina zilei se strecoară ca un colb printre crengi, uşoară,
Şi, unduind, ferigile-i stau la căpătâi plângând cu stropi de rouă –
Unde, chiar în clipa asta poate, briza serii ca o căprioară
Se furişează peste mormântul celui care-a dat vedere nouă

Ochilor orbi; celui care uneori a plâns, mâhnit–
Şi scurt timp a fost iubit nespus; şi-apoi... a adormit.

*** John Gillespie Magee Jr, fost pilot al Forţelor Aeriene Regale canadiano-anglo-americane
din in timpul celui de-al doilea război mondial, decedat într-o coliziune accidentală
deasupra Angliei în 1941. A scris celebra poezie "Zborul cel mare".

*** Rupert Chawner Brooke, 1887 – 1915 poet englez cunoscut pentru poeziile de război idealist-patriotice
scrise în perioada Primului Război Mondial, în mod deosebit a sonetului "Soldatul".

poezie de John Gillespie Magee Jr., traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Anularea zborului 014 a făcut mai uşoara reluarea misiunii pentru Borman-Stafford-Collins şi ne-am mutat, dar nu cu întreaga unitate. Tom Stafford s-a mutat şi şi-a făcut propriul său echipaj foarte experimentat. John Young şi Gene Cernan au devenit rezervele lui McDivitt. Unu-zero pentru Tom. Borman si Collins au fost promovaţi la rangul de prim-echipaj al celui de-al treilea zbor şi l-au luat pe Bill Anders ca al treilea membru. Tot acum, Collins a fost promovat de la pilot pe modulul lunar la comanda modulului pilot şi şi-a pierdut chiar în acel moment dreptul şi prima sa şansă de a păşi pe suprafaţa lunii. Motivul pentru care trebuia să merg mai departe a fost că Deke avea atunci o regulă fermă, potrivit căreia pilotul modulului de comandă din toate zborurile ce implicau un modul lunar trebuia să fi zburat în spaţiu înainte; ideea era că nu voia niciun novice pe lânga el. Cum Bill şi Anders nu zburaseră, am rămas eu.

citat din Michael Collins
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dragostea lui Dumnezeu

Efeseni 3:18-19

M-ai iubit alături de toţi oamenii,
Şi-atunci am cunoscut LĂRGIMEA dragostei Tale...
Apoi m-ai privit chiar pe mine, acolo la vale,
Şi m-ai cuprins în LUNGIMEA dragostei de Dumnezeu,
Eram EU, pus deoparte pentru Tine...

Apoi ai coborât în ADÂNCIMILE mele,
Acolo unde stăteam prăbuşit în ruine,
Şi Te-ai făcut frânghie de scăpare
De care m-am prins cu mâinile mele murdare,
Şi sus, sus, în imensitatea divină
M-ai pus pe înălţimi de lumină.

Şi-acum, acel care-am fost
Pierdut pentru veci şi fără nici un adăpost,
Acum sunt plin de toată plinătatea lui Dumnezeu,
Sunt EU,
Ceea ce ar fi trebuit ca să fiu
Pe drumul acesta pustiu.
Sunt EU,
Pus deoparte ca un minereu preţios:
Sunt iubit de Cristos.

poezie de Rodica Avram
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acolo e altă lume

Acolo unde este ea
Vântul se parfumează
Acolo unde este ea
Soarele de nori se depilează
Acolo unde este ea
Păsările au aripi de petale
Acolo unde este ea
Fluturii sunt evantaie
Acolo unde este ea
Lună se rujează
Acolo unde este ea
Noaptea poartă dresuri de mătase neagră
Acolo unde este ea
Apa se îmbată în sărutare
Acolo unde este ea
Pământul pe urme îi răsare câte o floare
Acolo unde este ea
Cerul are căprui culoare
Acolo unde este ea
E plecată şi inima mea...

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iisus în celulă

Azi noapte Iisus mi-a intrat în celulă.
O, ce trist şi ce-nalt părea Crist!
Luna venea după El, în celulă
şi-L făcea mai înalt şi mai trist.

Mâinile Lui păreau crini pe morminte,
ochii adânci ca nişte păduri.
Luna-L bătea cu argint pe veştminte
argintându-I pe mâini vechi spărturi.

Uimit am sărit de sub pătura sură:
- De unde vii, Doamne, din ce veac?
Iisus a dus lin un deget la gură
şi mi-a făcut semn ca să tac.

S-a aşezat lângă mine pe rogojină:
- Pune-mi pe răni mânăa ta!
Pe glezne-avea urme de cuie şi rugină
parcă purtase lanţuri cândva.

Oftând şi-a întins truditele oase
pe rogojina mea cu libărci.
Luna lumina, dar zăbrelele groase
lungeau pe zăpada Lui, vărgi.

Părea celula munte, părea căpăţână
şi mişunau păduchi şi guzgani.
Am simţit cum îmi cade capul pe mână
şi-am adormit o mie de ani...

Când m-am deşteptat din afunda genună,
miroseau paiele a trandafiri.
Eram în celulă şi era lună,
numai Iisus nu era nicăiri...

Am întins braţele, nimeni, tăcere.
Am întrebat zidul: nici un răspuns!
Doar razele reci, ascuţite-n unghere,
cu suliţa lor m-au străpuns...

- Unde eşti, Doamne? Am urlat la zăbrele.
Din lună venea fum de căţui...
M-am pipăit... şi pe mâinile mele,
am găsit urmele cuielor Lui.

poezie celebră de Radu Gyr
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada lui John Henry King

Sub stele pieritoare, care-apar şi-apoi se sting,
Ascultaţi, doamnelor, balada lui John Henry King.

John Henry King era holtei,
Şi ani avea vreo treiştrei.

Două fecioare-i ţineau calea, de viţă-aleasă,
Şi fiecare visa să-i fie lui mireasă,

Luptau cu-ardoare, dorind, prins în pânze de paing,
Să-l vadă-n faţa lor îngenuncheat pe John Henry King.

John Henry le plăcea la fel de mult pe amândouă,
Dar, să-şi salveze faţa, se făcea că plouă,

Nu spunea pe care-o iubea mai mult sau mai niţel,
Poate pentru că, sigur-sigur, nu ştia nici el.

Bălaia Kate era senină, veselă, sprinţară
Şi luminoasă ca o zi de vară;

Marie era blândă, dulce, cu un glas blajin,
Cu maniere fine, c-un fel de-a fi foarte calin.

John, cum vă spuneam, nu ştia pe care s-o aleagă
Şi nici care din două i-ar fi fost un pic mai dragă.

Le-a urmărit atent alt an întreg, dar
N-a aflat răspunsul necesar;

Şi poate le-ar mai fi urmărit încă un an,
Dacă n-ar fi conceput, mergând pe plajă,-un plan

Simplu pentru-a rezolva acea problemă
Stânjenitoare, acea dilemă.

Un plan prin care putea-n sfârşit la liman să iasă,
Şi să decidă care dintre fete îi va fi mireasă.

Deci, a spus: "Voi arunca-n aer un dolar
Voi juca cinstit, la lumina zilei, clar;

De va cădea cu stema-n sus, Marie-mi va fi soţie;
De va cădea cu marca, va fi Kate. Aşa să fie."

A scos apoi din portofel, nu întâmplător,
Un dolar nou-nouţ, strălucitor;

L-a pupat pentru Marie pe stemă şi, din obiectivitate,
L-a sărutat şi pentru Kate – pe cealaltă parte.

Apoi într-o manieră detaşată, sorţii pe deplin supus,
A aruncat dolarul în aer cât mai sus.

"O, voi, ursitoare,-"a strigat, "vă rog, alegeţi bine,
Să fie-o aruncare norocoasă pentru mine!"

Dolarul s-a-înălţat şi a căzut, iar jucătorul
I-a urmărit atent rotirile, tot zborul;

La zece metri depărtare sau mai mult
Dolarul a sărutat ţărmul mării ud.

John Henry a alergat acolo, cercetând cu ochii locul,
Curios să afle pe capul cui a căzut norocul.

Dar, vai, ce soarta vitregă, vai, ce destin nedrept!
Dolarul căzut pe cant, stătea pe muche, drept!

Şi-acolo,-n nisip John Henry King a lăsat,
Dolarul să rămână-n veci înfipt, pe cant!

El a decis să nu mai ispitească soarta-n veac
Şi să-şi trăiască-întreaga viaţă ca burlac.

Sub stele pieritoare, care-apar şi-apoi se sting,
V-am cântat, doamnelor, balada lui John Henry King.

poezie de Ellis Parker Butler, 1869 – 1937, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţinuturi străine

Sus în cireşul din curte oare cine
S-a urcat, ce copil, dacă nu mititelul de mine?
M-am ţinut de ramuri strâns, cât am putut de bine,
Şi-am privit spre ţinuturi îndepărtate şi străine.

Am văzut grădina din vecini cu ochii mei,
Împodobită cu fel de fel de fori pe-alei –
Şi multe alte locuri de pe lumea asta minunată,
Locuri pe care nu le mai văzusem niciodată.

Am văzut cum pe râu valurile se perindă
Şi cum apa-i este cerului de-oglindă;
Drumul plin de praf, galben ca o funie de ceapă,
Cu oameni tropăind către oraş în grabă.

De-aş găsi un pom mai înalt, un pom aparte,
Aş putea privi încă mai departe,
Acolo unde râul, umflat de alte ape,-n mare
Se strecoară fericit printre şalupe şi vapoare,

Unde, oriîncotro apuci, drumul cu dichis
Te duce direct spre insulele din Paradis;
Acolo copii iau prânzul când au chef
Şi toate jucăriile sunt vii, făcute din sidef.

poezie de Robert Louis Stevenson,1850-1894, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Moartea Mitropolitului

Din viaţa pământeană a plecat, acolo printre stele.
În cer locul şi-a aflat şi locuieşte cu ele.
Acuma, de sus ne priveşte cu ochii cerului, senin.
De multe rele ne păzeşte, la chipul lui eu mă închin.
Cum luna are nevoie de soare, ca să poată lumina,
Tot la fel Dumnezeu are, nevoie de Sfinţia Sa.
Să-i stea alături l-a luat.
L-a aşezat printre cei drepţi.
Cu îngeri l-a înconjurat
şi cu Sfinţii Înţelepţi.
Astfel, Mitropolitul Anania, o altă viaţă a început.
Pe pământ a fost făclia, celor ce-n Dumnezeu au crezut.
S-a stins Duhovnicul Carpaţilor.
Spiritul lui a rămas.
În eternitatea munţilor
şi-acum ne cheamă al său glas.
De sus, din ceruri, el veghează, cum credincioşii pe pământ,
continuă şi mai păstrează, al credinţei lui cuvânt.

poezie de Dumitru Delcă (februarie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Champs d'honneur

Soldaţii nu mor de moarte bună niciodată;
Crucile marchează locul unde au căzut –
Cruci de lemn pentru cei ucişi fără judecată
Sunt înfipte peste faţa lor acolo,-n lut.

Soldaţii înspăimântaţi fac salturi, tuşesc, tresar...
Lumea bubuie, roşie ca sângele, neagră ca un drac;
Soldaţii respiră-n şanţuri un aer pestilenţial,
Sufocându-se pe durata întregului atac.

***Poezia este rezultatul unei experienţe lui Hemingway, rănit de schija unui proiectil lansat de un mortier austriac în noapte de 8 iulie 1918. A scăpat cu viaţă pentru că un soldat italian care se afla în faţa lui a primit lovitura mortală în plin. A fost, de altfel, primul american rănit în primul război mondial pe frontul italian; peste două săptămâni avea să împlinească 19 ani.

poezie clasică de Ernest Hemingway, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poezia rămâne ultima speranţă (Motto. Poetul este ultima speranţă. Mircea Eliade)

Poezia este ultima speranţă.
Pentru acela care mai crede în eul său.
Şi nu a uitat,
Cine a fost marele Orfeu.

Căci cînd a ieşit din infern,
Trecând printre morminte.
El a scris primul vers,
Cu cele mai frumoase cuvinte.

Şi cu glas melodios,
La harpa lui de aur,
A făcut din poezie un cântec
Şi din muzică un tezaur.

Mii de ani de atunci au trecut,
Dar poezia rămâne ultima speranţă,
Pentru acel care iubeşte viaţa mult
Şi nu are inima de faianţă.

poezie de Vladimir Potlog (12 martie 2020)
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zbor sau abis

Oamenii sapă altora
pentru a părea în faţa lor
înalţi...
Pentru a te face să întinzi mâna
să te ridice unde te-au scufundat...
Devenind dependent de dorinţele lor.
Şi părând că eşti tras
eşti de fapt împins
pentru a părea şi mai inalt
cel ce vede în tine
un lucru ce poate fi folosit
pentru plăcerile lui egoiste!
Şi câteodată îti dau drumul
nemaistiind unde ţi-e fundamentul
zbătându-te să găsesti sprijinul
unde să meditezi
la ce-ai greşit
in râsul ascuns celui rămas acolo sus
vorbind cu altă victimă
a propriului egoism...
Şi depinde de tine cum vezi
această cădere
un zbor in plutire
sau o cădere in plâns.
Căci poate să-mi spună cineva mie
in care sens e zborul
in jos sau in sus..
Şi de aceea depinde de tine
să zbori...
Zbătându-te când cazi
de mlaştină nu ai cum să scapi
oprindu-te şi trăgându-te
de braţ de umbră a ceea ce ai
fost înainte de aţi întâlni abisul
vei pluti pe mâlul lăsat de el
într-o plutire de nufăr prin mlaştină
un zbor să-ti cauti o rădăcină
acolo sus in senin
legănat de o iubire
ca un nufăr de un curcubeu
ce e braţul celui de lângă tine
ce vrea a te înălţa mereu

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Hornbein şi Unsoeld au ajuns pe vârf la ora 18.15, exact când soarele apunea, şi au fost nevoiţi să petreacă noaptea sub cerul liber, la peste 8500 de metri - bivuacul de la cea mai mare altitudine din vremea aceea. A fost o noapte friguroasă, dar din fericire nu a bătut vântul. Deşi lui Unsoeld i-au degerat degetele de la picioare şi mai târziu i-au fost amputate, amândoi alpiniştii au supravieţuit.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Piatra Filozofală

Am visat un înger alb coborând din Univers
Cu Piatra Filozofală să mi-o dăruiască-n zori
Şi cu harul său divin să mă lumineze-n vers...
C-o rotire triumfală s-a pierdut apoi în nori...

C-un nesaţ de alchimist prelucram aur din flori,
Din rouă de pe zorele şi boboci de trandafiri,
L-am desprins din curcubeu, de pe strune de viori
Să lucească în cuvinte şi-n căldura din priviri.

Am strâns armonie-n piept şi-am uns sufletul cu mir,
Cu divină înţelepciune am pus ordine în gând,
Apă vie am strâns din Cer şi-am băut-o din potir...
M-a trezit o rază-n zori... când dormeam aşa profund...

Şi crezând c-a fost real căutam un ambalaj
Cu Piatra Filozofală, darul meu primit de Sus,
Şi-am găsit numai un ciob decodat într-un mesaj
Pus în dreapta cerebrală cu modelul lui Iisus...

poezie de Ioana Gărgălie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Concurs

După rugăciuni fierbinţi,
Şi-alte multe stăruinţi,
Am văzut venind în zbor
Berzele, la cuibul lor.

Şi cum au de obicei,
Să se-aşeze cu temei
Peste hornul casei sus,
M-am gândit la un concurs.

Să-ncropesc şi eu ca ele,
Din răchite şi nuiele,
O casuţă pentru mine,
Cât mai iute şi mai bine.

Şi m-am pus curând pe treabă,
Ele-n zbor şi eu pe grabă,
Şi-am făcut cum ne-am propus:
Un cuib jos şi unul sus.

Acum n-aş putea să spun
Care cuib este mai bun,
Dar privind acolo sus,
Cred că nu le e de-ajuns!

Ia priviti la cuibul lor,
Cum stau doar într-un picior
Părând foarte multumite...
Şi-au făcut un pui cuminte.

poezie pentru copii de Mioara Anastasiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Noiembrie înalt

Era un noiembrie-nsorit ca niciodată
şi-un cer orbitor de albastru
pe el cu o dungă lungă
pufoasă şi albă de avion înalt
ca soarele

- Tu avion cu motor, mă mai iei cu tine-n zbor?
- Nu te mai iau, răspunse pilotul dintre stele
necontenind din zbor,
nu te mai iau, căci s-a făcut toamnă târzie
şi m-am asprit,
sunt obosit şi nedormit şi întristat de semeni
şi fără de patrie sub picioare
ca şi tine.
Nu te mai iau, zise pilotul mic cât avionul
dintre stelele pe care cu ochii nu le puteam vedea
din pricina orbitorului albastru,
căci nu am unde te duce
căci tu eşti dus demult dar nu ştii
şi vremea ca să ştii nu e venită încă.

Şi-atunci cadânele cu zâmbet dinţos
ireal
nevăzute din pricina albastrului cu pântece
gol şi sâni ca fluturii
începură să-şi zgâlţâie şoldurile
pe jumătate dezgolite
şi perlele din păr şi din pleoape...

- Şi nici nu am unde te duce
pe cerul ăsta adormit şi al nimănuia
ca un Lacăt...
mai zise pilotul din coada lui lungă
de zăpadă...

Eu nu te am pe tine, duce,
mi s-a mai părut că aud
urzicându-mi-se.

poezie de Şerban Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contrast fără contrast

Mare albastră, cer senin
Intre ele, apus sublim
Nori de lebădă pe val
Albastru sau contrast

Splendoare de apă şi aer
Cerul adevărat, unde e?
Sus sau jos, jos sau sus?
Comparaţie cum să faci..

Contrast fără contrast
Stele sus, jos stele
Luna pe mare, lună pe cer
Nedumerit mă scald...

Stele plutesc pe mare
Inot, nu le pot prinde
Stele pe valuri de cer
Incerc să zbor la ele

Se depărtează cele din mare..
Sunt oare o fantă?
Poarta e in mine spre albastru?
Despart albastrul.. eu?

Răsar, apun şi eu
Astru nu pot fii, cine sunt..
Praf de cer botezat cu apă
Contrast de bine şi rău

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici nu ştiu de-a fost un om...

fel de fel de poezii s-au tot scris sau recitit,
fel de fel de poezii au pierit şi-au înflorit,
dar nici una nu-i în vers mai ritmată, mai lumină,
cum ne-a scris în timpul său Eminescu, stea divină
şi acum ca şi atunci, în iubirea-i neclintită,
ţara a cântat în rând, dragostea şi-a lui iubită

răsfoiesc acum pe rând poeziile-i alese,
câtă patimă a pus pe acest pământ de zestre,
câtă dragoste din el se revărsă şi ne cheamă,
când suntem mai abătuţi, când iubim, când timpu-i dramă
şi cum el a aranjat spaţiul, cerul şi natura,
de-l citesc mă simt înalt, mi se încleştează gura

nici nu ştiu de-a fost un om, cred c-a fost un Sfânt din mare,
cred c-a fost rană şi pom sau Luceafăr sau chiar Soare,
cred că ne-a fost dăruit să trezească din morminte,
pe cei mulţi şi prigoniţi, astăzi rupţi de cele sfinte
şi atunci ca şi acum versul său ascunde doruri
şi de ţară şi de crâng şi de flori şi păsări stoluri

trece timpul peste noi şi înghite nemurirea,
rând pe rând ne trecem goi în morminte cu iubirea,
numai el rămâne Sfânt şi veghează şi îndrumă,
mii lăstari ce au crescut, peste văi, prin munţi, sub lună
şi de sus, din infinit, raza lui încet coboară,
luminează peste timp, ea rămâne să ne doară

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Până unde nu mai pot

motto: "Doamne, spune-mi până unde să merg?"... iar Dumnezeu i-a răspuns cu glas senin: "Mergi până unde poţi!"
"E prea puţin, Doamne! Cere-mi mai mult!", s-a îndârjit omul. Dumnezeu i-a răspuns cu glas la fel de senin: "Mergi până unde nu mai poţi"...
(Nikos Kazantzakis)

Şi-am mers. Şi am ajuns. În faţa mea.
Nimic, nimic, nimic nu se mişca
Întregul Univers era un punct
Pe lama unui fir de păr cărunt
În jurul meu nici spaţiu şi nici timp
Nici lume şi nici zei şi nici Olimp
Nimic, nimic, nimc şi numai eu
Şi neputinţa mea.
Şi Dumnezeu...

poezie de Iurie Osoianu (25 mai 2013)
Adăugat de Iurie Osoianu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În 8 iunie, la ivirea zorilor, alţi doi membri ai expediţiei britanice din 1924, George Leigh Mallory şi Andrew Irvine, au plecat din tabăra cea mai de sus spre vârf. Mallory, al cărui nume este strâns legat de Everest, a fost omul din spatele primelor trei expediţii. În timpul unei conferinţe în Statele Unite, a fost întrebat de un ziarist agasant de ce vrea să urce pe Everest. "Pentru că e acolo", a fost răspunsul muşcător şi faimos pe care i l-a dat. În 1924, Mallory avea treizeci şi opt de ani, lucra ca învăţător, era căsătorit şi avea trei copii mici. Era produsul păturii de sus a societăţii britanice, dar totodată şi un estet şi un idealist cu pronunţate sensibilităţi romantice. Datorită graţiei lui atletice, farmecului şi frumuseţii sale extraordinare, acesta s-a numărat printre favoriţii lui Lytton Strachery şi ai grupului Bloomsbury (Din grupul Bloomsbury, înfiinţat în prima jumătate a secolului XX, făceau parte scriitori, intelectuali, filozofi şi artişti englezi, printre care Lytton Strachery, Virginia Woolf, John Maynard Keynes şi E. M. Forster. - N. tr.). Când stătea în corturi, sus pe Everest, Mallory şi tovarăşii lui citeau cu voce tare din Hamlet şi Regele Lear.

Jon Krakauer în În aerul rarefiat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!