Ce spune şarpele cu clopoţei

Luna-i un mic popândău.
Se înfioară-n fiecare noapte.
Stă deasupra dealului şi plânge, plânge,
Înfricoşată c-o voi muşca pe neaşteptate.

Soarele-i un mustang. Fricos
Ca toţi cei stăpâniţi de mari emoţii,
Tremură, dimineaţa, la amiezi şi seara
Temător c-o să-mi înfig în el colţii.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce spune pădurarul

Luna-i doar licărul unei candele
Luminând în bezna cea opacă.
Cerul înstelat e holul unui castel,
Iar Pământul camera copiilor de joacă,

Unde întreaga noapte copaci bătrâni
Stau şi veghează somnul unor ape clare:
Bunicile leagănă pruncii în coveţi,
Iar ciobanii au grijă de mioare.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea celor singuri (ce spune cerşetorul)

Luna-i un călugăr – n-are soaţă,
Care se plimbă prin chilia lui – crug divin.
Puterea-i, e cea a oamenilor juraţi cerului,
A căror viaţă sfidează orice chin.

Ei sunt de stele sau de umbre-aproape.
Ei vin asemeni zăpezilor sau stropilor de rouă.
Nu lasă-n urma lor păreri de rău, ci numai
Arcada unui cer albastru vegheat de luna nouă.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce spune vocea rece a ştiinţei

"Există un motor în fiecare flutur,
Există un arc întors în fiecare-albină;
Există hidraulică într-o margaretă
Şi-n fiecare copac se află o maşină."

"Dac-am putea privi privighetoarea
Când, galeş, ciripeşte-între flori de catifea
Prin raze X sau gamma,
Noi am vedea cum se-nvârt rotiţele în ea."

Iar eu sper ca toţi oamenii
Care au astfel de crezământ
Să-şi doarmă cât mai curând somnul
Sub pământ.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce spune bunicul şoarece

Luna-i regina sfântă-a huhurezilor.
Ea ţine închis păsăretul cel holbat
Într-un borcan până amurgul serii;
Apoi, îi dă drumul la vânat.

Buhele se reped spre noi
C-un fâşâit care-ţi dă fiori
Şi fără milă-nhaţă fetiţele naive
Şi şoriceii neascultători.

Aşa că prindeţi-vă de raza lunii,
Rugaţi-vă şi-i cereţi îndurare:
Lasaţi-i ofrandă brânză verde
Printre copaci cu frunze rare.

Nu chiţăiţi noaptea deloc, copii,
Şi nu mai roadeţi uşa la afumătoare:
Astfel regina bufniţelor ne va iubi
Şi nu va mai trimite-acele zburătoare.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cine ştie?

Ei spun că un rege e nebun. Se poate. Cine ştie?
Ei spun că un rege e senil, albit de prea multele ninsori.
Ei spun că un rege e molâu şi că e bolnav la cap,
O păpuşă numai bună de manevrat cu nişte sfori.

Europa-i atunci locul lor de joacă, de hârjoană?
Azilul de nebuni, până vom afla că lumea e damnată?
E locul lor de fanfaronadă, de conferinţe-îmbăloşate,
Până vom descoperi că fiecare casă-i blestemată?

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Greieri în grevă

Aiurita regină-a ţării minunilor,
Pe tron alb ca laptele, din clopoţelul unei flori
A comandat orchestrei ei de greieri
Să-i cânte-n clipa în care se lasă roua-n zori.

Dar stropii reci de rouă au udat lăutele,
Iar ei n-au mai putut în nici un fel cânta.
În schimb, acum banda aceea de lăutari bruneţi
Îşi exersează bemolii şi diezii sub podeaua mea.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tolstoi încă mai ară

Tolstoi mai ară încă. Atunci când sus, vineţi, norii se sparg
Pe cer se deschide-un câmp mai larg decât întreaga lume.
Acolo trudeşte el, la poarta raiului, c-un picior dincolo de prag

E mult mai înalt decât norii care umbresc acest pământ,
Numai congresul planetelor stă deasupra lui
Şi-aleile cereşti unde stele noi se nasc, cuvânt după cuvânt.

Purtând ţărănesc veşmânt, aplecat peste plug, încă mai ară
Tolstoi, acest înger al păcii. Departe, pe câmp, caii lui
Trec mereu, mereu cu coamele în vânt, la fel ca prima oară.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Două ciori bătrâne

Două ciori bătrâne stăteau pe pălimarii unui gard.
Două ciori bătrâne stăteau pe pălimarii unui gard,
Gândindu-se la cauză şi la efect,
La buruieni şi l-al florilor aspect,
La legile naturii şi la intelect.

Una dintre ele-a mormăit, una dintre-ele-a bolborosit,
Una dintre ele-a mormăit, una dintre-ele-a bolborosit.
Fiecare dintre ele-a gândit mai mult decât a vorbit.
O cioară a întrebat-o pe cealaltă-o ghicitoare.
O cioară a întrebat-o pe cealaltă-o ghicitoare:

Cioara care-a mormăit
A întrebat cioara care-a bolborosit,
"De ce are albina o sabie lângă vioară?
De ce are albina o sabie lângă vioară?"
"Crrrrrrr-ed că", a spus cealaltă cioară,
"Crrrrrred că e", a spus celaltă cioară iar,
"BBBBBBBBBBBBBBBBB-izar."

Chiar atunci o albină s-a apropiat de gard:
"Bîzzzzzzz zzzzzzzzzzzzzz zzzzzzzzzzz ZZZZZZZZ",
Iar cele două ciori
Au făcut ochi mari
Şi şi-au luat zborul de pe pălimari.
De ce?
BBBBBBBBBBBBBBBBB-izar.
BBBBBBBBBBBBBBBBB-izar.
"Bîzzzzzzz zzzzzzzzzzzzzz zzzzzzzzzzz ZZZZZZZZ".

Vachel Lindsay,1879-1931

poezie de Vachel Lindsay,1879-1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În ziua aceea

În ziua aceea voi asculta
Cum tremură pământul
În ziua aceea mă voi închina
Şi-Ţi voi implini Cuvântul.
În ziua aceea Te voi lăuda
Şi-i voi spune
Eşti pace, eşti viaţa şi tot ce-mi vei da
E-o minune.

În ziua aceea o, Doamne Isus
Îţi voi cunoaşte faţa
Voi plânge şi ziua, voi plânge-n apus,
Voi plânge şi dimineaţa.

În ziua aceea la Tine-oi veni
Şi flori de iasomie
Vor ninge-nainte-mi şi ei Îţi voi fi
Mireasă în veşnicie.

În ziua aceea voi asculta
Cum tremură pământul
Cu Tine alături la masă voi sta
Şi-Ţi voi împlini Cuvântul.

poezie de Adriana Cristea (28 iulie 2004)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-a văzut luna

Doi politicieni s-au întâlnit sub raza lunii pline.
Relaxarea chipurilor, gestica, păreau cam simulate.
Au aruncat o privire peste prerie.
Zâmbetele lor erau şi ele, parcă,-un pic trucate.

În diferite forme, cândva ei au condus
Statul spre varii falimente,
Dar au făcut-o cu-atâta artă şi lipsă de bun simţ
Încât fanii i-au considerat nişte mari talente.

Stăteau la umbra unui hat şi n-au spus
Niciun cuvânt, dar au fumat trabuc după trabuc.
Un portofel a trecut din mână-n mână.
A doua zi-n ţară nu mai era niciun bucluc.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Oh! Suzana

(Solo) Am plecat din Alabama
Cu banjo-ul subsuoară
Şi o tai spre Louisiana
Să îmi văd iubita iară.
A plouat întreaga noapte,
Când m-a pornit la drum dorul din sânge,
Apoi arsiţi peste poate –
Dar tu, o, tu, Suzana, nu mai plânge.

(Corul) Oh! Suzana, nu mai plânge din rărunchi,
Mă întorc din Alabama cu banjo-ul pe genunchi.

(Solo) M-am căţărat pe un bampor
Ş-am coborât un râu cu valuri multe,
Avea lămpi mari luminate de Electric,
Ş-au murit cioroi cinci sute;
M-au urmărit câţ'va buhai ş-apoi nişte călăreţi,
De am crezut că viaţa mi s-o stânge;
Cu ochii-închişi, aşteptam să mor printre scaieţi –
Dar tu, o, tu, Suzana, nu mai plânge.

(Corul) Oh! Suzana, nu mai plânge din rărunchi,
Mă întorc din Alabama cu banjo-ul pe genunchi.

(Solo) Am avut un vis noaptea cealaltă,
Când ţâpenie-n jur nu se clintea,
Am crezut c-o văd chiar pe Suzana
Coborând pe creasta verde;
Muşca dintr-o prăjitură şi-i era de lacrimi ud
Obrazu'. Simţeam cum sufletu-mi se strânge
Ş-am spus, io uite-acuşica-ajung din sud,
Dar tu, tu, Suzana, nu mai plânge.

(Corul) Oh! Suzana, nu mai plânge din rărunchi,
Mă întorc din Alabama cu banjo-ul pe genunchi.

(Solo) Curând voi fi acasă în New Orleans acoloşa,
Ş-o să scotocesc tot locu'
Ş-unde-oi găsi-o pe Suzana
O să pup ţărâna şi-o să-mi cânt vesel norocu'.
Iar de-o fi să n-o găsesc,
Acest negrotei va muri în propriul sânge –
Dar şi atunci, când va fi mort şi îngropat,
Tu, tu, Suzana, nu mai plânge.

(Corul) Oh! Suzana, nu mai plânge din rărunchi,
Mă întorc din Alabama cu banjo-ul pe genunchi.

cântec, muzica de Stephen Foster, versuri de Stephen Foster
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voiajul

Care este catargul meu? Un creion.
Velele mele? Zece aştri pe cerul albastru ca un iris.
Care este marea mea? Călimara cu cerneală.
Unde mă duc? Înapoi în paradis.

Ce mănânc? Flori de ştir,
În vreme ce-alizeele-n păduri îngână cântece străvechi.
Mănânc florile cu lingură din fildeş,
În vreme ce-alizeele-n păduri îngână cântece străvechi;

Cântece pe care le cântau odinioară îngerii
Pe vremea când nu exista toamnă, ci numai primăvară...
Cântecele de-altădată ale raiului şi-ale primăverii.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geamurile fabricilor sunt mereu sparte

Geamurile fabricilor sunt mereu sparte.
Sunt ţinta oamenilor supăraţi, plini de toane.
Cineva acolo zilnic se joacă în cenuşă,
Făcând fel de fel de glume grosolane.

Geamurile fabricilor sunt mereu sparte.
Alte geamuri sunt, totuşi, mai mereu intacte.
Nimeni n-aruncă-n ferestrele de la biserici,
Bunăoară, cu bucăţi de cărămizi crăpate.

Geamurile fabricilor sunt mereu sparte.
Ceva aiurea-n lumea asta miroase-a moarte.
Ceva e putred – cred eu, în Danemarca.
Apocalipsa fabricilor – cântecul unor geamuri sparte.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plânge lutul

Plânge lutul, tremură copacii,
Iarba verde în pământ se-ndoaie,
Strugurii nu mai aşteaptă ploaie
Şi rămân să ne descânte vracii.
Nimeni nu-nţelege de ce doare
Rugăciunea spusă-n apărare.

Plânge lutul, se îngroapă mirii,
Soarele se-ascunde de furtună,
Ţipă vremea rea a vreme bună
Ca să-nşele iarăşi mersul firii.
Şi-n Gadara, umblă pe cărare
Porcii, muşinând mărgăritare.

Plânge lutul, se-ncălzesc în paturi
Cei pecetluiţi cu nefirescul;
Languros ne-mpresură grotescul
Cu lozinci, cu teamă şi cu sfaturi.
Şi-am secat, iar ultima speranţă
Face cu păcatul alianţă.

Plânge lutul, se-nmulţesc stăpânii,
Îşi bocesc femeile bărbaţii,
Preoţii cei mari şi învăţaţii
Mută-n zare Dealul Căpăţânii.
Zdrenţuit şi dincolo de zare,
Şade-un curcubeu cerând iertare.

poezie de Viorica Mariniuc
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce spune sperietoarea de ciori

Întunecate,-n zbor de zdrenţe, aripile spiritelor nopţii
Provoacă teamă, dar mie-o generoasă favoare-mi fac.
Ele se strecoară printre gardurile grădinii unde eu
Stau de pază zi după zi, veac după veac.

Îmi flutur braţele peste cărare. Trupele mi-ascultă
Comanda-ngenunchiate-n reverenţă, ca un balerin,
Şi-mi dăruiesc, mătăsoase, robe de umbră străvezie
Şi cupe de ciuboţica cucului pline ochi cu vin.

Apoi, dezvelesc o comoară numită lună,
Lucru scump mie în nopţi cu marame-albastre,
Şi-o ţin sus în aer, luminoasă, doar pentru mine,
Pentru că eu sunt Regina acestui cer de astre.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îţi suporţi singurătatea... 26 de ore pe zi: în fiecare dimineaţă te trezeşti c-o oră mai devreme, în fiecare noapte te culci c-o oră mai târziu.

aforism de Costel Zăgan
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fi sau a nu fi

Când eram mic,
credeam c-o să mă fac preot,
c-o să fiu mâna dreaptă a lui Dumnezeu,
c-o să iau cina cu el şi cu nevastă-sa,
că voi juca table sau şah cu Isus,
că vom medita la cum se va termina lumea;
cum va muri, cum va renaşte,
ca o pasăre phoenix,
cum va fi mai albă,
mai frumoasă ca fosta mea iubită
de la trei ierarhi.

poezie de Florin Buzdugan (2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Voi toţi, noi toţi, purtăm în noi înşine, în gura noastră simboluri de o importanţă cosmică. Toată lumea are o gură, dar cu această gură fiecare se plânge în loc să mulţumească, să mulţumească zi şi noapte că au o gură, şi o limbă în mişcare!

citat din Omraam Mikhael Aivanhov
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Te plânge toamna

Te plânge toamna,
Cu stropii săi reci,
Iar copacii îşi pierd poboaba,
Frunzele-s uscate, seci.

Pe alee bate vântul,
Parcă te cheamă, suspinând,
C-o străbăteam zile de-a rândul,
Mâna în mâna, doar iubind.

Eu şi acum o străbat,
Cu paşi grei, cu oftat în suflet,
Să-mi amintesc ce n-am uitat,
Să-mi amintesc de al tău zâmbet.

E numai tristeţe-n jur,
Amintirile noastre se usucă,
Lăsând în urmă înmiresmat parfum,
Nu pot decât să le las să de ducă.

Urletul naturii ce piere,
Mă ceartă că am renunţat la noi,
Dar era peste puterile mele,
Să lupt, să iubesc pentru amândoi.

Te plânge toamna,
Cu stropii săi reci,
Timpul, înapoi nu îl pot da,
Să te întorc, dacă te-am rugat să pleci.

poezie de Andreea Văduva
Adăugat de Andreea Văduva
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pălăria dăruită de Li Chien poetului

Odinioară i-ai făcut unui domn cu părul alb
Cadou o pălărie de fetru negru.
Mai port încă acea pălărie;
Dar tu eşti acum pe tărâmul Primăverilor Subterane.

Acel dar e foarte vechi, dar mai poate fi purtat;
Omul a dispărut şi nimeni nu-l va mai putea vedea vreodată.
În seara asta deasupra dealului luna-i strălucitoare şi frumoasă,
Iar deasupra mormântului tău copacii tremură-n vântul toamnei.

poezie de Bai Juyi, 772-846, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!