Înainte de pandemie

Ce vremuri mai erau atunci,
Demult, de care n-am uitat,
Când hoinăream prin văi şi lunci,
Prin codrul cel înveşmântat,
Ca omul singur, ne-nsurat.

Pământul tot era lucrat
Şi nu vedeai parcele goale,
Purta în spate rod bogat,
Lipsit era de chimicale,
Nici hoţii nu-i dădeau târcoale.

Ca-n Rai era mereu în sat,
Prin şesuri line sau ponoare,
Cu oameni harnici, buni la sfat,
Dar şi la joc în sărbătoare,
Când mai furam o sărutare.

Spre seară, istoviţi de munci,
Veneau din câmp cu care pline,
Mergeau la nunţi, scăldau şi prunci,
De toate-aveau ei în cămine,
Iar eu curtam vreo trei vecine.

Aveau lăicere pe divan
Ţesute la război în casă,
Aveau căciuli de astrahan,
I-aveau şi pe copii la masă,
Azi lipsa lor cumplit i-apasă.

Aveau şi cai, ovine, junci,
Dar şi neveste fără fard,
Cu drag privirea să-ţi arunci
La ei în curte peste gard...
Iar eu de dorul mândrei ard.

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Simplamente...

Pe când nu era nimic, iar nimicul era tot,
Pe când rană nu era, dar era durerea-n cot,
Nu era atunci cuvânt, dar era ceva de zis,
Nu erau expedieri, înspre drac sau paradis,
Pe când nici nu exista, niciodată şi mereu,
Exista în consecinţă, fără z un simplu Eu!...

poezie de Vasile Zamolxeanu (15 februarie 2017)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stela: Dar creier aveau aceste bizare creaturi?
Dick: Nu, nu aveau nici creier, deşi erau fiinţe raţionale, însă sistemul lor de gândire era cu totul altfel, foarte diferit, nu se asemăna deloc cu al nostru, nu aveau deci nici sistem nervos. Nici măcar oase nu aveau, deci erau lipsiţi de sistemul osos, de cel muscular, ca şi de inimă, vene, sânge şi tot ceea ce noi cunoaştem drept fiind sistemul circulator. De altfel, aveau nişte organe interne foarte ciudate şi simple, care erau şi ele total diferite de ale noastre. În plus, fiind transparenţi, erau vizibile.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu (2009)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un moş şi o babă. Ei erau săraci de n-aveau după ce bea apa. Când mălai aveau, n-aveau sare; când aveau sare şi mălai, n-aveau legumă. Trăiau şi ei de azi pe mâine. Ei aveau trei copii, trenţăroşi şi nespălaţi, ca vai de ei. Cel mai mic se vedea a fi mai isteţ decât cei doi mai mari, dară era olog de amândouă picioarele. El se numea Ţugulea. Ei se învecinau cu Zmeoaica pământului. Această zmeoaică era aşa de rea, încât nimeni din vecinii ei n-avea pace de dânsa. Ea le călca moşiile şi le făcea fel de fel de neajunsuri. La naşterea lui Ţugulea, când a venit ursitoarele, s-a întâmplat să fie p-acolo şi Zmeoaica pământului. Ea auzise cum îl ursise şi, de pizmă, mai în urmă, îi luă vinele şi d-aia era el olog. Din acestă pricină, şi fiind şi săraci, unchiaşul cu mătuşa şi copiii lor ajunseră de râsul tuturor megiaşilor din sat. De bietul Ţugulea însă râdea şi chiar fraţii lui.

Petre Ispirescu în Ţugulea, fiul unchiaşului şi al mătuşei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cercetări, cercetări, multe cercetări, cu multe rezultate importante pentru ştiinţă, în general... Iar cercetările lor erau binevenite, pentru că-i ţineau ocupaţi, iar a fi ocupaţi însemna a evita să devină melancolici, gândindu-se fie la Terra, spre care se îndreptau (dar mai aveau foarte mult până a ajunge acolo), fie la Proxima, de care de abia se îndepărtaseră, dar chiar se îndepărtaseră. Şi era bine să nu se gândească nici la una, nici la alta, deşi era dificil să evite totuşi; prin urmare, din când în când îşi aduceau aminte, dar încercau să nu se lase pradă în ghearele nemiloase ale melancoliei, ale tristeţii. Şi fiind împreună, reuşeau să nu devină morocănoşi.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Prinţesa din turn

Crescuse într-o vreme când, în ţară,
trufaşii seniori voiau putere
şi căutau, averea princiară,
s-o crească-n grabă, semănând durere
în rândul celor cu o viaţă-amară.

Plecaseră, demult, din vechea casă,
atunci când noul domn, cuprins de ură,
prin legea lui cea crudă, nemiloasă,
ameninţând cu o pedeapsă dură,
şi pâinea le-a luat-o de pe masă.

S-au aşezat în mijlocul pădurii,
departe de război şi de hoţie,
săraci, făr-adăpost sau de-ale gurii,
dorind ca libertatea să le fie
păstrată cu puterile securii.

Erau puţini, dar vrednici şi, cu anii,
au reuşit să-şi facă, împreună,
un rost, o viaţă nouă,-n care banii
n-aveau valoare-n casa lor comună,
în care fii erau chiar şi orfanii.

Pădurea lor le oferea de toate,
iar apele din râu, de peşte pline,
le completau vânatul, iar, curate,
poienile, sau margini de rovine,
erau cu multe grâne cultivate.

Ieşeau ades, în nopţi cu lună plină,
spre târguri, din ce-aveau ca să mai schimbe,
se strecurau, cu paşii de felină,
pe drumuri ce păreau pe ei să-i plimbe,
deşi distanţa nu era puţină.

Erau puternici şi atât de tineri,
încât erau priviţi de multe fete,
iar ei, de-un timp, nu mai aveau abţineri
priviri strălucitoare să-şi desfete
cu ochi ce-i admirau, cu mici reţineri.

Aşa a cunoscut-o: într-o seară
când, printre alte stele, o privire
cu ochi căprui, de-o strălucire rară,
l-au străbătut, spre suflet, cu iubire,
făcându-l să tresară prima oară.

Era în turn, era demult închisă
de-un nobil ce-a dorit-o de soţie,
dar ea, a lui, n-a fost nicicum dispusă
în viaţa ei, pereche să îi fie,
şi-a fost, în turnul dinspre nord, trimisă.

Cu fraţii lui, au fost discuţii dure,
dar, în final, au mers cu el în luptă,
au câştigat şi-au reuşit să fure
frumoasa ce din dragoste se-nfruptă,
prinţesă... într-o casă din pădure.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-ţi mai face inima?

în perioada celor mai grele vremuri
pe băncile din parc
în puşcării
sau trăind cu
curvele
am avut mereu această mulţumire –
n-aş numi-o fericire –
care era mai mult un echilibru
interior
o acomodare
la orice se întîmpla
şi care îmi era de ajutor în
fabrici
şi atunci când relaţiile
cu fetele mergeau
prost.

m-a ajutat
pe vremuri de război şi de
mahmureală
a încăierărilor din ganguri
şi prin spitale.
să te trezeşti într-o cameră ieftină şi
să ridici jaluzelele –
asta era cea mai stranie
satisfacţie

şi să traversezi podelele
spre un dulap vechi cu o
oglindă crăpată –
văzându-mă pe mine, urât,
rânjind la tot şi la toate.
ceea ce contează e doar
cât de bine
calci prin
foc.

poezie clasică de Charles Bukowski, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când am venit eu în Bucureşti, "la coada calului", acolo, la statuile din faţa Universităţii, erau încă trăsuri cu birjari lipoveni. Aveau taftane lungi, de pluş, aveau brâu bleu, iar trăsurile erau foarte elegante în interior. Şi, cu adevărat remarcabil, caii erau daţi cu cremă de ghete pe copite. Încă erau birje. Faţă de ceea ce este astăzi Bucureştiul, atunci era un oraş patriarhal. Circulaţia era foarte comodă. Noi, studenţii, circulam cu tramvaiul.

citat din Ileana Vulpescu
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

nu eram de atunci,
tot ce venea,
nu văzusem,
nu aveam
tactici de sprijinit gândul,
se făcea greu, foarte greu
şi cădea.

era duminică la fântână,
mă uitam la femeile
care îşi spălau lacrimile cu leşie.
în aer se împânzea
un miros de bandaje murdare,
ca şi când ochii lor ar fi zăcut
prin spitale de război răni întregi.

lângă ele erau copii şi câini,
aveau aceleaşi priviri ridicate a frică
şi întrebare,
le era foame,
dar aşteptau cu maţele mute
să se scurgă durerea aia
a sângelui din femei
odată cu leşia şi sarea.

din case se auzea
câte un glas gros de băutură putredă
chemând încă o sticlă
sau încă o datorie la pat.
după gardurile conjugale,
era aproape târziu.

ici-colo se aprindeau lămpi abătute,
semn că se întorceau la tristeţe
ca tâmple supuse.
după ele veneau,
căscând de foame şi nevinovăţie
copiii şi câinii.

era spre noapte duminica,
nu mai era chiar sărbătoare,
palmele se auzeau înjurând
de dumnezeii mă-tii de femeie obrajii,
lasă că până mâine îţi trece.

apoi era linişte.

pe câte un prag,
mai rămânea un nesomn de copil,
mânca
un colţ de pâine umplut cu brânză.
se uita
la măreţia domnului
care a făcut stelele.

şi cred că la sfârşit plângea.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pantofii membrilor echipajului erau plini de noroi, care se uscase între timp, dat fiind că pe cărarea spre satul Nuriei, pământul nu era umed. Intrară în sat. Priviră spre colibele cătunului; erau destule. Construite primitiv, din lemne, bârne, paie, pământ uscat; cu acoperişuri confecţionate din crengi, nuiele, paie, ramuri întregi, frunze mari, uscate; intrarea fiind constituită efectiv dintr-o gaură, desupra căreia erau agăţate mai multe plante, ca nişte liane subţiri, ce alcătuiau un fel de perdea, pe care localnicii o dădeau la o parte cu mâna, pentru a intra în interior. Semănau cu nişte colibe, bordeie, sau corturile unor triburi amerindiene din trecut; cu noţiunea de "case", membrii echipajului nu le puteau asocia, deşi pentru locuitorii cătunului, în mod clar asta erau! Evident, nu aveau lumină în interior, decât ziua, când stăteau mai mult pe afară... Femeile, războinice şi îndrăzneţe, erau conducătoare şi în cadrul gospodăriilor micuţe. Dar văzură şi câţiva bărbaţi, retraşi, care nu îndrăzneau să li se înfăţişeze. În faţa femeilor din trib nici nu-şi ridicau privirea; era clar că erau marginalizaţi, dispreţuiţi chiar. Aveau bărbile lungi, neîngrijite; probabil nu se bărbieriseră niciodată. Privindu-i, constatară că toţi aveau părul fie verde, fie bleu, iar ochii galbeni, ca de feline. Se întrebau în gând dacă vedeau şi noaptea, pe întuneric, aidoma felinelor... Nuria îi conduse mândră spre cea mai impunătoare şi mai mare dintre colibe; foarte probabil a ei.

citat din romanul Proxima, Partea a-V-a: "Pe drumul de întoarcere" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri râvnite

Eram copil, când limba mieilor înţelegeam
Şi îmi păreau cele mai scumpe păpuşi vii din lume,
Erau vacanţe lungi cu saci de amintiri de neuitat
Puşi la păstrare acum, lângă comori din sfânta-mi bogăţie.

Era pe vemea copilăriei mele,
Atât de ieftină şi des găsită bucuria
Şi-mi amintesc cât de săraci eram,
Că o păpuşă din zdremţe de aveam,
Mă lăudam copilăros la toţi copiii.
Acum nepoţii noştri au de toate
Mă bate Dumnezeu să mint,
Dar tot mai des îi paşte nemulţumirea, plictiseala
Şi libertatea o înţeleg greşit.

Mâncam pe-atunci de foame poame acre sau nespălate din grădini,
Căci jocul nu-l întrerupeam ca să mânânc acasă,
Umblam desculţă, plouată şi dezbrăcată ca să mă călesc,
mă sfătuiau părinţii
Eram sănătoasă şi fericită alături de copiii din vecini
Cu care de când mă ştiu m-aveam ca cu fraţii.

Părinţii noştri erau prieteni buni
Şi se-ajutau la orice trebuşoară gratis,
Iar ale noastre mame, una pe alta se învăţau
Cum să gătească ieftin, sănătos, mâncăruri naturale,
Ca ciorba de salată păsărească.

Iar cerul ziua pe-atunci era mult mai albastru ca acum
Şi păsări mii brăzdau cu zborul lor văzduhul primitor,
Azi tot mai des aud doar croncănit de ciori,
Iar după fluturii ce m-alergau prin luncă, mă cuprinde dorul.

Eram copil când mă striga vecina Savu peste gard,
Să-mi dea clătite cu duceaţă cu urdă şi mărar, surpriză
Azi când ne întâlnim vecinii ne cântărim dintr-o privire
Şi cu un rânjit muşcător pe buze abia ne salutăm.

Erau frumoase acele vremuri de demult,
Aveau atâta libertate, pace, suflet şi descânt,
Mă bucur că deşi s-au dus demult,
Din drumul lor călător, le pot întoarce adesea în gând.

Eram copiii săraci pe-atunci,
De aceea inventam atâtea bucurii
Din orice nimic ce ne ieşea în cale,
Azi, copiii moderni râvnesc trecutul,
Căci i-au saturat ofertele,
Visele lor sunt pline numai de maşini, bani şi ţoale,
Dar lipsite de poveşti şi de dragoste.

poezie de Valeria Mahok (3 iunie 2007)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ziua următoare, vineri, 1 iunie, pentru treizeci de tineri din Institut, era ziua în care aveau un nou test, al doilea. Calendaristic vorbind, începuse deja vara; vremea de afară confirma acest lucru. Iar dacă prima zi a anotimpului cald, 1 iunie, era Ziua Internaţională a Copilului sau a copiilor din întreaga lume, pentru cei trei tineri colegi, era doar o altă zi obişnuită de lucru. Se mai puteau ei oare considera copii?! Văzându-l pe geograf, deşi teribil de înalt, însă mereu pus pe şotii şi înconjurat de dulciuri, la care, neputându-se abţine sau despărţi de ele, ronţăia de zor, s-ar fi zis că da! Tot la fel s-ar fi putut zice şi judecând după micile lor altercaţii prieteneşti. Copii sau nu, mai mult sau mai puţin, în acea zi, cei trei erau din nou ocupaţi.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vremuri râvnite

Eram copil, când limba mieilor înţelegeam
Şi îmi păreau cele mai scumpe păpuşi vii din lume,
Erau vacanţe lungi cu saci de amintiri de neuitat
Puşi la păstrare acum, lângă comori din sfânta-mi bogăţie.

Era pe vemea copilăriei mele,
Atât de ieftină şi des găsită bucuria
Şi-mi amintesc cât de săraci eram,
Că o păpuşă din zdremţe de aveam,
Mă lăudam copilăros la toţi copiii.
Acum nepoţii noştri au de toate
Mă bate Dumnezeu să mint,
Dar tot mai des îi paşte nemulţumirea, plictiseala
Şi libertatea o înţeleg greşit.

Mâncam pe-atunci de foame poame acre sau nespălate din grădini,
Căci jocul nu-l întrerupeam ca să mânânc acasă,
Umblam desculţă, plouată şi dezbrăcată ca să mă călesc,
Aşa mă sfătuiau părinţii,
Şi eram sănătoasă, fericită alături de copiii din vecini
Cu care de când mă ştiu m-aveam ca cu fraţii.

Părinţii noştri erau prieteni buni
Şi se-ajutau la orice trebuşoară gratis,
Iar ale noastre mame, una pe alta se învăţau
Cum să gătească ieftin, sănătos, mâncăruri naturale,
Ca ciorba de salată păsărească.

Iar cerul ziua pe-atunci era mult mai albastru ca acum
Şi păsări mii brăzdau cu zborul lor văzduhul primitor,
Azi tot mai des aud doar croncănit de ciori,
Iar după fluturii ce m-alergau prin luncă, mă cuprinde dorul.

Eram copil când mă striga vecina Savu peste gard,
Să-mi dea clătite cu duceaţă cu urdă şi mărar, surpriză
Azi când ne întâlnim vecinii ne cântărim dintr-o privire
Şi cu un rânjit muşcător pe buze abia ne salutăm.

Erau frumoase acele vremuri de demult,
Aveau atâta libertate, pace, suflet şi descânt,
Mă bucur că deşi s-au dus demult,
Din drumul lor călător le pot întoarce adesea în gând.

Eram copiii săraci pe-atunci,
De aceea inventam atâtea bucurii,
Din orice nimic ce ne ieşea în cale,
Astăzi, copiii moderni râvnesc trecutul,
Căci i-au saturat ofertele,
Visele lor sunt pline numai de maşini, bani şi ţoale,
Dar lipsite de poveşti şi dragoste.

poezie de Valeria Mahok (3 iunie 2007)
Adăugat de Valeria Mahok
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iar petrecerea se prelungi, pentru că era week-end, continuând şi duminică, 1 martie 2093, până luni. Şi parcă tot nu era de ajuns pentru dragul lor comandant; merita mai mult, oricât de mult... Dar, deşi Sonya Kelso îi categorisise, fără răutate, drept nişte "petrecăreţi incurabili", iată că nu erau chiar aşa; aveau şi ei limitele lor, pe care nu le depăşeau. Ar fi fost prea de tot s-o ţină astfel în continuu. Nu neplăcut, dar exagerat...

citat din romanul Proxima, Partea a-III-a: "Aventuri pe Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unii dintre samurai aveau pieptare de oţel, dar cei mai mulţi purtau chimonouri simple, cum se chemau halatele lor, şi cele două săbii. Toţi aveau părul pieptănat la fel: creştetul capului ras, iar părul de la spate şi din părţi strâns într-o coadă dată cu ulei, adusă spre creştet şi legată cu grijă. Numai samurailor le era îngăduit să se pieptene aşa, şi pentru ei era obligatoriu. Doar samuraii puteau să poarte cele două săbii – sabia cea lungă, de două mâini, pentru luptă, şi cea scurtă, ca un pumnal – şi pentru ei săbiile erau obligatorii.

James Clavell în Shogun
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată

A fost odată ca niciodată,
Dar cred că n-o să mai fie.
Pe când bunica era fată,
Nu se ştia de bogăţie.

N-avea nici haine fel de fel.
N-avea palat, nici termopane.
Nici bani n-avea, nici mobilier...
Doar o căsuţă cu obloane!

Avea o casă bătrânească
De la străbunii ei rămasă.
Că singurei cu truda lor
Şi-au făurit un cuibuşor.

Desigur, tot satul i-a ajutat.
C-aşa era pe acea vreme.
Vecini, cumetri şi cumnaţi,
Moşnegi şi babe, şi vădane.

Amestecau lut, pleavă, apă.
Apoi oamenii îl călcau.
Şi se numea aceasta,, clacă''-
Căci între ei se ajutau!

Şi tot cu claca au clădit-o.
La fel au şi acoperit-o.
În alb pereţii au văruit
Şi era bine de trăit!

Aveau lejancă mare în casă-
Mobila cea mai preţioasă.
Pe ea dormeau copiii cu bunica,
Iar lângă ei torcea pisica.

Aveau mereu coteţul plin
Cu cocoşei şi cu găini.
Iar în ocol-văcuţă, purcei, cârlani...
Aveau gospodărie-aşa ca la ţărani.

Şi masa mereu le era plină
Cu măliguţă, lapte, brânză şi smântână,
Jumări şi murături aveau-
De foame, iată nu mureau!

Chiar de purtau haina cârpită,
Dar era lumea fe-ri-ci-tă!
Şi chiar dacă munceau din greu,
Îi mulţumeau lui Dumnezeu:

Că au sare, că au pâine,
Că au mamă cui îi spune!
Că au fraţi, că au surori,
Că au în grădină flori...

Dar azi? Nu fie cu bănat,
Lumea tare s-a schimbat.
Avem de toate: condiţii şi tehnologie...
Dar nu avem esenţialul-Omenie!

Azi mulţi au profesii, studii, intelect...
Dar din păcate, duc lipsă de stimă şi respect!
De aceea, dacă aş putea,
Timpul înapoi l-aş da!

poezie de Natalia Mazilu Miron
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

A fost odată un împărat şi o împărăteasă. Ei aveau trei copii. Mai aveau pe lângă palaturile lor o grădină foarte frumoasă. Şi atât de drag îi era florile acestui împărat, încât însuşi cu multă tragere de inimă le plivea şi îngrijea de grădină. În fundul acestei grădini crescuse un măr cu totul şi cu totul de aur. Împăratul nu mai putea de bucurie că în grădina sa se află un aşa pom cum nu se găsea în toată lumea. Se tot întorcea pe lângă dânsul şi se tot uita pe de toate părţile la el, de i se scurgeau ochii. Când, într-o zi, văzu că pomul înmugureşte, înfloreşte, se scutură florile şi roadele se arată: apoi spre seară dă în pârguială. Îi zâmbea mustaţa împăratului şi îi lăsa gura apă, când se gândea că a doua zi o să aibă la masa sa mere de aur, lucru ce nu se auzise până atunci.

Petre Ispirescu în Lupul cel năzdrăvan şi Făt-Frumos
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ultima dorinţă

Era bătrân, bolnav... Ştia de-acum
Că nu mai e dulăul care-a fost
Când îşi avea-n ograda lui un rost.
Ştia că-i vremea ultimului drum.

Era slăbit, nu mai putea mânca
Nici oase şi nici codrul mic de pâine
Ce, altădat', în colţii lui de câine,
Pe loc, în mici fărâme se spărgea.

În colţul lui din capăt de grădină,
Privea spre cei ai casei, mai lătra
Când un străin în curte le intra
Sau când dădea târcoale vreo jivină.

Să se ridice, îi era mai greu
Dar o făcea, se bucura cu drag
Atunci când, de departe, pe drumeag,
Simţea că vine singurul său zeu.

Îi aştepta, lătrând cu bucurie,
O vorbă ori o mână de alint
Pe capul său cu fire de argint
Ori pe spinarea lui, de-acum surie.

Şi le primea, era şi-acum iubit
Ca altădat', la fel ca-ntotdeauna
Când ei, în joaca lor, erau totuna,
Când timpul nu era de socotit.

Se gudura. Mai vechea alergare
O mai avea prin vise, uneori,
Acelea-n care el, în primii zori,
Voia doar joacă, joacă şi mâncare.

Au fost atâtea clipe împreună,
Atâtea zile, nopţi, atâţia ani
Ce-au fost prieteniei artizani,
Încât "Adio!" n-ar putea să-i spună,

Şi n-ar putea să facă un păcat
Plecând acum, departe să îi fie
În clipele de ultimă-agonie,
Iar el să-l plângă. Nu! Şi l-a muşcat.

A dispărut luându-şi suferinţa,
Crezând că-i doar a lui. N-a bănuit
Că-n urma lui, cel care l-a iubit
Nu-l căuta. I-a respectat dorinţa.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aşa era mama mea

Mama se scula de noapte,
Ne cosea hăinuţe rupte,
Ne fierbea în oală lapte,
Treburi termina prin curte.

Apoi, lua la umăr sapa,
Bocceluţa cu mâncare,
În cofă îşi punea apa
Şi pleca în câmp să are.

Îşi purta paşii pe brazdă,
Prin pământul răscolit,
Avea grijă să nu cadă
Până dă în asfinţit.

În miezul zilei se-odihnea.
Ştergea fruntea de sudoare.
Mânca acolo, ce avea.
În câmp. Sub arşiţa de soare.

Ducea calul să-l adape.
Să-i răcorească sufletul.
Apoi începea să sape,
Potolindu-şi umbletul.

Tot aşa muncea în viaţă.
Alerga pe câmpuri vara,
De cum da în dimineaţă.
De cu zori şi până seara.

Cu truda câmpului în spate,
În curte, calul dehăma.
Ne lua pe fiecare-n parte
Şi cu grijă ne-ntreba:

- Oare, v-a ajuns lăpticul?
Era prima grijă a ei.
Îşi lua din cap baticul,
Ne săruta oe toţi trei.

Apoi, ne băga în casă,
Ne pregătea mâncare bună,
Ne-aşeza cu drag la masă
Şi ne spunea:-Poftă bună!

Când ne aşeza în pat
Ne închina perna întâi.
Uita mama de oftat
Când ne veghea la căpătâi.

Aşa era mama mea.
Ea făcea din noapte zi.
Prea puţin se odihnea.
Muncea mult pentru copii.

poezie de Dumitru Delcă (29 decembrie 2011)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tropote

Mureau încet fără curaj
Şi trişti şi scunzi
Că nici triaj
Nu mai era în urma lor
Şi nici un tren
Şi nici o gară prinsă-n stern
Să-i mute parcă din blestem

Şi n-aveau cui
Să-i plângă dorul
Nimănui

Mureau încet
Nici nu ştiau
Că înşişi fiii lor erau
Ai lor şi parcă-ai orişicui
Pribegi pe zimţii cerului

Veni o zi urcând în timp
Cu ceterele peste grind
Aveau acum arginţi destui
Dar parcă totuşi un alean
Că nici un cal nu mai era
Şi nici un deal şi nici un mit
Să-l treacă murgul nărăvit
Ca nechezând să scurme-n ger
Cu mândra-i coamă către cer
Să şi-o reverse peste crâng
Un cal cu tropot din adânc

Veni o vreme şi târziu
Când latră vântul a pustiu
Aduşi cu ochii în pământ
Visând la murgul din adânc
Şi la zăpezile din lunci
Crescute braţelor de-atunci
Doar umbra unui cal
Atât
Or aştepta-o din trecut

poezie de Mihai Robea
Adăugat de Mirela Băcilă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însă tuturor li se părea mult mai convenabilă varianta cu rămasul acasă, datorită prezenţei body-guarzilor şi a felului în care se manifesta lumea faţă de ei; aproape toţi îi considerau un fel de vedete, iar ei nu erau obişnuiţi să fie trataţi astfel, deşi nu era ceva neplăcut, care să-i deranjeze sau să-i enerveze; totuşi... Dacă nu aveau însă încotro, plecau de acasă. Era cazul lunganului, doar îi promisese o vizită Adelei; deocamdată însă, încă nu, era prea devreme, de dimineaţă; peste vreo câteva ore, da, va porni spre casa adolescentei.

citat din romanul Proxima, Partea I: "O misiune specială" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!