Singurătatea-i bate-n tâmple...

V-aţi întrebat vreodată câte gânduri adună un bătrân spre-amurgul vieţii
Fără-a desparte-amarul în bucăţi şi-al împărţi cu fiul, fiica sau nepoţii?
Preferă să îl strângă-n pumnul trudnic, să nu le-arate vreunuia tristeţea,
Să-i supere, nu asta îşi doreşte şi nici să-nşele în vreun fel blândeţea.

Singurătatea-i bate-n tâmple ostenită, iar clanţa porţii scârţâie de dor,
Şi-aruncă-un ochi în lungul tristei uliţi şi nu zăreşte niciun trecător,
Doar vântu-i răscoleşte hornul şubred şi şuieră şi-aţâţă jaru-ncins,
Mai trece-o noapte cât o zi de post, în zori găseşte pragul casei nins.

C-un ceai şi-un colţ de turtă împietrită, nestăvilita foame-o amăgeşte,
Apoi aprinde-opaiţul şi priveşte fotografii şi-obrazu-i umezeşte,
Dar cel mai tare-l doare pustnicia din care se hrăneşte fără vrere
Şi nicio rază nu se-arată-n depărtare, credinţa-i dă curajul să mai spere.

Va fi să vină timpu-acela-n care s-audă paşi şi să tresară-a bucurie?
E doar o-nchipuire-a bătrâneţii, o grea şi nemiloasă fantezie!
Nu ştie cât de lung îi va fi chinul şi cât va mai ofta în sinea lui,
Iertat va fi când obiditul suflet urcat va fi-n împărăţia cerului.

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sufletul

Cât timp Omul trăieşte
În el un suflet vieţuieşte
Care tare îşi doreşte
Când pe cineva îndrăgeşte
Sa fie chiar Sufletul - Pereche!

Dar, de multe ori se amăgeşte
Când ce căuta nu găseşte!
Atunci, doar cu tristeţea se însoţeşte
Şi se tot gândeşte ca norocul îl ocoleste

Dar, cât de fericit mai este
Când, după eşecuri numeroase
Reuşeşte şi acel Suflet îl găseşte
Care în toate îl înţelege
Pentru că adevărata sa pereche este!

poezie de Anamaria Iliescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamne, dac-ar fi să-i spun

Doamne, dac-ai vrea să-mi spui
cât de dragă-i sunt eu lui
mintea n-ar mai fi un chin
ci doar rouă-n pat de crin

ştiu că mi-e sărac cuvântul
când nu palmele-s veşmântul
ce-i îmbracă trupu-n noapte
în strânsori cu voluptate

Doamne, plouă-mi gând decis
peste tâmple-n păru-mi nins
varsă-mi har şi-nţelepciune
doar atât, să-nvăţ a-i spune

scriu cu fir de dor nebun
ţesând şoapte ce nu-i spun
gura lui cum încă-mi este
anotimp, din timp poveste

Doamne, spune-i că nu plâng
lacrimă din ochi curgând
ci mă zbat într-o căinţă
dezmierdând cu neputinţă

ştiu că-n consacrată vină
sorţii i-am fost rădăcină
da-n copacul dat în floare
simt tulpina cum se-ndoaie

Doamne, fă-mă doar ce ştii
că mi-e dat, să-i pot a fi
nici mai mult şi nici puţin
cât din dragoste mă-nclin

fă-mă, Doamne, rază-n zori
să-i strecor lucirea-n pori
şi din pielea-i ca mărgeanul
să sorb, Doamne, tot aleanul

Doamne, sunt ce m-ai făcut
cuget viu c-un chip de lut
port lumină-n ochi candoare
doar că-n piept inima moare

şi-atunci Doamne, fă-mă glas
scoate-mi şoapta din impas
fă-mă foc, şi dor, şi ploaie
ia-mi tăcerea ce-nconvoaie

Doamne, dac-ar fi să-i spun
cât aş vrea să-i fiu surghiun
i-aş picta în ochi, poeme,
fără vers! de vers se teme

spune, Doamne-n câte porţi
cumpănind astfel de sorţi
ai pus lacăt ce n-au cheie
pentr-un suflet de femeie?

Doamne, dezrobeşte-mi firea
nu-s poet da-mi ştiu menirea
cât să ştiu că, prin cuvinte,
îl iubesc! sfinţind aminte!

poezie de Iolanda Şerban
Adăugat de Ioana Manolache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unica fiinţă

Ce fiinţă-adună-n suflet toate grijile din zi
Nelăsându-le confuze cu-al ei tainic fel de-a fi
Şi cu-aleasă rânduire le sfârşeşte cu silinţă
Şi cu drag de cei din jur şi de sfânta sa credinţă?

Ce fiinţă-şi plânge-n pleoape nelipsitele nevoi
Şi pe viscol şi pe vânturi şi pe umedele ploi
Şi nimic n-o-nfricoşează, ba din contră o-ntăreşte
Dărâmând şi munţi şi văi pentru cei ce îi iubeşte?

Ce fiinţă-şi creşte pruncii învăţându-i tot ce ştie
Insuflându-le destoinic ce e dreapta omenie
Şi respectul şi curajul şi dorinţa de-a lupta
Şi-orice piedică-ncolţită, demni s-o poată înfrunta?

Ce fiinţă-n orice clipă şi-ar da viaţa pentru-a noastră
Şi-ar deschide orice lacăt ruginit la vreo fereastră
Şi cu blânda-nţelepciune de greşeli ne-ar mai ierta
Şi plecat ne ţine capul cât duioasă ne-o certa?

Ce fiinţă duce dorul celor ce prin lume-i are
Şi doar visu-i mai rămâne dulcea-trista alinare
Şi n-ar spune nimănui ce durere-n piept o arde
Şi ce pact făcut-a timpul cu tristeţea ce o roade?

Nu vă cer răspuns la cele ce v-am întrebat fireşte
Doar să-mi spuneţi ce toţi ştim şi-i deja ceva lumeşte,
S-o iubim ca pe-o icoană şi-al ei prag să-l trecem des,
Mâna să i-o sărutăm... pentru-atât cât ne-a-nţeles!

poezie de Sibiana Mirela Antoche
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Suflet pereche

Oftează, se întoarce şi închide,
cu un oftat ce se aude-n noapte,
o uşă grea ce-ndată s-ar deschide
la şuierul venit din miazănoapte.

Îi ştie drumurile şi semnalul
cu care îşi anunţă el venirea
atunci când, înspre casă,-ndeamnă calul
s-alerge, să-şi încheie bejenirea.

E-o iarnă grea şi nu mai au provizii
cu care să răzbească-n primăvară,
în casa lor ascunsă-ntre molizii
din valea ce din marii munţi coboară.

El a plecat, de-acum sunt două zile,
şi iată, vine noaptea, iar în munte
zăpada, frigul, drumuri instabile,
chiar cei mai duri n-ar vrea să le înfrunte.

Priveşte spre icoana din perete
şi se întreabă de-ar ajunge oare
aceeaşi rugăciune să repete,
sau muntelui să-i ceară îndurare.

Începe să adune din unghere
în rucsac, tot ce poate să încapă
şi le aşează, toate, la vedere,
să ştie că ce-i trebuie, nu-i scapă.

Aruncă încă două lemne-n vatră
şi se aşează tristă, gânditoare,
neauzind nici câinele ce latră
în albul iernii reci, necruţătoare.

Aşteaptă să se facă iar lumină
să meargă după el, căci nu mai poate
să mai aştepte omul ei să vină:
în casa ei e-acum singurătate,

Iar timpul trece greu atunci când teama
şi neputinţa îţi pătrund în suflet,
iar gânduri negre parcă ar da iama,
şi-apar când nu te-aştepţi, dintr-un răsuflet.

E pregătită, trebuie să doarmă,
să fie odihnită-atunci când, mâine,
în spate cu rucsacul şi o armă,
va colinda prin munţi: doar ea şi-un câine.

Lumina stranie a lunii pline
înlocuieşte focul ce se stinge,
dar n-ar putea înlocui destine,
sau flacăra iubirii, de-ar atinge.

Când noaptea se petrece în tăcere
iar noii zori se-aştern pe-a nopţii umbră,
un suflet chinuit din încăpere
se scutură de-o viziune sumbră.

Adună totul, iese,-nchide uşa,
îşi face cruce, apoi se îndreaptă
spre poartă şi hrăneşte căţeluşa
ce o priveşte blând şi o aşteaptă.

Se pierd curând pe drumul dinspre munte,
pe sub molizi bătrâni ce se apleacă,
pictând în stratul alb câte-un grăunte
din sacul plin de urme ce-o să facă.

E sigură că el e la strâmtoare,
dar că trăieşte şi că o aşteaptă,
că suferă, se chinuie, îl doare,
şi numele i-l tot repetă-n şoaptă.

Şi nu se-nşeală: vede-n depărtare,
spre ceruri îndreptându-se-ntr-o rugă,
şuviţe negre dintr-un foc la care
el s-a-ncălzit, ascuns într-o văiugă.

Aleargă într-un suflet şi-l zăreşte
săpând într-un troian, de unde scoate
samarul cu bucate ce-l găseşte
rămas la calul ce-a murit, pe spate.

A fost o avalanşă, busculadă,
ce l-a surprins pe drumul spre pădure
cu pietre, buturugi şi cu zăpadă
ce l-a făcut tot iadul să îndure.

E bine, rănile nu-i sunt prea grave,
şi-n supărarea ce-are-n ochi gravată
apar, treptat, două luciri firave,
iar inima-i, din nou, e invadată

de bucuria mare ce urmează
o viaţă de iubire ocrotită.
O ia în braţe, strâns, iar ea oftează:
-Ne-om descurca! Acum, sunt liniştită!

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Zece
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa-i frumoasă şi la 66 de ani

A mai trecut un an dar nici nu-mi pasă!
Să treacă cât mai mulţi! Mie mi-e bine.
Că nu mai sunt nurlie şi frumoasă,
Nu sunt tot eu? Şi nici nu mi-e ruşine.

Sunt anii mei şi-i ţin cu drag în braţe
Şi sunt frumoşi, aşa cum sunt. Să treacă!
Şi nu cumva vreun hoţ să mi-i înhaţe,
Că, fără ei, aş fi mult mai săracă.

Botine fine nu mai port de-o vreme
Şi mijlocelul nu mai e subţire,
Mă scol în zori, mă culc mult mai devreme
Şi nu mai ţin nici cure de slăbire.

Mă doare un genunchi, un junghi m-apasă
În spate, drept pe şiră... şi ce dacă?
Pe zi ce trece, viaţa-i mai frumoasă
Şi nicio lacrimă nu mă apleacă.

Mai plouă-n suflet... e firesc să plouă-
Nici cerul nu zâmbeşte-ntotdeauna.
Mi se mai frânge inima în două,
Da'-mi trece, numai de răsare luna.

Mai scriu şi-un vers şi pot să uit de toate-
În poezie sunt cum vreau. Hai, viaţă,
Trăieşte-mă, atât cât se mai poate
Şi cât a mai rămas, pe mosor, aţă!

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Depărtare

Câte versuri stau să cadă
De pe tâmpla-mbătrânită,
Şi din inima bolnavă
Nenţeleasă, neiubită?

Câte stele s-au stins oare
Lângă ochii-ţi plini de dor,
Şi în câtă supărare
Te-ai scăldat de dorul lor?

Câţi ai întrebat pe stradă
De copiii tăi iubiţi,
Şi te-ntrebi, când or să vadă
Ce-i iubirea în părinţi?

Câte nopţi mai ai, bătrâne,
Câte zile şi cât dor?
Cât mai poţi s-aştepţi un mâine
Cu gândul la-ltău fecior?

Câte griji mai ţi sub piele
Şi dorinţe-n palmă-ţi mică,
Câte nopţi ai să faci zile
Cu gândul la a ta fiică?

poezie de Iuliana Dinte
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de trepte!

Omul de mii de ani a vânturat bobul şi la separat de pleavă, altfel nu am fi existat... Motivaţia că nu înţelegem, nu vedem realitatea sau o negăm... poate sau nu să fie o acuzaţie a propriei conştiinţe, când aceasta există, pentru cel ce vrea să ştie. A fi sau a deveni pleavă sau o suţine, ne vom şterge trecutul şi existenţa, a fi fost om.

Apa în deşert este prezentă doar pentru cel care ştie să o extragă şi pe care o dăruieşte şi celui neştiutor. Aşa ajunge să fie şi după ce nu mai există! Scările înţelepciunii devin din ce în ce mai greu de urcat cu cât urci mai multe... Cine ajunge cât mai sus şi mai aproape de "ultima treaptă", cu toate că ea nu există, cu atâta va înţelege mai mult... Sunt cuvinte înscrise în cuvinte fără cuvinte, căci sunt spuse şi nespuse multe fără cuvinte...

Viorel Muha (mai 2020)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Scrisoare pe aripa unui înger

Ce am visat, neîndoios s-a dus,
Nemaiavând, se pare, importanţă.
Din acest pol diametral opus
Privesc la tot ce-nseamnă ignoranţă

Nu mă mai mir, atunci când flăcări vii
Se contopesc cu zarea, apoi se sting,
Nici nu întreb de ce se pierd copii
Altundeva decât pe al vieţii ring...

Nu şuşotesc, nu vreau măcar să ţip,
Spărgând eterul, ţăndări, ca pe-un lemn.
Nu dau durerii crunte niciun chip
Şi mă feresc a face vreun îndemn.

Restrâng în sinea mea ce-a mai rămas,
Multiplicând tăcerea asta sumbră
C-un scâncet rupt bătăilor de ceas,
Indicator al unui con de umbră.

Nu mai aştept ceva să se întâmple,
Nicio minune, niciun concert rock,
Doar Dumnezeu prin suflet să îmi umble
Şi să mă vindece din loc în loc.

poezie de Dana Ene
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Un zero absolut sau cât mai aproape de faţa cerului

mă aflu la intersecţia acelor de ceasornic
în mine a mai rămas puţină lumină
doar atât cât să scriu
ultimul bilet
absent pentru o clipă
respir haotic
nu mă mai recunosc şi nici nu-mi pasă
strig la cineva pe care nu l-am întâlnit niciodată

nu mai am timp să aştept
mă delimitez de ceea ce am fost şi
o identitate din care o să ies...

dar ce mai contează!

nimeni nu pleacă definitiv din acelaşi loc
e dor un ritual care-i ţine pe oameni
mai aproape de Dumnezeu

poezie de Teodor Dume (2014)
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa nu-i decât o amăgire. Dar nu şi dragostea. Dragostea e ceva adevărat – cel mai adevărat şi cel mai trainic – cel mai dulce şi totuşi cel mai amar dintre toate lucrurile pe care ne e dat să cunoaştem. E foarte amar, Şi se spune că e rezistent – rezistent ca moartea! Cele mai multe dintre deşertăciunile vieţii sunt rezistente. Cât despre dulceaţă, nimic nu e la fel de trecător; întâlnirea cu ea durează un singur moment – cât ai clipi din ochi; durerea rămâne pentru vecie. S-ar putea să piară în zorii eternităţii, dar te chinuie toată vremea în adâncurile nopţii.

Charlotte Bronte în Shirley, traducere de D. Mazilu
Adăugat de Avramescu Norvegia-Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de trepte!

Apa în deşert este prezentă doar pentru cel care ştie să o extragă şi care o dăruişste si celui neştiutor. Aşa ajunge să fie şi după ce nu mai există! Scările înţelepciunii devin din ce în ce mai greu de urcat cu cât urci mai multe... Cine ajunge cât mai sus şi mai aproape de "ultima treptă", cu toate ca ea nu există, va înţelege... sunt cuvinte înscrise în cuvinte fără cuvinte, căci sunt spuse şi nespuse multe fără cuvinte...

Viorel Muha (mai 2020)
Adăugat de Viorel Muha
Comentează! | Votează! | Copiază!

Final

... Şi dorul de tine, nu mă mai doare –
Chiar dacă-n suflet port doar ninsoare
Şi-n inimă sloiuri de vânătă gheaţă –
Dar merge-nainte banala mea viaţă.

Ştiu: profeţesc doar iluzii şi vise –
De-oricine dorite – de nimeni atinse.
Iubirea e ţelul spre care ţintim
Dar cel mai adesea în ură sfârşim.

Cad stele din ceruri, comete se sting,
Tristeţi şi depresii într-una mă ning.
Urzit-am iluzii, fără vreun rost
Începuse bine – s-a sfârşit prost.

Când unul iubeşte şi altul mimează
Iubirea... în suflet nimic nu vibrează.
Şi asta se simte din vorbe, din fapte
Şi false sunt, astăzi, suavele-ţi şoapte.

... Şi dorul de tine, nu mă mai doare –
Ninsoare-i pe tâmple – în suflet ninsoare;
În ochi port tristeţe şi-o umedă ceaţă
Şi inima-i toată o vânătă gheaţă...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

În timp ce mor... o să îmi las bucăţi din suflet pe marginea vieţii tale. După ce nu o să mai fiu, să te opreşti când ţi-e dor, să le iei, să îţi aminteşti cât de mult te-am iubit şi să râzi. Tu nu o să crezi cât de mult te-am iubit decât atunci când nu o să mai fiu, pentru că atunci o să respiri mai greu. O să te aştept pe un colţ de nor. Când plouă, să ştii că m-am dezechilibrat. Nu ştiu cât de jos o să cad. S-ar putea ca în unele vise să te trezeşti cu mine în pat. Nu o să fac gălăgie. Cel mult o să-ţi las pe pernă parfum de crini albi pentru ca dimineaţa să zâmbeşti.

Chris Simion în Ce ne spunem când nu ne vorbim
Adăugat de Iustina
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-i

Nu mă lăsa pe mâna mea, iubito!
Nu ştiu decât să scriu cântând la tine,
Sunt mult prea limitat, nemărginito:
Un înger ce nu ştie să se-nchine.

Să nu ne supărăm pe imposibil,
E mediul cel mai bun în care creşte
Un vis din ce în ce mai plauzibil,
Pe cât din imposibil se hrăneşte.

Să nu mai fiu al tău, să nu mă laşi,
Temându-te că nu pot fi vreodată,
Căci nu se ştie numărul de paşi
Dintr-o iubire ce-i nemăsurată.

Iubita mea, nu cumva suntem cei
Doi paşi neispăşiţi ai dragostei?

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (31 martie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bătrâni?

(CELOR DE PESTE 65 ANI, CARE ÎN MOD SAMAVOLNIC ŞI FĂRĂ DREPT DE APEL, AU FOST CATEGORISIŢI "BĂTRÂNI")

Eşti tânăr, dacă încă ştii să râzi
Şi dacă plânsul lumii te mai doare,
Iubirea, de-o păstrezi în ochii-ţi blânzi
Ori de te face să zâmbeşti, o floare!

Bătrân e cel cu inima-mpietrită,
Trăind doar în remuşcări şi regrete!
Ce nu-şi găseşte locul pe orbită,
N-are iluzii care să-l îmbete!

Bătrân eşti, dacă ai riduri pe suflet,
Iar steaua din privire ţi-a apus;
Din apatie ieşi, numai c-un tunet,
Când vise şi speranţe ţi s-au dus!

Eşti tânăr, când pe lume ai copii,
Când primăvara vine-ntâi în suflet;
Făclia-nţelepciunii, de mai ştii
S-aprimzi şi să asculţi al ploii scâncet!

Să vibrezi la o muzică divină,
Să freamăţi cot la cot cu plopii,
Să poţi să nu tragi a vieţii cortină,
Decât atunci când vei închide ochii!

"Bătrâm" este la fel de relativ,
Cum sunt planurile tale de mâine,
Atâţia sunt bătrâni, fără moriv,
Blazaţi,, leneşi, ce nu-şi câştigă-o pâine!

Unora le e greu şi să existe,
Dar să facă ceva folositor;
În lumea asta-ncearcă să reziste,
Cât au părinţi, tot pe spinarea lir!

Eşti tânăr dacă inima ta bate,
Şi ce ţi-e dat, de ştii să preţuieşti
Dacă iubeşti şi te bucuri de toate,
Bătrân eşti... când te saturi să trăieşti!

poezie de Leliana Rădulescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiul: Tată, eu nu mai merg la şcoală!
Tatăl: Dar de ce?
Fiul: Profesoara asta nu ştie nimic.
Tatăl: Cum aşa?
Fiul: Păi, m-a întrebat pe mine cât fac 2+2!

replici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Drumul spre cer

E drumul ce te duce către cer...
Tată, de-acum, în stâlpul porţii tale,
E doar un doliu fluturând stingher,
Amărăciune, dor şi întristare.

Sfârşitul, eu cu lacrimi, ţi-am stropit.
N-aş fi crezut vreodată că pot pierde
Visul ce în decenii, mi-a zidit
Drum drept şi lin, pe ale vieţii trepte.

Acum din înălţimi mă vei privi...
N-ai să-mi mai poţi vorbi ca altădată.
Ştii cât voi plânge şi voi suferi,
Ştii că n-ai să mai fii cu mine, tată!

Eu am să-mi duc tristeţea pe pământ.
Mama te-aşteaptă... Spune-i "ziua bună"
Plecarea voastră, mamă, m-a durut.
Tristeţea-n suflet, iar mi se adună...

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu plânge, mamă...

Nu plânge, mamă, lacrima-ţi mă doare,
Mai bine-n veselie îţi scaldă al tău dor,
Aşa şi pentru mine va fi mult mai uşor,
Şi zâmbet drept răspuns spre tine o să zboare.

Nu plânge mamă, fiind acelaşi trup
Tristeţea ta prin mine o să treacă,
Şi lacrima-ţi o simt cum mă îneacă
Şi din durere ta ajung să mă înfrupt!

Nu plânge mamă, doar mângâie-mă-n gând,
Sărută-mă ca ieri cu drag, pe ochi, pe gene
Şi leagană-mă iar, la pieptul tău fă-mi rând

Norocul mi-l trezeşte şi nu urzi blesteme,
Căci nimenea nu ştie măicuţă cât am plâns
Şi nici cât dor de tine în pieptul meu am strâns.

sonet de Valeria Tamas Iacob (2008)
Adăugat de Valeria Tamas Iacob
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia cod

nu-mi pasă
chiar nu-mi pasă cât durează o amintire
nu-mi pasă nici cât durează o rază
lumina ei se descompune în urmele de
deasupra lutului dar asta
e o altă poveste
în care alerg spre nicăieri
mă opresc doar atât cât
să-l rog pe Dumnezeu
să-mi asculte inima
în urmă rămâi doar tu femeia - cod
colţul tău e un univers parţial întunecat
iar lumea o arteră pe care se circulă în paralel
ca într-un oraş aglomerat...

nu mi-am dorit niciodată atâtea lucruri
într-un singur loc în care
nu ne-am fi putut îmbrăţişa
ca doi oameni

chiar dacă aş fi murit de două ori aş fi ales
calea înspre tine deşi nici nu ştiu
cât contează o moarte
sau poate
aş fi fost mai frumos şi mai bogat
cu un Dumnezeu dar la ce bun dacă
Dumnezeu m-ar fi creat
din moartea altuia

ştiu că nu mai sunt cel ce am fost
sunt doar o metaforă care îmbracă o stare
iar identitatea mea e un drum imaginar
semnalizat intermitent

oricum nu mai contează...

tu eşti femeia - cod
deşi dormi cu fiecare în pat
nu ţipi nu urăşti şi nici nu iubeşti
ci doar mergi pe o linie continuă

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cu cât te apropii mai mult de perfecţiune, cu atât ai vrea ca acel ultim pas pe care îl mai ai de făcut să vină cât mai repede. Dar el nu vine niciodată, din fericire pentru om. Căci omului nu îi este dat să atingă desăvârşirea, ci doar i se arată calea pe care trebuie s-o urmeze. În cel mai fericit caz, el îşi urmează drumul cu încăpăţânare, rămânând întotdeauna cu regretul de a nu putea ajunge până la capătul său.

Mihail Mataringa (5 martie 2013)
Adăugat de Mihail Mataringa
Comentează! | Votează! | Copiază!