Ce spune sperietoarea de ciori

Întunecate,-n zbor de zdrenţe, aripile spiritelor nopţii
Provoacă teamă, dar mie-o generoasă favoare-mi fac.
Ele se strecoară printre gardurile grădinii unde eu
Stau de pază zi după zi, veac după veac.

Îmi flutur braţele peste cărare. Trupele mi-ascultă
Comanda-ngenunchiate-n reverenţă, ca un balerin,
Şi-mi dăruiesc, mătăsoase, robe de umbră străvezie
Şi cupe de ciuboţica cucului pline ochi cu vin.

Apoi, dezvelesc o comoară numită lună,
Lucru scump mie în nopţi cu marame-albastre,
Şi-o ţin sus în aer, luminoasă, doar pentru mine,
Pentru că eu sunt Regina acestui cer de astre.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce spune pădurarul

Luna-i doar licărul unei candele
Luminând în bezna cea opacă.
Cerul înstelat e holul unui castel,
Iar Pământul camera copiilor de joacă,

Unde întreaga noapte copaci bătrâni
Stau şi veghează somnul unor ape clare:
Bunicile leagănă pruncii în coveţi,
Iar ciobanii au grijă de mioare.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce spune bunicul şoarece

Luna-i regina sfântă-a huhurezilor.
Ea ţine închis păsăretul cel holbat
Într-un borcan până amurgul serii;
Apoi, îi dă drumul la vânat.

Buhele se reped spre noi
C-un fâşâit care-ţi dă fiori
Şi fără milă-nhaţă fetiţele naive
Şi şoriceii neascultători.

Aşa că prindeţi-vă de raza lunii,
Rugaţi-vă şi-i cereţi îndurare:
Lasaţi-i ofrandă brânză verde
Printre copaci cu frunze rare.

Nu chiţăiţi noaptea deloc, copii,
Şi nu mai roadeţi uşa la afumătoare:
Astfel regina bufniţelor ne va iubi
Şi nu va mai trimite-acele zburătoare.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce-a văzut luna

Doi politicieni s-au întâlnit sub raza lunii pline.
Relaxarea chipurilor, gestica, păreau cam simulate.
Au aruncat o privire peste prerie.
Zâmbetele lor erau şi ele, parcă,-un pic trucate.

În diferite forme, cândva ei au condus
Statul spre varii falimente,
Dar au făcut-o cu-atâta artă şi lipsă de bun simţ
Încât fanii i-au considerat nişte mari talente.

Stăteau la umbra unui hat şi n-au spus
Niciun cuvânt, dar au fumat trabuc după trabuc.
Un portofel a trecut din mână-n mână.
A doua zi-n ţară nu mai era niciun bucluc.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Menuet

Vine un copil, face o reverenţă
şi moare.
Vin doi copii, fac o reverenţă
şi mor.
Vin trei copii, fac o reverenţă
şi mor.
Vin patru copii,
fac o reverenţă.
Vin cinci copii,
fac o reverenţă.
Şase vine singur.
După el vine o hienă,
după ea vine o liră.

Deodată apare Îngerul.
El mă ţinteşte cu ochii lui ficşi în ochi
în timp ce zăngăne în mâna dreaptă
o monedă.
- Cap sau pajură? mă întreabă.
- Pajură!

poezie celebră de Nichita Stănescu din Măreţia frigului (romanul unui sentiment) (1972)
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

Puterea celor singuri (ce spune cerşetorul)

Luna-i un călugăr – n-are soaţă,
Care se plimbă prin chilia lui – crug divin.
Puterea-i, e cea a oamenilor juraţi cerului,
A căror viaţă sfidează orice chin.

Ei sunt de stele sau de umbre-aproape.
Ei vin asemeni zăpezilor sau stropilor de rouă.
Nu lasă-n urma lor păreri de rău, ci numai
Arcada unui cer albastru vegheat de luna nouă.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tolstoi încă mai ară

Tolstoi mai ară încă. Atunci când sus, vineţi, norii se sparg
Pe cer se deschide-un câmp mai larg decât întreaga lume.
Acolo trudeşte el, la poarta raiului, c-un picior dincolo de prag

E mult mai înalt decât norii care umbresc acest pământ,
Numai congresul planetelor stă deasupra lui
Şi-aleile cereşti unde stele noi se nasc, cuvânt după cuvânt.

Purtând ţărănesc veşmânt, aplecat peste plug, încă mai ară
Tolstoi, acest înger al păcii. Departe, pe câmp, caii lui
Trec mereu, mereu cu coamele în vânt, la fel ca prima oară.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor

Şi-aş mai sta şi nu prea, foarte mult pe pământ,
Fiindcă-i toamnă târziu şi-mi mai vine să plâng,
Şi îmi vine să strig şi-mi mai vine să mor,
Doar puţin, printre munţi, fiindcă tare mi-e dor!

Mi-este dor de-amândoi, de trecut, de prezent,
Şi de arborii verzi şi de-un veac inocent.
Şi-i târziu nu ştiu cum, ca să fim amândoi
Că e toamnă demult şi-acum ninge pe noi.

Peste tine frumos, peste mine urât,
C-am trăit prea mulţi ani într-un veac mohorât,
Peste tine puţin, peste mine mai mult,
Că aştept cam de-un veac să te-ntorci din trecut...

poezie de Marian Florentin Ursu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sonata Lunii

Luna veghetoare pleoapele-şi ridică
lumina solară îi încălzeşte chipul
sufletul meu un poem îi dedică
sub aripile nopţii visează şi Timpul.

un vis mă poartă până la Lună
în înaltul cerului împodobit cu stele
iubirea-i mă îndeamnă să fiu mai bună
aşează peste mine mătăsoase dantele.

străbate cerul printre vise măreţe
şterge lacrimi pe obraji de îngeri
este regina lumii plină de nobleţe
destramă abisuri a nopţii plângeri.

cerne peste mine înţelepte poveţe
electromagnetism să nu cred în înfrângeri.

sonet de Floare Petrov
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce spune vocea rece a ştiinţei

"Există un motor în fiecare flutur,
Există un arc întors în fiecare-albină;
Există hidraulică într-o margaretă
Şi-n fiecare copac se află o maşină."

"Dac-am putea privi privighetoarea
Când, galeş, ciripeşte-între flori de catifea
Prin raze X sau gamma,
Noi am vedea cum se-nvârt rotiţele în ea."

Iar eu sper ca toţi oamenii
Care au astfel de crezământ
Să-şi doarmă cât mai curând somnul
Sub pământ.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce spune şarpele cu clopoţei

Luna-i un mic popândău.
Se înfioară-n fiecare noapte.
Stă deasupra dealului şi plânge, plânge,
Înfricoşată c-o voi muşca pe neaşteptate.

Soarele-i un mustang. Fricos
Ca toţi cei stăpâniţi de mari emoţii,
Tremură, dimineaţa, la amiezi şi seara
Temător c-o să-mi înfig în el colţii.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dar

Din iarna acestui început de an îi aleg şi îi dăruiesc cel mai alb şi curat fulg de zăpadă.
Din primavara acestui an îi aleg şi îi dăruiesc o floare albă de cireş.
Din vara acestui an îi aleg şi îi dăruiesc un spic de grâu auriu.
Din toamna acestui an îi aleg şi îi dăruiesc o frunză de platan.
Din iarna acestui sfârşit de an, îi aleg şi îi dăruiesc frumoasa umbră albă a lunii,
căzută peste mâinile subţiri ale iubitei mele."

poezie celebră de Nichita Stănescu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Greieri în grevă

Aiurita regină-a ţării minunilor,
Pe tron alb ca laptele, din clopoţelul unei flori
A comandat orchestrei ei de greieri
Să-i cânte-n clipa în care se lasă roua-n zori.

Dar stropii reci de rouă au udat lăutele,
Iar ei n-au mai putut în nici un fel cânta.
În schimb, acum banda aceea de lăutari bruneţi
Îşi exersează bemolii şi diezii sub podeaua mea.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amintire, floare scuturată...

Amintire, floare scuturată,
Pe poteca anilor pustii
Cât mă doare – aroma ta uscată
Azi, când sunt lipsit de bucurii!

Anotimpuri zboară peste mine
- Fiecare cu parfumul său –
Însă, ce-ar putea schimba în bine
Într-un veac uitat de Dumnezeu?

Între-un vis şi-o deznădejde cruntă
Tot în amintiri mă regăsesc...
Când sprânceana serii se încruntă
Doar singurătatea o iubesc.

Glasul ploii, murmurând spre seară,
Printre muguri cu miros curat
Ca un cântec dulce mă-nfioară
Şi-mi evocă clipe de altădat'.

Amintire, floare scuturată
Pe uitarea unui veac pustiu
Mult mă doare-aroma ta uscată
Azi, când pentru vise-i prea târ

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Umbra

ai plecat femeie să cânţi în corul de îngeri
drumurile sunt astăzi pustii
nu e lună pe cer, nu e soare
cuvântul plânge pe drumuri târzii

e întuneric, în mine, în jur
de unde vin şi unde curg înspumate ape
mai trec în zbor râzleţ
şir lung de gânduri amputate

cuvintele au dispărut pe rând
cui azi să cânt balade într-o noapte
frumoasa mea cu ochi fierbinţi
tu ai plecat în cor de şoapte

locuiesc cu mine, cu timpul şi durerea
cad umbre adânci şi mă plâng
mă aşteaptă nesfârşitul
eu am rămas aici, să cânt la lăută, sfârşitul

o barcă alunecă agonic pe ape
în dansul înserării peste pleoape
cresc imagini himeric pe cer
ce să cer, ce să sper

aş pleca, dar cum să zbor
cu aripi arse de-al meu dor
mi-e sufletul zbucium etern
şi durerea mi-e soartă

legat de ţărm
nu plâng, nu gem şi nu blestem
sunt doar o umbră sau o rană
prin care mă încheg în apă

poezie de Viorel Birtu Pîrăianu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Optimism

De-un veac Unirea noastră ţine
Şi-aleşii se mai ţin de fleacuri,
Dar peste-un veac va fi mai bine...
Sau poate peste zece veacuri.

madrigal de Petru Ioan Gârda
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Geamurile fabricilor sunt mereu sparte

Geamurile fabricilor sunt mereu sparte.
Sunt ţinta oamenilor supăraţi, plini de toane.
Cineva acolo zilnic se joacă în cenuşă,
Făcând fel de fel de glume grosolane.

Geamurile fabricilor sunt mereu sparte.
Alte geamuri sunt, totuşi, mai mereu intacte.
Nimeni n-aruncă-n ferestrele de la biserici,
Bunăoară, cu bucăţi de cărămizi crăpate.

Geamurile fabricilor sunt mereu sparte.
Ceva aiurea-n lumea asta miroase-a moarte.
Ceva e putred – cred eu, în Danemarca.
Apocalipsa fabricilor – cântecul unor geamuri sparte.

poezie de Vachel Lindsay, 1879 -1931, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Contrast fără contrast

Mare albastră, cer senin
Intre ele, apus sublim
Nori de lebădă pe val
Albastru sau contrast

Splendoare de apă şi aer
Cerul adevărat, unde e?
Sus sau jos, jos sau sus?
Comparaţie cum să faci..

Contrast fără contrast
Stele sus, jos stele
Luna pe mare, lună pe cer
Nedumerit mă scald...

Stele plutesc pe mare
Inot, nu le pot prinde
Stele pe valuri de cer
Incerc să zbor la ele

Se depărtează cele din mare..
Sunt oare o fantă?
Poarta e in mine spre albastru?
Despart albastrul.. eu?

Răsar, apun şi eu
Astru nu pot fii, cine sunt..
Praf de cer botezat cu apă
Contrast de bine şi rău

poezie de Petru Daniel Văcăreanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lacustră de intervenţie

Putrezit-a soarele pe cer
domnule Bacovia ce să fac
plouă nu-i nici un mister
şi-n acest debut de veac

Domnule Bacovia ce să fac
rană sunt dar şi medicament
plânsul tău e însă fără leac
creşte-n mine ca un monument

Rană sunt dar şi medicament
plouă nu-i nici o ruşine
plâng şi eu dar totuşi mai atent
să nu putrezească soarele din mine

Şi măcar o dată-n veac
să recit Lacustră fără trac

poezie de Costel Zăgan din Cezeisme
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pe podelele trosnind, alung găinele

Şi văd vrăbii zburând pretutindeni, jur împrejur,
ca şi cum nu merită să întrerupă zborul pentru un bob de orez.
Ele au ochi limpezi, cu lumină venind din interior.
Graurii zboară de asemenea pretutindeni, confuzi, în stoluri.
Ei vibrează şi scot sunete care par flash-uri.
Când nu se mai văd, cerul coboară mai jos,
Albastru-întunecat pe întinsul satului.
Cerul se ţine mereu aproape de-acest pământ,
forţându-ne să-i privim albastrul,
în felul în care strămoşii noştri ne fac să privim în noi înşine,
în golul îngust şi adânc – astfel că noi privim iarăşi
pe Septembrie în ochi – suntem mulţumiţi de insignifianţa acestei luni,
dar întristaţi de scurtimea ei.
Trăindu-ne vieţile astfel, ne simţim în siguranţă.
Atâta orez. De unde vine oare?
Atâtea culori aurii. De unde vin oare?
An după an am fost binecuvântată, pentru a fi apoi abandonată.
Când veselia şi tristeţea vin îmbrăcate-n aceeaşi culoare
sunt fericită şi-mi doresc să fiu uitată.
Dar de cine-s separată? Nu ştiu.
Eu stau întotdeauna aproape de orele care mi-au fost date.

poezie de Yu Xiuhua, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căminul

Căminul unde stau aş cere ca să-mi fie
Acolo sus pe deal cu cer să mă-nvelesc.
S-aud în zori de zi cântând o ciocârlie
Şi şuierat de vânt prin brazii ce-mi trosnesc.

Acolo eu aş sta să văd în depărtare
Cum soarele-mi răsare şi-agale se ridică.
Apoi îmi asfinţeşte şi-o luna ce-mi apare
Sau să privesc pe boltă văzând o stea cum pică.

Acolo unde-i urmă de simplu trecător
S-ajungă într-o lume ce-mi aparţine mie.
Acolo să trăiesc cu păsările-n zbor
Să n-am acum eu teamă de ploi sau vijelie.

Eu drumul îl măsor cu pasul pe-o cărare
În tălpi simţind doar iarba şi cât de ud pământul.
Când se îngână-o zi cu noapte şi-i răcoare
Eu simt miros de brad trezit ce-l duce vântul.

Căminul meu să aibă şi-o glastră la fereastră
Să îmi culeg magie din roşul meu amurg.
Sau să miroas-a pâine dospită doar de casă
Şi apa de izvor ce-i rece vreau s-o strâng.

Şi de e vreme rece şi timpul e ploios
Nu-mi pasă doară focul să îmi trosnească-n vatră
Căminul de pe deal ce-i mic şi călduros
Eu îl asemuiesc cu un castel de piatră.

Să şuierare şi vântul prin brazii ce-mi trosnesc
S-aud în zori de zi cântând o ciocârlie.
Acolo sus pe deal cu cer să mă-nvelesc
Acesta e căminul care aş vrea să îmi fie.

poezie de Florin Cezar Călin (octombrie 2015, Brăila)
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!