Flori pentru domniţă

Flori pentru domniţă

La castelul dintre brazi, cel ce-i construit pe stâncă,
Pe sub cerul înstelat, luna-l luminează încă.
De-l priveşti din depărtare totul pare amorţit,
O bucată de poveste, numai bună de citit,
Dar dacă urmezi cărarea care duce la castel
Ai s-auzi, de te apropii, cum cântă un menestrel.
Şi acum, ca altă dată, a venit din depărtare
S-o încânte pe domniţă fiindcă azi e sărbătoare,
Mai ales că-i singurică şi pentru că e ziua sa
Ce dar poate să îi facă? El, nimic, doar i-o cânta...
Până s-o trezi domniţa şi-o ieşi iar la fereastră,
Menestrelu-şi aminteşte cum plângea domniţa noastră,
Fiindcă ani şi ani la rând zmeul cel cu vocea groasă
Îi furase tinereţea şi-o ţinea închisă-n casă.
Şi nu doar închisă-n casă, c-o-ncuiase în iatac
Şi pentru a fi mai sigur, aruncase cheia-n lac!
Astfel, anii au trecut, dar privind pe o fereastră
Ea vorbea numai cu vântul şi cu luna..., doamna noastră...
Mai vedea din când în când soarele când apunea
Iar atunci, domniţa tristă, parcă se mai lumina.
La balconul ei veneau, rând pe rând, mici rândunici
Ciripind, cărau crenguţe ca să-şi facă cuib aici.
I se aşezau pe umăr şi o ciuguleau cu drag
Când domniţa se trezea şi se arăta în prag.
Când lucrau la cuib de zor şi îşi adunau crenguţe,
Aduceau în ciocul lor şi pământ dar şi seminţe.
Şi aşa, în timp, domniţa, printre gânduri şi fiori,
Pe balcon crescu, în glastre şi făcu un rai de flori.

Uşurel, pe nesimţite, luna s-a pierdut în zare
Iar pe cerul albăstrui, dintre stânci, se naşte-un soare
Galben, ca un glob de aur, falnic şi strălucitor,
Îşi împrăştie căldura când pe cer urcă uşor...
Şi din amorţirea nopţii, la castelul linistit,
În lumina dimineţii, păsările s-au trezit
Aranjând de zor penajul, gureşe şi şugubeţe
Fac o larm-asurzitoare precum nişte precupeţe!
Lângă zidul de la poartă, într-un colţ, pe la castel,
Păsările-n zarva lor, l-au trezit pe menestrel.
El îşi ridică privirea către singura fereastră
Unde-o să apară iarăşi la fereastră, doamna noastră.

Uite-o, a şi apărut! Parcă florile-i zâmbesc
Când se-apropie de ele şi în felul lor vorbesc:
"Ce frumoasă eşti, stăpână, uite um te-ai primenit
Parcă tu ai fi o floare, uite cum ai înflorit!
Iară rochia îţi curge fină şi frumos brodată
Peste trupul tău micuţ, parc-ai fi încă o fată!
Uite cum joacă mătasea! Uite cât este de fină
Că abia-ţi ascunde nurii când te mişti ca o felină!
Geaba vrei să o ascunzi, când mergând şi-abia păşeşti,
Glezna-ţi fină, delicată, fiindcă n-ai să reuşeşti!
Nu roşi, că prinzi culoare mai frumoasă şi uite, vezi
Care dintre noi e floare? Tu sau noi, spune, ce crezi?
Haide, vino şi-ţi alege dintre noi şi-mpodobeşte
Părul tău cârlionţat, negru, care-ţi străluceşte!
Dacă vrei o floare albă, pune-n cap o margaretă
Care îţi va lumina coafura ta cochetă!
Poate vrei un fir de crin, cu miros îmbătător,
Care să îţi parfumeze trupul tău îmbietor!
Ori poate pe păru-ţi negru, un mănunchi de flori de maci
Ţi s-ar potrivi mai bine o cunună dacă-ţi faci!
Vrei narcise, lăcrămioare, panseluţe, trandafiri?
Poţi să ne-mpleteşti pe toate, în cosiţă, fir cu fir!
Astfel, florile din glastră, doamnei noastre îi vorbesc
Oferindu-se cu drag, fiindcă tare o iubesc!
Menestrelul o priveşte murmurînd un cântecel
Sub balconul plin cu flori, printre stânci, la un castel.
Soare, cântec, păsărele, flori şi fluturi la balcoane
O-nsoţesc pe doamna noastră şi pe voi, frumoase doamne!...

poezie de Florentina Mitrică (24 aprilie 2016)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Auzi, iubito...

auzi, iubito, florile pe câmp
cântă cu iarba şi pământul,
cântă şi pomii rând pe rând,
în frunza lor cântă şi vântul

pe cer aleargă printre nori
un stol de păsărele,
se prind de aripi, se cobor
şi urcă iar spre stele

dar cerul n-are nici o stea,
doar ele ştiu unde sunt ele,
la noapte noi le vom vedea
împresurate de inele

auzi iubito, greierii,
orchestră fac de dimineaţă,
dorinţele cu unduiri
ni se citesc, în ochi, pe faţă

eşti mai frumoasă ca oricând,
iubita mea cu buze coapte,
dă-mi mâna să cântăm râzând,
aceste clipe ale noastre

când te întinzi peste pământ
eşti floarea cea mai înflorită,
parfumul tău îl simt prin vânt,
vreau să-ţi respir clipa dorinţă

întinşi pe iarbă printre flori
îţi simt căldura, o chemare,
am ameţit de-atâtea ori
sub trupul tău uşor de floare.

poezie de Radu Mihăilescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cea mai mare bogăţie

"Cea mai mare bogăţie
Dintre lucrurile date
Este aceea s-aibe omul
O deplină sănătate."
FTA

Când ochiul tău priveşte-n zare
La pomii ce în floare au dat
Şi poţi vedea aşa splendoare
Tu eşti bogat, foarte bogat.

Când gura ta dă fredonare
La ce-i măreţ şi luminat
Mult mai măreţ de cât vioare
Ce lucru vrei mai minunat?

Când glas de păsărele cântă
Un cânt măreţ şi iubitor
S-auzi cum ele binecuvântă
Ce vrei tu mai înălţător?

Când poţi cu mâna a bea apă
Cu ea să duci bucata-n gură
Chiar de e pâine doar şi ceapă
Eşti bucuros peste măsură?

Când încă o zi plină cu soare
S-o vezi în voie eşti lăsat
Şi altul tânăr, acesta moare
Ce zici, eşti binecuvântat?

Când ai pe lume sănătate
S-o ai în corpul tău din plin
Mai poţi trăi în răutate
Şi murdări darul divin?

poezie de Toma Adrian Frenţiu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Am ucis

Am ucis

Noi primăvara am ucis,
Căldura ei nu se mai simte,
Să fi rămas numai un vis
Printre aducerile-aminte?

În infatuarea noastră,
Când goneam după averi,
Am pierdut-o şi-n fereastră
Plângem după primăveri.

Ne simţeam atât de siguri
În genunchi strângând averi,
Astăzi ne-amintim, dar singuri,
Crud miros de primăveri.

N-aveam timp pentru fiori,
N-aveam inimile calde,
Şi pe pomii plini de flori,
Fulgul rece, din noi, cade!

Nişte zombi reci şi goi,
Umbre încarnate, goale,
Fără suflete, strigoi,
Ne-mpleteam lanţuri din zale.

Astăzi ne-au legat în case,
Nişte cuşti ce le-am zidit,
Primăverile frumoase,
Le-am pierdut..., când am plătit.

Flori M. Flori (Florentina Mitrică)
31,03,2020

poezie de Florentina Mitrică (31 martie 2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Flori, flori, flori

Când vremea se încălzeşte
Toate plantele-nfloresc.
Atunci natura ne zâmbeşte
Cum oare să n-o iubesc?
Prima floare ce-nfloreşte
Este ghiocelul.
Când zăpada se topeşte
Îşi arată clopoţelul.
În culoarea cerului senin,
Viorelele-nfloresc.
E semn că păsările vin
Din nou pe plaiul românesc.
Apoi, zambila albastră
Cu laleaua se întrece,
Care, cum să stea în glastră
Şi să bea din apa rece.
Când mijeşte soarele
Regina nopţii se închide.
Desfăcând petalele
Altă floare se deschide.
Trandafirul dă în floare
În alb, roşu sau gălbui.
Te-ndeamnă să rupi o floare
La ureche să o pui.
Crinii-s ultimi din toate
Florile care-nfloresc.
Fără ei, zău, nu se poate,
Doar sunt din neamul regesc.
Cu gladiola împreună
Şi crizantema de toamnă
Într-un covor se adună
Şi la viaţă te îndeamnă.
În straturi multicolore,
Cu parfumuri diferite,
Toate cu nume sonore,
La femei sunt oferite.
Şi copacii înfloresc,
Unul câte unul.
Liliacul cel domnesc
Este totdeauna primul.
Apoi ceilalţi pe rând,
Flori frumoase îşi desfac.
Printre ei te plimbi cântând
Cu omul care ţi-e drag.
Ultimul este salcâmul,
Pomul care înfloreşte.
Zboară în văzduh lăstunul,
Vara lungă o vesteşte.

poezie de Dumitru Delcă (martie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eddie Scrap-Iron Dupris: Ca să faci un luptător trebuie să-l goleşti ca pe un copac desfrunzit: nu-i poţi spune să uite tot ce ştie chiar de-l obligi să uite că are oase... să-l oboseşti atât de tare încât să te asculte numai pe tine, să audă numai vocea ta, să facă doar ce-i spui, nimic mai mult... Să-i arăţi cum să-şi menţină echilibrul sau să-l ia de la adversar... cum să genereze forţa motrice pe degetul corect şi cum să lovească din reflex atunci când are ocazia... cum să lupte şi când să se retragă. Apoi trebuie să le arăţi încă o dată. Şi încă o dată... până cred că aşa s-au născut.

replici din filmul artistic O fată de milioane, scenariu de Paul Haggis, după F.X. Toole
Adăugat de Raluca Buhar
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şoapta dulcelui tău glas

Tu pentru mine ai fost un câmp cu flori,
Îmi dădea parfumul tău mii de fiori,
La pieptu-mi te strângeam printre lalele,
Te pierdeai tu floare printre ele.

Azi prin acelaşi loc încă mai trec grăbit,
Nu mai e nici-o floare, toate s-au ofilit,
La fel s-a ofilit iubirea noastră,
Precum o floare uitată în fereastră.

Câmpul plin cu flori azi e teren arid,
O amintire stearpă, un vis al nost stupid,
O ploaie de speranţe, atât a mai rămas
Din tot ce am avut, şoapta dulcelui tău glas.

poezie de Răzvan Isac
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce e bărbatul?

De-ntrebi ce e bărbatul şi cum l-aş defini,
Te-aş duce în grădină şi florile-ar veni
Revendicându-l toate, certându-se de zor
Cum că bărbatul are doar caracterul lor...

Întâiu-i ghiocelul – cel blând şi efemer,
Să-ţi spună de speranţe ce până-n ziuă pier;
Apoi, pe rând, acele mult prea frumoase flori:
Narcise, lăcrămioare, zambile sau bujori...

Ce năvălesc în suflet, în inimă şi-n gând
Cu valuri de arome pierdute prea curând...
În floarea tinereţii te va-mbăta un crin,
Că-i alb sau că e roşu, parfumul e divin;

Dar iată că în forţă, se aşeză pe tron
Chiar trandafirul mândru: ca rege şi ca domn!
Se-mbracă-n mii de feluri, pe veci te va robi
Îngăduind – ca roabă – stăpână să-i poţi fi.

Te-nţeapă-ades cu spinii – de nu ştii să-l atingi,
Te-nvăluie-n arome atunci când prinzi să plângi;
Se va schimba întruna: din cânepa cea dură...
In inul blond... mătasea – cea caldă şi cea pură –

E sigur că în vreme, petala-o să-i pălească...
Dar ţepii ce-i mai are, o să-ţi reamnitească
De bune şi de rele, de dragoste, de dor,
De chinuri, suferinţe, de câte-n lume mor...

Iar bruma când păleşte ce verde-a fost odat',
Surâde crizantema – şăgalnic şi curat –
Se cuibăreşte-n suflet, în toamnă, în târziu...
Cu soare şi culoare va umple un pustiu;

E cea din urmă floare; o tai şi-o pui în glastră,
Căci simţi cum gheara iernii îţi zgârie-n fereastră;
Se veştejeşte frunza-i, dar floarea – chiar uscată –
Zâmbeşte cu-nţelesuri... odată... şi-înc-odată...

poezie de Elena Leach
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doamnă

Ce frumoasă sunteţi, doamnă,
Chiar şi-aşa, puţin mai tristă
Când păşiţi uşor spre toamnă,
Vara voastră mai există.

Când păşiţi pe drum pierdută
Undeva într-o visare,
Soarele parcă sărută
Umbra voastră pe cărare.

Şi aşa frumos vă şade
Cănd vreţi să puneţi la loc
O şuviţă ce tot cade
Şi alunecă din coc.

Chiar dacă vă enervaţi
Când vă credeţi furioasă
Poate nu ştiţi, dar aflaţi
Doamna mea, sunteţi frumoasă!

Ştiţi voi doamnă ce minune,
Ce miracol v-a-ntrupat
Dar pe drum, câte un june
Vă priveşte încântat.

Fiindcă-n trupul de fecioară
Simt că se adăposteşte
Încă multă primăvară
Care vă întinereşte.

Iar de cumva se întâmpă
Un fir alb să strălucească
Ici şi colo, pe la tâmplă,
Iarna n-o să poposească.

Până fulgii or să cearnă
Fluturi albi într-o ninsoare,
Bucuraţi-vă azi, doamnă
De căldură şi de soare!

E ceva ce mă îndeamnă
Să vă-ntreb ce v-a-ntristat
Iar de nu-mi răspundeţi, doamnă,
Răspund eu: n-a meritat!

Doamna mea fără de nume
Ştiu că nu vă regăsiţi
Căci veniţi din altă lume,
Dar vă rog eu să zâmbiţi!

poezie de Florentina Mitrică (5 mai 2018)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iubita mea – lumina mea albastră

Cu ce lumină-albastră cerul tău –
Cer presărat, intens, cu praf de stea –
Lin înveleşte-n doruri lutul meu
Ce-i rece şi sleit, iubirea mea.

Sclipesc în noaptea rece ochii tăi
Cu dulce şi aprins aleanul lor –
Stârnind în mine flăcări-vâlvătăi,
Ce fac să simt că sunt nemuritor.

Tu nici nu ştii, măcar, azurul meu,
Cum te privesc – şi obraznic şi curat..
Ce dulce paradox e-n mersul tău –
Lasciv şi inocent e, totodat'!

Când mă săruţi, gingaş, adeseori,
Cu buze moi, arzând catifelat,
Tu mă reînvii, fără să mă omori –
E-un simţământ neînţeles, ciudat.

Cum se revarsă-n noapte ploi de stele –
Din cerul de catran, cum se desprind!
Dar cea mai arzătoare dintre ele –
Eşti tu, iubito-n braţe când te prind.

Când trupurile noastre se despart,
E un dezastru în fiinţa mea –
De, parcă, ceru-ntregii lumi s-a spart
Şi mi-a căzut în cap un ciob de stea!

Atunci, buimac, privesc plecarea ta,
Printre copacii-abia îmbobociţi
Şi sunt cuprins de-o disperare grea –
Căci ani şi oameni ne ţin despărţiţi.

Deci, ce eşti tu? Lumina mea albastră!
Ce-mi curgi fierbinte-n sângele-ngroşat
Şi-mi luminează-a ochilor fereastră
Cu cer albastru – când nu e înstelat.

Iar gândurile tale trec prin mine –
Adesea pleacă, dar mai des rămân...
Şi –ntinerit, simt când îţi este bine –
Când nu ţi-e bine – mă simt trist, bătrân.

Iubirea mea, lumina mea albastră –
Noi, împreună, n-o să adăstăm...
Dar, undeva, unită-i soarta noastră
Şi nu ni-i interzis ca să visăm...

poezie de Boris Ioachim
Adăugat de Boris Ioachim
Comentează! | Votează! | Copiază!

A doua zi, argatul de la grădinărie, când dete mănunchiurile de flori fetelor împăratului, ascunse cu meşteşug rămurica ruptă în mănunchiul fetei celei mici. Domniţa se miră când îşi priimi mănunchiul de flori, se uită cam cu milă la argat şi nu-şi putea da seamă cum de să ajungă acea rămurică între florile ce priimise. A doua seară, iarăşi aşa o petrecură. Băiatul, iarăşi pe furiş, se ţinuse după dânsele, cu deosebire numai că rupse o rămurică din copacii cei cu frunzele de aur, pe care o puse iarăşi între florile ce dete a doua zi domniţei celei mici. Fata cea mai mare, iarăşi cu cuvinte liniştitoare, alină frica surorilor ei când se auzi freamătul ce se făcu în pădurea de unde argatul rupse rămurica. Când a doua zi domniţa cea mică priimi florile cu rămurica ascunsă între ele, îi dete un fier ars prin inimă. Ea căută vreme cu prilej şi, prefăcându-se că vrea să se primble, ieşi preste zi prin grădină.

Petre Ispirescu în Cele douăsprezece fete de împărat şi palatul cel fermecat
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi regnul vegetal emigrează...

Un mac, ce se zbate-n fereastră
Şi o lalea, care se vrea albastră,

(Ca să vedeţi şi voi, ce vegetale!),
Îşi fac semne discrete din petale...

Pesemne, că au duh aceste flori
Şi – cine ştie? Minte şi fiori,

Pesemne, că-şi vorbesc, în limba lor,
Căci, poate au şi ele-un tricolor...

La care să se închine, uneori,
Chiar dacă par să fie simple flori...

Desigur, plâng, din când în când,
În graiul lor inflorescent, zicând ;

"Hai să plecăm în lume, surioară,
În lumea-n care este numai vară,

Printre camelii, frezii şi oleandri,
Acolo unde-s oamenii mai tandri,

Unde avem şi noi un Dumnezeu,
La care s-apelăm şi tu, şi eu...

Şi-nfiorate, pe sub clar la lună,
Noi, soro, să murim de moarte bună!"

poezie de Dumitru Sârghie
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşurare

Azi iar te văd îngândurat
Şi tremuri ca o domnişoară,
Sub masca ta, cea de bărbat,
Simt că ceva te înfioară.

Pe fruntea ta stau atârnate,
Împreunate, nişte riduri
De-atâtea gânduri adunate
În mintea ta-n atâtea rânduri.

În pieptul tău încă suspină
Un dor nespus de-o lacrimă,
Când uneori te mai animă
Din amintiri, o patimă.

Vrei să te-abţii, dar îţi tresaltă
Pe undeva, pe sub cămaşă
O inimă ce altă dată
Sălta aşa de nărăvaşă!

Şi din preaplinul de iubire,
Dintr-o emoţie sublimă,
Apare-n ochi o licărire
Şi-n colţul lor, o lacrimă.

Şi simţi că treci în nefiinţă
De nu laşi lacrima să curgă,
Căci nu mai este cu putinţă
Spre spate anii să ajungă.

Când totul mege spre sfârşit,
Şi amintirile-ţi revin
Când lacrima ţi s-a pornit
Ţi-e chipul parcă mai senin.

Eliberat de-o lacrimă
Imi pari acum mai uşurat,
Însă preaplin de patimă,
Rămâi un om îngândurat...

20.04.2020
Flori M. Flori (Florentina Mitrică)

Florentina Mitrică (20 aprilie 2020)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când nu voi fi cu tine...

Atunci când nu voi fi cu tine,
Să ştii că mi-am lăsat parfumul
Pe florile de iasomie.

Zorelelor le-am dat canon
Să-ţi spună: bună dimineaţa;
Dar peste zi te-or însoţi
Frumoşii noştri trandafiri.

Şi mi-am lăsat sărutul meu,
Pe macii încă-n floare;
Îmbrăţişat vei fi cu drag,
De clematitele din prag.

Iar umbra mea va fi mereu,
Muşcata din fereastră;
Şi-ţi va zâmbi în locul meu,
Cu drag, ca o mireasă.

Iar noapte bună îţi va spune
Regina nopţii către seară,
Cu-al ei miros îmbătător
Îţi va şopti că-mi este dor
De tine.

poezie de Angelina Nădejde (18 iunie 2012)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Muma lui Ştefan cel Mare

Pe o stâncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un râu mititel,
Plânge şi suspină tânăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lăcrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sân,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngân.
Însă doamna soacră lângă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orologiu sună noaptea jumătate.
În castel în poartă oare cine bate?
- "Eu sunt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărămată.
Dar deschideţi poarta... Turcii mă-nconjor...
Vântul suflă rece... Rănile mă dor!"
Tânăra domniţă la fereastră sare.
- "Ce faci tu, copilă?" zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel i-a vorbit:
- "Ce spui, tu, străine? Ştefan e departe;
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte.
Eu sunt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrând să-ngreuieze
Anii vieţii mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul tău suflet astfel l-a schimbat;
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! Pentru ţara mori!
Şi-ţi va fi mormântul coronat cu flori!"

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună;
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe... Duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice, de securi loviţi.

poezie celebră de Dimitrie Bolintineanu
Adăugat de Doina Bumbuţ
Comentează! | Votează! | Copiază!

Femeia este anotimpul călduros, e primăvară, timp frumos

Foaie verde lămâiţă, cin' m-a pus să mă însor
Este-a mea, şi când guiţă, toate străchinile zbor;
Mamă, ce bătaie-i dau, am băut, m-am îmbătat
Eu o bat, ea zice crau, să vadă că sunt bărbat!

- Iar te-ai îmbătat bărbate, ce ţi-am spus să nu mai bei?
Acum să-ţi arăt carate, cu toţi cocoşeii mei;
Eşti un mare beţivan, să vezi ce te ciomăgesc
Sări acum până-n tavan, că te părăsesc!

- Te rog, nu mai da că doare, nu mai beau nimic!
Eu ţi-aduc mâine o floare, lasă-mă să-ţi zic:
Am băut, ultima oară, că m-ai supărat
Nu te mint, dracu' să moară, dorm de vrei su-pat!

- O să dormi în pat cu mine, te dezbăt imediat!
Te bat până faci pe tine, de ursuz bărbat;
Iar dacă mai mişti în front, nu-ţi revii în fire
Mori, şi-ţi fac din flori un ront, pentru pomenire.

- Puiul meu, te rog frumos, îmi eşti puişor
Uite, că mă culc pe jos, coastele mă dor;
Lângă tine m-aş culca, sunt căsătorit
Cine mă... va mai scula, dacă am murit?

- Am eu grijă, te trezesc, eşti al meu bărbat!
Lipa, lipa, te pleznesc, şi-ai sărit din pat;
După care, te îmbraci, te duci la sevici
Unde, bănuţii îi faci, şi-i aduci aici!

- Rămâne cum mi-ai vorbit: rămân însurat!
O soţie mi-am dorit, şi de dracu-am dat;
Soţioara mi-e miloasă, un lucru firesc,
Este vrednică în casă, şi eu o iubesc!

- Poate te mai prind la birt, să vezi ce te bat:
Ridici paharul cu spirt, şi te... 'işi în pat?...
Iar la noi nu te gândeşti, la copiii tăi:
Mare beţivan când eşti, printre nătărăi?

- Ai dreptate nevestică, nu mă cicăli!
Vreau de tine să n-am frică, şi te voi iubi;
Acum tu m-ai dezbătat, şi sunt fericit,
Rămân, să mă culc în pat: pot şi la iubit!

- Ai să poţi când eu îţi spun, şi când te doresc!
Taci, şi fă-te omul bun, ca să te iubesc;
Iar dacă mai bei odată, noi, ne despărţim!
Mă fac o prostituată, depravaţi să fim!

- Puiul meu, nu fi prostuţă, jur, că nu mai bea-auuu!
Fica noastră îi drăguţă, şi-un cadou îi iau-au;
Regret tot ce am făcut, mi-eşti puiul iubit,
Uite, cum miros şi put, de când m-ai trezit...?

- Miroşi numai a trăscău, du-te şi fă baie!
... O să scap de nătărău, şi îl culc în paie;
Sau, dacă, s-a bărbierit, s-a făcut frumos
Sunt dispusă la iubit: şi-n pat şi pe jos!

poezie de Paul Preda Păvălache din Trăiri intense... (18 septembrie 2011)
Adăugat de Paul Preda Păvălache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bogata de Jos - Floare din Ardeal

Ce frumoasă e Bogata
Primăvara când apare
E o floare cum nu-I alta
Văzută din depărtare

Soarele când ne zâmbeşte
Şi ne-mbracă în lumină
Când pădurea se porneşte
La viaţă ca să vină

Câte flori şi jiorele
În Coastă acum nu sânt
Să-ţi scalzi ochii printre ele
De pe aripi iuţi de vânt

Iar la Dâmburi ciocănaşi
Parcă râd acum la soare
În mov cât de drăgălaşi
Te adulmecă-n splendoare

Satul nostru ce frumos
De departe ne zâmbeşte
Căci Bogata mea de Jos
Parcă iar întinereşte

Din Poieni până în Lazuri
De la Roiba în Lupoaia
Flutură prin aer glasuri
Căci se dă la viaţă foaia

Chiar şi Lorniţul surâde
De pe-o aripă de vânt
Şi în văzul lui ne prinde
Călcând gingaş pe pământ

De la Bortă până-n Zgleamăn
De pe Citera în Lazuri
Pare o floare azi de breavăn
Împlinind atâtea nazuri

Ogrădeasa — Oveştene
Parcă totu acum vibrează
Şi pe corzi de vânt alene
Inima ţi-o-nviorează

Mă văd parcă acum în Pustă
Trecut chiar pe la Izvore
Pe cărarea cea îngustă
După flori multicolore

Albe roşii şi albastre
În Coastă tu le găseşti
Pe pământurile noastre
Cu drag dacă tu păşeşti

Şi mă uit înspre Dălina
Până încă-n Cărbunar
Unde ne-am găsit odihna
Pe al satului hotar

Valea Târgului — Rupturi
Delul Blaghii şi Armata
Nicidecum nu poţi să-nlături
Să-l renegi în clipa asta

Pe toate le-am colindat
În a mea copilărie
Lucrând sau la păşunat
Pe sub bolta argintie

Ce frmoasă e Bogata
Ca o floare de bujor
Când sufletu-ţi este gata
Să bea apă din izvor

Podu Lacului era
Loc de joacă pentru noi
Pe când turma ne păştea
Toţi fiind atunci la oi

De-a untuţu ne jucam
De trăiam din plin în toate
Căci oile ne vedeam
Nu flămânde — nu-nsetate

Ce frumos e satul meu
Luat din copilărie
Să te plimbi prin el mereu
Pe braţe ca să te ţie

Dosu Răcii eu nu pot
Să îl uit să-l dau uitării
Mic copil când eu am fost
L-am bătut din lungul zării

Şi spre colţul de pădure
Am găsit atunci saptiu
De-o culoare să îţi fure
Întreg sufletul tău viu

Fluturi gingaşi printre flori
Uneori se zbenguiau
Umplând fijinţa-mi de fiori
Ce adânc mă săgetau

Ce frumoasă e Bogata
În Ardeal când tu o vezi
Aşezare cum nu-I alta
De nu-ţi vine azi să crezi

Bate-n geamuri iarăşi ploaia
Pe sub palele de vânt
Eu doar singur pe Lupoaia
Tai în fugă-al ei pământ

Mai apoi spre Lorniţ iată
Sunt pe-o aripă de vânt
Stăruind s-ajung o dată
Să calc iarăşi pe pământ

Şi-ntreg satul eu să-l prind
Printr-o dulce-nchipuire
Şi cu ochii să-l cuprind
Într-o nouă înflorire

Ce frumosă e Bogata
Pus pe-o aripă de ploaie
Când lumina este alta
De-nspre sine te îndoaie

Gingaş sat ardelenesc
Ca şi perele de vară
Când în gură-ţi se topesc
Bune bune să îţi pară

Floare scumpă din Ardeal
Pe aripi de ciocârlii
Până mai pe După Deal
Sau în toamnă pe la Vii

poezie de Ioan Daniel Bălan (4 aprilie 2018, Cluj)
Adăugat de Ioan Daniel Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Doar tu

Îmi eşti cea mai frumoasă dintre ele,
Tu nu mă crezi, păcat, mă tot frământ
Eşti cea care străluce printre stele
Şi-mi dă puterea de a fi cuvânt

Te pierd, de fapt te pierzi printre emoţii,
Iar eu te mângâi... Doamne! Sper să pot!
Să-ţi pot aduce-n dar ce doar poeţii,
Mai reuşesc să facă, dintr-un tot

Mi-e dor, mi-e foarte dor de-o-mbrăţişare,
Pe ultima, îţi spun: nu pot s-o uit!
Nu pot să fiu un suflet în uitare,
Când trupul tău în juru-mi încă simt

Tu să mă crezi femeie... nu e alta
Şi chiar dacă ar fi, nu va fi tu,
Pe noi ne leagă sufletul şi soarta,
Iar între noi nu poate fi un nu

poezie de Adi Conţu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Viaţa ca un pahar de sticlă

Omul preţuieşte viaţa
Fiindcă e prea scurtă.
Viaţa curge precum gheaţa,
Când este căldură multă.

Viaţa-i ca un fir de aţă
Care prea uşor se rupe.
Ori, ca un vânt în faţă
Care-ţi aduce gunoaie multe.

Viaţa-i un pahar de sticlă,
Când îţi cade jos din mână.
De jos nu se mai ridică,
Se transformă în ţărână.

E o pânză de păianjăn,
O suflă vântul şi-o strică.
Ori este ca un leagăn
Care-n valuri te ridică.

Sunt valurile vieţii noastre
Cu fapte bune şi rele.
Cele bune-s flori în glastre,
Cele rele ne-aduc jele.

E bine, viaţa când o ai
Tu din plin s-o preţuieşti.
Pe moarte să nu o dai.
Alta nu mai dobândeşti.

Viaţa-i ca o frunză-n vânt
Măturată pe cărare,
Când a căzut la pământ
Se veştejeşte şi moare.

Şi totuşi, viaţa e perpetuă,
Dar nu pentru tine
Fiul o continuă
Şi asta e foarte bine.

De sfârşit nu se sfârşeşte.
Deci are perenitate.
Ia aminte şi gândeşte!
S-o trăieşte cu demnitate!

Tu gândind la viitor
Copiii cu drag să-i creşti!
Să le dai aripi de zbor
Că prin ei, şi tu trăieşti.

poezie de Dumitru Delcă (28 iulie 2010)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dor de Mărţişor

Un fir alb şi altul de dor înroşit

Împreună s-au unit

Ca să spună negreşit:

Primăvara a sosit!

An de an cu bucurie

Tot mai bine să ne fie

La mulţi ani cu sănătate,

Că-i mai bună decât toate...

... spuneţi voi şi mai departe...

La mulţi ani cu armonie,

De eşti bună de soţie

La mulţi ani laolaltă

Dacă vrei casă de piatră.

Cum ar fi de n-ar mai fi Primăvară

Şi ghioceii n-ar mai răsări iară?

Ar fi iarnă pentru eternitate

Şi fără flori sau păsări vreodată pictate.

Totuşi cel mai frumos Mărţişor

Nu e din flori cu aţă colorată.

E făcut din cel mai curat dor

Şi se dăruieşte etern... decât o singură dată.

PS:

Diana Şoşoacă, de 1 Martie

Îţi dorim cel mai frumos mărţisor

S-ajungi Preşedinte de Românie

Să ai sănătate şi spor!

poezie de Ciprian Dragne
Adăugat de ciprian_dragne
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fără tine

Fără frumuseţea ta ochiul meu ar fi sărac,
Printre griurile terne ştiu c-aş fi mereu posac!
Ca o umbră călătoare fără scop şi fără rost,
Poate c-aş trăi cumva, aş trăi, dar foarte prost.

Fără zâmbetul tau larg, care-ţi migdalează ochii,
Când imi scapi ca o felină, şolduri legănând sub rochii,
Alergând ca o copilă plină de dorinţi tu parcă
Te-ai născut să te ador, părul când pe spate-ţi joacă.

Când vorbeşti fără cuvinte, radiind de patimă,
Între inimile noastre vreau să pun o cratimă,
Însă tu, nevinovato, îmi pui semnul de-ntrebare,
Iar privirea-mi lacomă se transformă în mirare!

Fără tine parcă sunt, când nu eşti, tot mai sărac,
Şi te plăsmuiesc în gând şi în mintea mea te fac
Câmp cu flori înmiresmat, ziua, iar în noapte-mi eşti
Steaua mea strălucitoare de prin bolţile cereşti!

Fără tine, înger bun, cui i-aş mai aduce rugă,
Să mă scapi de iad, c-aş fi, în eternitate, slugă?
Întunericul din mine, n-aş putea să-l risipesc,
Dacă nu mi-ai fi lumina, aş putea să mai iubesc?

Flori M Flori (Florentina Mitrică)
28.01.2021

poezie de Florentina Mitrică (28 ianuarie 2021)
Adăugat de Florentina Mitrică
Comentează! | Votează! | Copiază!