Natură moartă

( Sufrageria nu ştiu să fi vorbit vreodată
În stihuri ori în proză - şi cred că-n orice gest
Să le surprindă graiul, ar fi rămas mirată
Însăşi urechea Domnului Jean de la Fontaine.)

Tacîmurilor, linguri, furculiţe şi cuţite,
Le-am auzit revolta pe şoptite
În spălatorul din bucătărie.
- " Noi nu slujim decît cu farfurie
Şi stăm numai atît la masă
Cît se dumică felul de mîncare grasă,
Şi repetăm o singură figură:
Din gură-n blid şi de la blid la gură.

În farfuria-ntinsă ori adîncă
Ajuţi boierii-n timpul cît mănîncă.
Tot rostul nostru e să stăm aproape
De mînă celor ce-au să se îndoape.

Din strălucita mea tovărăşie
Trec în lighean, de-a dreptul în leşie.
Icre, stacoji, sos franţuzesc
Totuna mi-s că tot mă murdăresc,
Şi, tot trecînd prin pipăiri şi guri,
Nu mai cunosc mîncarea de lături.
N-aş vrea să-mi fac păreri, dar cînd ne-au luat,
Spuneau:" Sunt de argint curat ". "

Dar adevăru-i numai pe cutie
Şi-n galantar, unde stă scris: -Argintărie-.
Nu te-ai întors în cîrpă niciodată,
Să-ţi vezi şi coada că ţi-a fost gravată?

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Natură moartă

În farfuria-ntinsă ori adîncă
Ajuţi boierii-n timpul cît mănîncă.
Tot rostul nostru e să stăm aproape
De mînă celor ce-au să se îndoape.

epigramă de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Crăciun cu nepoţii

Mai nou la toate mesele de fiţe,
Să fie garniturile complete,
Se pun cuţite, linguri, furculiţe,
Şi lângă fiecare blid... tablete...

epigramă de Eugen Ilişiu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blestem

Unde, mândro, te-ai ascuns
De mă laşi fără răspuns?
Unde, mândro, ţi-este gândul
De-ţi duc dorul nopţi de-a rândul?
Eu mă zbat, mândra-mi dispare
Şi de mine habar n-are!
Mă zbat singur, ca un peşte,
Mândra nu mă mai iubeşte!

Să fii, mândro, blestemată,
Nu mi te-ai păstrat curată,
Te-or mustra păreri de rău,
N-am putut să fiu al tău!
Iar de vrei să mă blestemi,
De nimic să nu te temi,
Doar de bunul Dumnezeu,
Sunt al Lui şi este-al meu!

Mândro, de te prind cu altul,
Fac scandal să afle satul,
Dacă nu-mi vii înapoi
Singur-cuc zac în zăvoi!
Să nu zici că nu ţi-am spus
Că de boală sunt răpus,
De-oi pleca să nu mă plângi,
Doar durere-n piept să strângi!

Să fii, mândro, blestemată,
Nu mi te-ai păstrat curată,
Te-or mustra păreri de rău,
N-am putut să fiu al tău!
Iar de vrei să mă blestemi,
De nimic să nu te temi,
Doar de bunul Dumnezeu,
Sunt al Lui şi este-al meu!

Izbăvire vreau să-ţi fie
Izvorul de apă vie,
Numai ploaia când revarsă
Să-ţi sărute gura arsă,
Numai vântul când adie
Pletele ţi le mângâie,
Numai noaptea când coboară
În mantia-i te-nfăşoară,

Să fii, mândro, blestemată,
Nu mi te-ai păstrat curată,
Te-or mustra păreri de rău,
N-am putut să fiu al tău!
Iar de vrei să mă blestemi,
De nimic să nu te temi,
Doar de bunul Dumnezeu,
Sunt al Lui şi este-al meu!

Iară boarea cea tihnită
Să-ţi vrea noaptea liniştită,
Numai stelele din zori
Fie-ţi ochi strălucitori,
Să stăm tâmplă lângă tâmplă
Că-n final aşa se-ntâmplă:
Stelele, noaptea şi luna
Ne-or veghea întotdeauna!

Să fii, mândro, blestemată,
Nu mi te-ai păstrat curată,
Te-or mustra păreri de rău,
N-am putut să fiu al tău!
Iar de vrei să mă blestemi,
De nimic să nu te temi,
Doar de bunul Dumnezeu,
Sunt al Lui şi este-al meu!

poezie de Petre Prioteasa
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

La margine de hău

Ne-au rămas satele pustii şi reci
Şi-n urma lor se stinge un popor...
Ne-au rămas sufletele fără viitor,
Iar capetele de pe umeri, seci.

Ne-au rămas numai amintiri,
Pe când credeam c-o să rămână
Tot neamul nostru prins de mână,
Într-o lume a fainelor trăiri.

Ne-a rămas numai să plecăm,
Către străini să ne luăm zborul...
Nu mai avem la ce da cu piciorul,
N-a mai rămas decât să ne cărăm...

Ne-a rămas numai ce-au vrut ei...
Aceste trupuri fără de conştiinţă!
Mai greu să scapi de neputinţă,
Când legile i-au transformat în zei...

Ne-au vrut exact cum am ajuns,
Cum nu s-ar fi putut mai rău...
Ne-au vrut la margine de hău,
Şi-au reuşit: le-a mers ca uns.

Ce "bravo" sunt aceşti mişei
Şi ce de plâns suntem noi, restul,
Dacă-am ajuns să picăm testul
De-a fi mai presus decât ei.

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (27 august 2019)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Proastă calitate

Am fost indus în eroare,
C-aşa-i negoţu' azi la noi,
Poate să fie şi-un gunoi
Reclamă-i doar şi prezentare;

Am cumpărat nişte cuţite,
Vreo şase toate, set frumos,
Mânere vere, de-abanos
Şi lame frate, ascuţite;

Le-am luat pentru bucătărie,
Nu mă-ntreba cât am plătit
Că sunt atât de şucărit,
Le duc ‘napoi la prăvălie;

S-a întâmplat ieri după masă
Ceva de am rămas blocat,
Cuţitele ce le-am luat
Nu vreau să le mai văd în casă,

Nu mint şi nu fac băşcăle,
Că soacră-mea, pe negândit',
Căzu cu burta-ntr-un cuţit...
Păi nene, să vezi tragedie:
Al dracului... s-a îndoit!

poezie de Valeriu Cercel
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cei care-am fost la Troia

I

Această dragoste,
această lumină care nu mă cruţă
care mă obligă să-mi aduc totul aminte
şi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
cerul ca un obraz de copil.
Dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări.
Am fost poate naivi cînd ne-am suit pe corăbii,
am crezut tot ce ni s-a spus,
marea fierbea ca sîngele nostru
şi cînd tăceau valurile
nu se auzeau decît vorbele noastre trufaşe
atît eram de convinşi că înţelepciunea e un cuvînt găunos.
Apoi corabia noastră a mers prin nopţi în care lumina
era un fel de amintire ciudată
şi printre păsări albe care zburau
între noi şi greşelile noastre
şi nu ne mai separa de zei decît moartea.
De ce trebuia să fiu vinovat
cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios?
Uneori vîntul mă face să cred că totul a durat doar o clipă,
cînd eram stînjeniţi amîndoi
şi nu mai ştiam ce să spunem,
dar nimeni nu mai vrea să audă de consolări,
iar păsările albe care zburau
pe mare între umbrele noastre şi zei
îmi amintesc că acesta sunt şi nu altul,
aceştia suntem şi nu alţii,
noi care-am fost împreună
şi singuri la Troia.

II

Am lăsat în urmă atîtea mări şi greşeli
încît mă întreb, de ce trebuiau toate acestea?
De ce ne trebuiau remuşcări pentru a învăţa să iubim?
De ce trebuiau toate acestea, de ce?
Da, trebuiau.
Trebuiau, poate.
Trebuia poate să fim mai întîi vinovaţi
pentru a învăţa să iubim.
Trebuia să greşim
pentru a cunoaşte sfîrşitul greşelii
şi poate numai cei ce-au fost la Troia au dreptul să spună
că ştiu totul despre iubire şi ţărm.
Nimeni nu va cunoaşte vreodată mai bine ca noi
ce înseamnă iubirea, pentru că nimeni
n-a pierdut-o şi n-a visat-o ca noi. Pentru că
nimeni n-a trebuit să tacă mai dureros decît noi
cu speranţa că-ntr-o zi vom striga: iată ţărmul! Pentru că
nimeni n-a privit ca noi steaua prăfoasă a singurătăţii
luminîndu-ne mîinile
în vreme ce ne-acopeream ochii ca să ne-aducem aminte mai bine.
Şi iarăşi cerul aşa cum îl ştiu, strălucind după ploaie,
şi mă întreb, poate, pentru ultima oară.
De ce trebuiau toate acestea, pe care nu le mai pot răscumpăra
decît iubind şi mai mult ţărmul
pe care stau şi visez că voi ajunge într-o zi?
Şi mai ales de ce suntem noi vinovaţi că toate acestea au fost?
Cînd eu n-am vrut decît să rămîn credincios.
Cînd noi n-am vrut decît să fim asemenea păsărilor
cărora nu le pasă nici de zei, nici de timp.

III

Dar eu ştiu că moartea există
şi există şi ţărmul,
există în zori plaja goală
şi există urmele care ne fac vinovaţi,
există corăbiile care ne-au dus la Troia
şi există iubirile pentru care n-am avut vreme destulă,
există amintirile
şi există pescăruşii ţipînd,
există nisipul de care mă lipeam gol la amiază
şi există locul gol de lîngă mine,
exsită toate, numai tinereţea s-a dus
în acest prea lung asediu al Troiei,
în acestă eroare spre care ne-am dus liniştiţi.
O, gustul ucigaş al plecării.

IV

Am cutreierat ani în şir mările
şi cînd ne-am întors ne-am dat seama
cît de puţin ne îndepărtasem de ţărm.
De fapt, nu ne îndepărtasem deloc.
Eram tot acolo şi iubeam aceleaşi lucruri
numai că eram mai bătrîni
şi ne venea greu să surîdem.
Ne-am pierdut la Troia obiceiul de a asurîde uşor.
Şi iubim altfle, mai trist.
În rest, suntem aceiaşi şi iubim aceleaşi lucruri,
iubim...

V

Suntem obosiţi
şi nu ne mai separă de zei decît moartea.
Am văzut cum se goleşte clepsidra
şi cineva dintre noi spunea că şi mormintele mor,
nu numai cei ce-au coborît să le umple, şi poate aşa trebuie,
altfel mormintele ar cuceri toată lumea.
Suntem obosiţi, dar acum ştim ceea ce ştiu şi zeii.
Şi poate chiar mai mult. Am descoperit în noi înşine
lucrul cel mai important pe care trebuie să-l ştie un om.
Această dragoste,
această lumină şi vîntul care nu ne cruţă.
care ne obligă să ne-aducem totul aminte...

poezie celebră de Octavian Paler
Adăugat de Sagittarius
Comentează! | Votează! | Copiază!

84

Cu opaiţ şi cu lună,
Ne-am scris nopţile-mpreună.
Şi la rău, ca şi la bine,
Nu prea m-am uitat la mine,
Ascultînd numai povaţa:
Omul să-şi muncească viaţa.
Mi-am muncit-o - şi atît -
Ca să-mi treacă de urît.

poezie celebră de Tudor Arghezi din Versuri -1980
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lighean cu leşie

nu-i aşa că ţi s-a întâmplat şi ţie
ca mie acum în faţa albei hârtii
tâmpla să ţi se pară un lighean cu leşie
şi să te întrebi dacă e-o stare de rău sau de bine
după atâta foc de-o viaţă întreagă

desigur că da şi mai tuturor de pe-aici
pot zice răscolind prin cenuşa unui deceniu
după tăciunii nestinşi
unde-s esenţele tari ce ardeau în văpăi
unde sunt flăcările iuţi şi jucăuşe-ale esenţelor moi
ude cenuşi pe fund de lighean tăcerile lor
atât oare se-alege de noi

simt gândurile făcute păduchi
foşcăind pe scalp din afară
şi-mi vâr părul albit în lighean
capul curat să redevină trunchi
pe care surcele de vise să fac
în vatra tâmplei s-aprind iar şi iar focul...

poezie de Ioan Postolache-Doljeşti
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Blesteme

(Tudor Arghezi)

Uşure, prin leşia dimineţii,
La ceasul cînd se iscă precupeţii,
Am fost lovit din trecere o babă
Ce se ivise-n calea lumii, slabă.
Gîndul, rămas în urma mea,
O a ghicit zicînd pre ea:

În două surcele de vreasc să se facă
Picerele tele, făptură buimacă.
Presni-ţi-ar timpanu',
Să n-auzi cînd trece traivanul.
Să uiţi la cetanii tipicul
Si psalmii în zi de Crăciun.
Să n-ai după masă tutun.
Să-ţi pută buricul.

Vedea-te-aş în vreo fiţuică
Pus cu litere de-o schioapă.
Curge-ţi-ar pe-o nară ţuică,
Pe cealaltă numai apă.
Lăuda-te-ar Bogdan Duică
Si pupa-te-ar Popa Iapă!

Răstoarne-se cerul, să-ţi cadă-mprejur
Tăria sfărîmată în cioburi de-azur.
Pornească-se vîntul, cînd somnul începe,
La să-ţi necheze o mie de iepe.
Stihia, deasupra, să macine-n guşe
Ninsori de funingini si ploi de cenuşe.
Să latre la tine căzut în noroi
Zăvozii furtunii cu coada vulvoi.
La urmă şi munţii, sculaţi în picioare
Cu labele-n solduri pornind fiecare,
Pe creştet să-ţi calce, făcîndu-te turtă,
Să nu se cunoască genunchii de burtă.

Pe tine, jivină de mare valoare,
Te blestem s-adormi de-a-n picioare
Si cînd vei cerca să mai scrii vreo sudalmă,
Să-ti fete un şoarece-n palmă.
La fund, călimara apropae uscată
Să aibă şi-o muscă-necată
Si, stropi de cerneală zvîrlind pe hîrtie
Penita crăcită să nu vrea să scrie.
Un dinte să-ţi crească, de cremene lungă
Întors către lume să-mpungă,
Iar altul, de cocă şi moale, atins,
Să-l simţi că te doare-ntr-adins...
La urmă, o droaie de tipuri nefaste,
Profund imbecile si vag pederaste,
Să-ţi strîmbe-n neştire ţinuta şi graiul,
Si-n uliţi să crească alaiul
Vîrtej petrecîndu-te-n cale
Păcate, măscări, osanale.

Iar tu, piază rea,
Nu te depărta
De prin preajma sa.
Dă-i în ochi albeaţă,
În păr mătreaţă,
În nas roseaţă,
În inima un ceas rău,
În piept o scoabă
Si-n pat o babă.
Fă din el păpuşe,
Să-l strivească-n uşe
Fată jucăuşe:
Să-i smulgă urechea si ţîţele
Să-i curgă prin coate tărîţele,
Stuchi-l-ar mîţele!

poezie celebră de George Topîrceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Risipei se dedă florarul

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

De pe stamine de alun,
din plopii albi, se cerne jarul.
Orice-nceput se vrea fecund,
risipei se dedă Florarul.

Polenul cade peste noi,
în preajmă galbene troiene
alcătuieşte-n aur fin.
Pe umeri cade-ne şi-n gene.

Ne cade-n gură când vorbim,
şi-n ochi, când nu găsim cuvântul.
Şi nu ştim ce păreri de rău
ne tulbură, pieziş, avântul.

Ne-om aminti cândva târziu
de-această întâmplare simplă,
de-această bancă unde stăm
tâmplă fierbinte lângă tâmplă.

Visând, întrezărim prin doruri -
latente-n pulberi aurii –
păduri ce ar putea să fie
şi niciodată nu vor fi.

poezie celebră de Lucian Blaga din Cântecul focului
Adăugat de Rodica Kadar
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cearta buzelor - sărutul

Dacă mă cerţi numai pe mine,
De n-aş mai fi la gura ta,
Numai pe tine te-ai certa,
Căci nu ai mai avea pe cine.

Mă faci la gură cum îţi vine,
Dar important e că mă faci;
Te rog din suflet să nu taci
Din gură; nu mă pot abţine

Să mor, dacă nu sunt făcut
De gura ta cu două buze,
Ce-au fost create să m-acuze
Că nu le dau niciun sărut.

Le-aş da, că ştiu că nu mă iartă,
Dar te întreb raţional:
Cât le sărut pasional,
Pe mine cine mă mai ceartă?

poezie de Marius Robu din Suflet la troc (18 septembrie 2014)
Adăugat de Marius Robu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mesagerul iubirii

Tu dormi, iar trandafirul meu aşteaptă
să-ţi simtă respiraţia din vis
şi doar atunci să îţi vorbească-n şoaptă,
aşa cum ne-am vorbit şi mi-a promis.

El îţi va spune,-n visul tău, cum eu
mă cred pierdut atunci când te privesc,
cum simt ceva crescând în pieptul meu,
cât vreau să-ţi spun tot timpul: "Te iubesc!".

Îţi va şopti poeme de iubire
pe care le-am compus cu tine-n gând
şi-n graiul lui el îţi va da de ştire
că-n visul tău aş vrea să fiu oricând.

De-l vei cutremura cu un suspin,
te va trezi cu un miros plăcut
şi îţi va spune cum am să te-alin
sau cum voi fi la pieptul tău un scut.

Atunci, iubita mea, vei şti şi tu
tot ce simt eu, dar încă nu-ndrăznesc
să-ţi spun, de teamă că vei spune "Nu!",
chiar dacă-n vis, prin flori, eu îţi vorbesc.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu din Călător prin gânduri
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cînd veniră

Cînd veniră furii în ogradă
Ei n-au venit întîi grămadă.
Nu au venit cum vin, deobşte, hoţii
Cu ceata şi-odată cu toţii.
Ograda, satul şi cătunul
I-au cunoscut, venind, pe cîte unul.
Şi n-au venit nici noaptea, pe furiş,
Feriţi de drum şi luminiş.
Ei au venit cum vin vecinii,
În toiul zilei. Se coceau ciorchinii
Şi atîrnau din frunze poame coapte.
Era mai multă zi decît fusese noapte
Şi n-aţipeau, că-n deal se şi trezea
Ziua de aur în grădina mea.
M-au întrebat ce-mi fac copiii.
Unii munceau prin fundurile viei,
Alţii-i zăream pe scule cum se-ndoaie
Biruitori în luncă şi-n zăvoaie,
Cu seceri de scîntei şi cu topoare noi.
În lanurile de trifoi
Vedeam şi coasele cum zboară,
Tăind nutreţul meu a patra oară.
Cum auzeam că spun şi-ntreabă
Păreau să fie oamenii de treabă.

Dar cîinii ridicaţi în bătătură
Iau dus lătraţi, din gură-n gură.
Cîinii mei proşti, Potaia şi Lăţosul,
Citesc cu nasul şi mirosul.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Morgenstimmung

Tu ţi-ai strecurat cîntecul în mine
Într-o dup-amiază, cînd
Fereastra sufletului zăvorîtă bine
Se deschisese-n vînt,
Fără să ştiu că te aud cîntînd.

Cîntecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele,
Ca o lavandă sonoră. Iată,
Au sărit zăvoarele,
Şi mînăstirea mi-a rămas descuiată.

Şi poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cîntecul, şi degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape –
Şi-întreaga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prăbuşiră şi norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele... Mi-s
Şubrede bîrnele, ca foile florii.

De ce-ai cîntat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos –
Nedespărţiţi – în bolţi.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieţi, eu veneam din morţi.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

Cît mai sunt pe lume viu,
Nu trăiesc decît cînd scriu.

distih de Tudor Arghezi din Catrene şi distihuri (Versuri-1980)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ne vindem ţara şi onoarea pe-un blid de linte? Sau cu sabia în mână şi cu fruntea sus, stăm în faţa morţii sau a libertăţii?

Camelia Opriţa în Mircea Cel Batran ( citat din filmul Mircea )
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lia: Arată-mi ultima fotografie!
Lucian: Nu cred că ai vrea s-o vezi...
Lia: Dă-mi-o! Ah, da... Poţi s-o păstrezi pe aceasta. Mie nu-mi trebuie.
Lucian: Ţi-am spus că n-o să-ţi placă.
Lia: Nu contează... Spune mersi că n-am rupt-o! Dar nu cumva s-o arăţi colegilor noştri, să te lauzi cu ea.
Lucian: De ce-aş face aşa ceva?! Sincer, nu-mi stă în caracter... Din nou mă surprinzi, într-un mod neplăcut; cât de puţin mă cunoşti, Lia... Ce zici, mai stăm sau coborâm?
Lia: Mai stăm! Nu coborâm încă.
Lucian: Bine. Dacă zici tu, atunci să stăm. Dar nu prea mult. Aproape s-a înserat.
Lia: Nu-i nici o problemă, doar suntem pe Proxima.

replici din romanul Proxima, Partea a-II-a: "Planeta Proxima" de Cornelia Georgescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu ştiu c-au fost puţine

Eu nu ştiu ce ţi-a fost... dar ştiu ce-a fost cu mine,
Poate-o poveste tristă... sau poate-un basm nebun!
Tu ştii c-au fost prea multe, eu ştiu c-au fost puţine
Acele vorbe-alese... şi-aş vrea şi-acum să-ţi spun...
Că visu-mi este-acelaşi... acelaşi vis din care
Trezire să nu-mi fie... dacă nu-mi eşti trezire!
Nu pot fără de ochii-ţi, ce-mi amintesc de-o mare,
Cu valuri verzi-albastre şi-un ţărm plin cu iubire...
Născută-n miez de timpuri, la jumătăţi de vieţi,
Un rug născut spre-a arde... şi-o singură vestală.
Au fost prin noi... şi frunze... şi toamne şi nămeţi,
Ne-au mai rămas memorii... şi-o ultimă petală...
Eu nu ştiu ce ţi-a fost... dar ştiu ce-a fost cu mine,
Tu ştii c-au fost prea multe, eu ştiu c-au fost puţine.

poezie de Ion Apostu
Adăugat de dory58
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rânduri pentru Anul nou

Bine-ai venit, An nou!...
Bine-ai venit...
De când te-aştept aproape-am şi albit...
Dar fiindcă-mi intri-n casă-ntâia oară,
Te rog să nu-mi faci casa de ocară...
Nu te grăbi să-mi intri pe furiş,
C-abia sosişi...
Noroc că te-aşteptam deştept
Să te previu la timp, să fii atent,
Şi-n clipa marelui eveniment
Să-mi calci în casă cu piciorul drept...
Şi nu uita
Să-ţi laşi ciubotele afară,

Aşa te vreau!...
Te vreau la trup curat... neprihănit...
Şi tot aşa la suflet şi la minte -
Te vreau sub chipul celui arvunit
Pe treizeci de arginţi
Şi-un blid de linte!...

Şi-acum, că te-nduraşi să-mi intri-n casă,
Poftim la masă...
Dar mai nainte de-a gusta
Din vinul şi din pâinea mea,
Deschide-ţi ochii bine, ca să-nveţi
Povestea Coliviei cu sticleţi...
Şi-n urmă, dacă poţi să te-ntregeşti
Cu sfinţii din icoanele de pe pereţi,
Te rog - de pe parchete si sofa -
Să-mi schimbi covoarele de Buhara,
Şi-n locul lor tu să-mi întinzi
Numai velinţe olteneşti.
Ca să-mi rasfrâng cu ele, în oglinzi,
Podoabele mândriei strămoşeşti...
Iar pe măsuţele pătrate,
În locul florilor de crin, fanate,
Să-mi pui în strachine de lut
Crăiţe sângerii culese
În cinstea viitoarei florărese
Care, probabil, nici nu s-a născut!...

An nou...
Ai auzit ce-ţi cer?...
Nu-ţi cer să faci nimic în casa mea,
Mai mult decât ai face tu-ntr-a ta!...
Iar eu, un biet român ursit
Să fiu scuipat şi pălmuit,
Deşi n-am casă cu calorifer,
Te-adăpostesc de viscol şi de ger
Şi te cinstesc aşa cum se cuvine
Să fiu cinstit şi eu - măcar de tine!...
Te-ntâmpin ca pe-un frate-adevărat -
Un frate ce-mi va da napoi
Sticletele ce mi-a furat
Alt frate, mult mai mare decât noi!...
Te-ntâmpin numai cu atât -
Ce mi-a rămas -
Un "Ah" în gât,
Şi-un gest cu care te primesc
Ca pe-un "Specific românesc"!...

An nou!...
Fii nou de sus şi până jos!...
Copil al nimănui şi-al tuturor,
Copil din flori,
Copil gălăgios...
Desfăşură-te-ncet de pe mosor...
Încet... cât mai încet... şi liniştit...
Şi fii atent ca nu care cumva
Să ţi se rupă firu-n casa mea!...
Bine-ai venit, An nou...
Bine-ai venit!...

poezie celebră de Ion Minulescu din Nu sunt ce par a fi (1936)
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce ?

N-am vorbit cu insectele, nici pe ele nu le-am auzit să-mi fi vorbit.
N-am vorbit cu nici o divinitate, nici pe ele nu le-am auzit să-mi fi vorbit.
Sunt oare o insectă pentru toţi zeii
Sau sunt un zeu pentru toate insectele?

poezie de Kelly Kurt, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!