Judecata

Domnul a chemat odată
Arborii la judecată,
Ca să vadă ce rod are
De cu vară fiecare,
că de cînd nu mai gustase
Roadele, se-nstrăinase.

-" Îţi e de-a mai mare dragul,
De frumos şi -nalt ce-i fagul.
Uriaşule ce eşti,
Spune nouă ce doreşti."
Cît e de fălos şi tare,
Fu jignit de întrebare
Şi, uimit că-i cercetat,
S-a gîndit, s-a căutat...
Scoate dintr-o hîrtioară
Un crîmpei de cuişoară.
- " Ce nimic la ce zăplan!...
O să mai aştepţi un an.
Şi de-o fi iar de pomană
Te voi face buruiană. "

- " Dar stejarul? Să-şi arate
Vîrfurile-ncununate,
Ţine cerurile-n braţe,
Vrea de stele să se caţe
Lumea-ntreagă s-o cuprindă,
Rodul tău? "
- " Un sfîrc de ghindă."

- " Mi se pare că gorunii
Sînt cam neamuri cu păunii...
Numai umbră-n codrii mei
Şi nici ea nu dă din ei.
Umbra n-are rădăcină
Şi-i ţărînă de lumină.
Se muncesc de-o veşnicie
Şi-au rodit o gămălie."

- " Unde-i bradul, că nu vine? "
- " Auzi şi-i e ruşine."
Bradul iese înainte
Drept, în sfintele-i veşminte.
- " Atît faci, sfinţia-ta,
Mînătărci de mucava? "

- " Plopii-astupă zorile
Şi adună ciorile.
Nu ştiu salcîmii ce vor
A păzi cu ghimpii lor.
Salcea, păcatele mele,
face moţuri şi nuiele.
Barem dudul face dude,
Ia, nişte burice ude,
Dar dă schitului un pic
De miere şi borangic. "

Folosind atunci prilejul,
Iată-l că sosi şi vrejul,
Nechemat cum a putut,
Şi, tîrîş a străbătut
Spinii, pirul, praful moale,
Cu dovleci de opt ocale.

- " Am adus nişte urcioare,
Luaţi-mi-le din spinare.
De cînd mi le-am aninat
De grumaz, m-am deşelat.
Nu sînt Doamne, prea puţine
Şi, cum vezi, is toate pline.
Le-aduc, hăt! din Suceviţa
Şi n-am rupt nici cobiliţa."

poezie celebră de Tudor Arghezi din VERSURI - 1980
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

ucată de piatră ce dă să cadă, şi cată înainte: Cît mai au pînă-n vîrful dealului?
Şi tot aşa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe culme. De aici-i mai uşor. Ajunşi în sat,
descarcă piatra astăzi la o gazdă, mîne la alta. La cîte unii duce şi săptămîni de-a rîndul.
Pe muiere-o cheamă Măria, dar oamenii, batjocoritori cum sînt, îi zic Fefeleaga. Tineretul mai
mărunt din sat aşa a pomenit-o: cu Bator de căpăstru aducînd piatră la unii şi la alţii. Cît aur vor fi
scos unii şi alţii din piatra adusă în spinare de Bator, Măria nu s-a gîndit niciodată să socotească, dar de multe ori, cînd Bator abia urca pe spinarea dealului, îşi zicea aşa în gîndul ei: "Din cîtă piatră a purtat săracul, mai că s-ar putea face un deal ca acesta". Îi plăteau de-o povară zece cruceri.
Şi cînd era drumul bun, putea aduce cinci-şase poveri. Tot făcea pe săptămînă vreo trei zloţi. Şi-şi zicea în gînd: "Tot putem trăi".

citat celebru din povestirea Fefeleaga de Ion Agârbiceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nici suferinţele nu sînt la fel

Nici suferinţele nu sînt la fel.
Unul apasă, altul rabdă-n el.
Pe unu-l doare talpa, pe celălalt grumazul,
Pe cei mai tari trufia, pe cei mai slabi necazul.

Tu gemi că eşti puternic, el geme că-i sărac,
Pe amîndoi jurat sînt să vă-mpac.
Un vinovat îndură, alt vinovat înfrînge.
Tu dai otravă, semenul dă sînge.

Nefericiţi şi crînceni amîndoi.
Care-i mai teafăr dintre voi?
Cînd schimb pe cel mai mare, de sus, cu cel mai mic,
În cumpăna întoarsă nu s-a schimbat nimic.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Clipe de cercetare... 1 Cor. 11,28

În clipe-adînci de cercetare,
cu dorul sfînt de-a mă-ndrepta,
îmi judec starea mea, Stăpîne,
în Faţa Ta.
Prin harul Tău Tu mi-ai dat dreptul
ca să mă fac un fiu curat.
Dar oare m-am făcut eu, Doamne,
cu-adevărat?

Prin harul Tău ai frînt robia,
ai rupt cătuşa celui rău.
Dar oare port eu azi în deget
inelul Tău?

Tu m-ai chemat să port cunună
ca rege-n veşnicul Tău cort.
Dar oare eu mă port ca rege?
Sau cum mă port?

Sînt eu un fiu născut din ceruri?
Sînt eu un frate-al lui Hristos?
Sau tot un rob, trudind cu teamă,
născut de jos?

Cînd sub păcat şi cînd sub lege,
robeam sub două vechi robii.
Dar Duhul Tău nu robi doreşte,
ci vrea copii.

Căci dacă n-ai găsit mireasă
pentru Adam la cei ce pier,
pentru Isus, nici jos în lume,
nici sus în cer!

Şi-ai vrut atunci din suferinţă
din rana cea din piept să-nchegi
o fiică mai presus de fire,
mai sus de legi.

O, Doamne Sfînt, eu nu sînt vrednic
nici robul robilor să-Ţi fiu,
şi totuşi, Tu, cu mii de lacrimi,
m-aştepţi ca fiu.

Isuse drag, spre-a Ta iubire
nu pot nici ochii-a-mi ridica.
Şi totuşi, Tu aştepţi şi-n mine
Mireasa Ta.

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şi tot aşa, cu popasuri dese, cu îndemnuri, ajung pe culme. De aici-i mai uşor. Ajunşi în sat, descarcă piatra astăzi la o gazdă, mîne la alta. La cîte unii duce şi săptămîni de-a rîndul.
Pe muiere-o cheamă Măria, dar oamenii, batjocoritori cum sînt, îi zic Fefeleaga. Tineretul mai mărunt din sat aşa a pomenit-o: cu Bator de căpăstru aducînd piatră la unii şi la alţii. Cît aur vor fi scos unii şi alţii din piatra adusă în spinare de Bator, Măria nu s-a gîndit niciodată să socotească, dar de multe ori, cînd Bator abia urca pe spinarea dealului, îşi zicea aşa în gîndul ei: "Din cîtă piatră a purtat săracul, mai că s-ar putea face un deal ca acesta". Îi plăteau de-o povară zece cruceri. Şi cînd era drumul bun, putea aduce cinci-şase poveri. Tot făcea pe săptămînă vreo trei zloţi. Şi-şi zicea în gînd: "Tot putem trăi".

citat celebru din povestirea Fefeleaga de Ion Agârbiceanu
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De cînd îl iubesc pe Isus

De cînd îl iubesc pe Isus,
mai 'nalt mi se pare înaltul,
cărările urcă mai sus
şi soarele-i altul!
De cînd îl iubesc pe Isus,
bujorii mai roşii se-arată,
iar stele cum ies în apus,
n-au fost niciodată.

De cînd îl iubesc pe Isus,
as vrea să-L ador ca Debora,
un cîntec, pe aripi adus,
ducînd tuturora.

Ca Iacov o scară aş vrea,
spre nouri de albe răsfrîngeri,
să urc tot pămîntul pe ea,
în murmur de îngeri.

De cînd îl iubesc pe Isus,
mi-e drag să văd oameni cum cîntă,
cu lacrimi de freamăt nespus,
pe cartea cea sfîntă.

Şi-aş vrea, cît cu dorul cuprind,
cînd n-or mai fi arcuri şi suliţi,
s-aud lumea-ntreagă vorbind
de Domnul pe uliţi...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Phantasma de luxe

La început puţin, apoi din ce în ce mai mult, se-aşază praful
pe noi. La început se-aseamănă cu puful fin de pe aripile
fluturilor. Apoi e ca noaptea desenată de un copil din amestec
de alb şi negru. Şi din ce în ce mai puţin alb şi tot mai mică luna.

Odată cu praful, se-aşterne liniştea. La început puţină, chiar
mai mică decît pauzele dintre cuvinte, apoi se-adună
ca în momentele în care discul s-a terminat şi nu-ţi dai seama.
La un moment dat liniştea devine violentă şi-ajunge
să ne curgă sînge din urechi.

Pe rînd mamele, taţii, prietenii, copiii ne spală de praf şi de linişte.
Mai întîi mai des, după aceea din ce în ce mai rar, pînă praful
devine gros şi liniştea o atmosferă în care ne abţinem să respirăm.
Ca să n-o tulburăm.

La început praful e uşor, dar într-un tîrziu e povara de sub care
nu ne mai ridicăm. Iar liniştea noastră se uneşte cu liniştea altora
şi formează un fel de cîntec. Îl aud doar cei legaţi prin jurămîntul
tăcerii.

La început mai mult, apoi din ce în ce mai puţin, iubirea se depune
în noi. E moale, e pufoasă şi atît de plăcută, la fel ca o plapumă
din lumină blîndă în septembrie. Şi cînd praful şi liniştea ne-au acoperit
complet, lăsăm plapuma să acopere locul gol de la masă.

La început am fost eu şi tu. La început mai mult eu, apoi mai mult
tu, pînă cînd praful şi liniştea şi iubirea ta m-au învăluit. Şi simt
cum fiecare cuvînt al tău se opreşte în mine, ca într-o poveste
care se tace pe sine pînă inima stă şi-aşteaptă trupul să mişte
ca un clopot.

Într-un tîrziu, praful meu, liniştea şi iubirea se vor aşeza pe tine
asemenea zăpezii ce se-aşterne lent, ca o singurătate cu care începi
să te obişnuieşti. Şi ţi se face frig, tot mai frig, la început cît o noapte
fără nimeni, apoi din ce în ce mai multe, pînă cînd vei striga. Atunci
mi se va opri sîngerarea din urechi şi te voi auzi.

Voi auzi şi voi striga şi eu, voi striga atît de tare încît vor dispărea
şi praful şi liniştea şi iubirea şi va rămîne doar adevărul:
doi oameni cărora oasele le vor fi prea mari pentru carne, moartea
insuficient de neagră şi-adîncă să ne ascundă şi chiar şi cerul va fi
prea mic să ne fie cearşaf pentru dragoste.

poezie de Leonard Ancuţa (septembrie 2010)
Adăugat de Leonard Ancuţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Plopii fara el

Pe lîngă plopii fără soţ
Trec anii cu încetul
Şi ei ar fi aproape toţi
De n-ar lipsi poetul.
El nu a fost nici cînd era
Doar trecătoare copii
Împrejmuiau absenţa sa
Şi fără soţ toţi plopii.
La locul lor toţi plopii sînt
Foşnind cu tot firescul
Dar n-au nici sens şi nici cuvînt
Lipseşte Eminescu.

Aşa sîntem toţi
Destinul ne-arată
Doar plopi fără soţ
Cu soţ niciodată.

Şi primăria-i are-n stoc
Şi-i numără într-una
Dar nu-i mai bate nenoroc
Şi nu-i foşneşte luna.
Nici primăvara nu dă sens
N-au vară, iarnă, toamnă
În jurul lor e-un gol imens
Ce Eminescu-nseamnă.
Iubita e acum pămînt
Pe care-aleargă mînjii
Sau a ajuns o frunză-n vînt
Într-unul dintre dînşii.

Mai bine nici să nu-i vedeţi
Sînt nişte plute oarbe
Numai poetul din poeţi
În cer îi reabsoarbe.
Bat cît mai trist un gînd din toţi
Frunzişul veştejescu-l
Pe lîngă plopii fără soţ
Şi fără Emïnescu.

poezie celebră de Adrian Păunescu
Adăugat de Ion Bogdan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mâţa

Cînd se şcoală iese-n tindă.
De-abia-ncepe să se-ntindă,
Şi-obosită de căscat
Se întoarce iar în pat.

Ca să doarmă şi mai bine,
Laba căpătîi şi-o ţine,
Şi din vis, cum s-a adus,
Că s-a pus cu burta-n sus.

Dar scurteica-i, ca de vată,
Cu opt nasturi e-ncheiată:
Şi dormind şi dolofani
Sug din ea cinci cotoşmani.

Creştetul, bălţat pieziş,
Pare strîns ca-ntr-un bariş
Înnodat cu două funte:
La urechile din frunte.

Ea visează poate, parcă,
O plimbare într-o barcă,
Pe un luciu argintiu
Poate chiar în Cişmigiu.

Că-i dă coadă-n ritm tîrcoale,
Ca-ntr-un lac de apă moale,
Coada ei de păr de pîslă,
Bătînd perna ca o vîslă.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Îmi pare rău

Îmi pare rău că Dumnezeu pe toţi,
Ne ia drept nişte spărgători şi hoţi
Şi nişte haimanale,
Crezînd că tot umblăm după parale
Şi după giuvaierele Mariei - Sale.

Le leagă noduri, le chiteşte într-ascuns,
Că să ne minţă, cu lumină el le-a uns
Şi le arată doar pe dinafară,
Că înlăuntrul lor e noapte chioară,
În care ţine totul să îngroape.
Îl supără să le vedem mai de aproape.

Că nici n-ajunge mînă la zăvoare
Şi se zgîrceşte şi te doare.
Pe toate celea scrisă-i fără carte,
Pedapsa lui - " Primejdie de moarte ",
Pe om, pe bobul mic şi pe gîndac,
Pîn' la sămînţa cît un vîrf de ac.
Nu mai vorbesc de cele mari detot;
Pînă la ele să ajung nu pot.

De cum atingi ceva, ori moare aia,
Ori tu, că peste tot văpaia
Lui umblă ca un fulger orb, şi trece,
Şi arde, şi ucide, nevăzută, molcomă şi rece.

Nu zic şi eu sunt tot o haimana,
Dar drag îmi eşti, Sfinţia -Ta,
Şi pot să mă -ncumet să jur
Că umblu, nu să fur,

Dar ispitit, să văd, şi cuvios,
Cum drămuieşti tu bezna de frumos,
De-ai pus-o pretutindeni cîte-un pic,
Nu zic că-i rău, nici bine vreau să zic,
Nici nu mă bag în meşteşugul tău.

Dar, vezi, că de părerea ta îmi pare rău.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

N-am numărat fericirea

N-am numărat niciodată paşii pe care i-am făcut
Pe calea către Puritate...
Şi nu ştiu dacă vor fi fost suficienţi!
Dar am avut grijă ca, fiecare din ei să ocolească noroiul!
Nici numărul treptelor pe care le-am urcat
Pentru adorarea Supremaţiei, nu m-a interesat...
E posibil, să nu fi zăbovit, îndeajuns!
Dar ştiu că, pe fiecare din ele, am lăsat o fărâmă din mine!

N-am numărat niciodată slovele pe care le-am găsit
În căutarea Luminii...
Probabil, nu voi ajunge niciodată la înţelepţire!
Dar ştiu precis că, niciun gând nu mi-a rămas în întuneric!
Nici vorbelor pe care le voi fi rostit
În contul Frumuseţii nu le voi fi ţinut seama...
Poate le-am spus de prea puţine ori!
Dar ştiu că, pe cele mai bune, nu le-am rostit încă!

N-am numărat niciodată zâmbetele pe care le-am dăruit
Pentru împlinirea iubirii...
Unele nu vor fi fost reuşite, din cauza propriei dureri!
Dar ştiu că, pe cele mai convingătoare, nu le-am dăruit, încă!
Nici drumurile pe care le voi fi străbătut
De dragul Dreptăţii şi Binelui, nu le voi fi memorat...
Poate voi fi mers prea repede, ori prea încet!
Dar pe ultimul, musai să alerg, ca să ajung la timp!

N-am numărat niciodată răsăriturile, dimineţile, amiezile
Din călătoria mea pe Pământ...
Sigur, am irosit mult mai multe decât am putut agonisi!
Dar vreau ca, apusul să mă găsească în tumultul trudei!
Nici de numărul zilelor în care am îngenunchiat
Pentru a mulţumi Fericirii, nu m-am învrednicit...
Poate Spaţiul şi Timpul nu-mi vor fi fost îndeajuns!
Dar în fiece noapte slăvesc cerul, dăruit de Tatăl Însuşi!

poezie de Iulia Mirancea (18 iulie 2014)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Halucinaţie intenţionată

Spuneţi-mi cînd, spuneţi-mi cînd
O să ne scoatem ochii din pantofi?
Ne-au intrat pe cînd manifestam cîntînd
Ca nişte pietre ude, ca nişte cartofi.

Ochii sînt ai morţilor foarte tineri
Şi circula sub asfalt ca niste ganglioni.
Am mai găsit vreo doi într-o vineri
Şi i-am ascuns în buzunarul de la pantaloni.

Ochii - dacă nu-i descoperim la vreme -
Lunecă iremediabil spre fundul pămîntului.
În drum, scot uneori o fîntînă cu blesteme
Pe la răscruci de drumuri, sub furculiţa vîntului.

Călcăm în fiecare zi pe mormane de pupile,
Pe sticla frageda, pe apă gelatinoasă.
Niciodată n-au alergat pe maidane atîtea bile!
Niciodată parada n-a fost mai frumoasă!

Şi am strivit sub calcîi un ochi ca o icră mare
Care-a mirosit pînă la ultimul rînd.
S-a făcut ziuă... Pîn' la ferestre au crescut trotuare...
Spuneţi-mi cînd, spuneţi-mi cînd?

poezie de Nina Cassian
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce?

Nu cresc copaci şi flori pe muntele de sare?
Cum iese apa din pământ?
Cum iese soarele din mare?
Ce-nseamnă "să mă credeţi pe cuvânt"?

Cum iese planta din sămânţă?
Stejarul dintr-o ghindă-atât de mică?
Când eraţi mici, vă atingea bunica?
Ce poate să-i provoace unui tată frica?

Unde-i cişmeaua de la care curge lapte?
Cum se cuprind tablourile-n ramă?
Cum zboară un elicopter?
Cum iese un copil din mama?

De ce e dudul plin de dude negre?
De ce e corcoduşul plin de spini?
Cum se imprimă vocile pe bandă?
Rechinii pui sunt pui, sau tot rechini?

Când un avion în aer explodează,
Şi arde, ce se-ntâmplă cu pilotul?
De ce pe cer sunt stele numai noaptea?
De ce copiii vor să ştie totul?

poezie celebră de Doru Davidovici din Dezminţire la Mit (1991)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Zadarnic

Cercul ochilor în jurul tău se prinde,
Tu eşti la judecată fără avocat,
Şi-i greu de explicat chiar tot ce s-a-ntamplat,
Şi-i greu de înţeles cum ea te poate vinde,
Şi ultima speranţă din suflet se desprinde,
Tu nu mai ai a spune nici două, trei cuvinte,
Şi realizezi cu ură că singur ai luptat,
Şi nu-i aşa frumos cum ţi-ai imaginat,
Un gând lăsat în urmă, privirea înainte,
Şi-aceleaşi amintiri se răscolesc în minte,
Şi spune unde-i rostul în lupta ce-ai purtat?
Căci în final din toate nimic n-ai câştigat,
Zadarnic ai iubit, zadarnic ai sperat...

poezie de Vlad Bălan
Adăugat de Vlad Bălan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vorbeşte, Doamne...

Vorbeşte, Doamne, căci sînt rob
şi robul Tău ascultă.
Mai toarnă-mi iar ulei în ciob,
mai dă-mi din grîul Tău un bob
şi dragoste mai multă!
Vorbeşte, Doamne, căci în piept
mi-e inima firavă.
Nebun mă face-orice-nţelept.
Dar eu cu mai mult dor Te-aştept
în vremea de zăbavă...

Vorbeşte, Doamne, căci sînt gol
şi-mi bate-n suflet vîntul.
Căci mii de corbi îmi dau ocol,
de cînd pe-al inimii pristol
Ţi-ai aşezat Cuvîntul.

Mai dă-mi din pîinea Ta un drob
şi flacără mai multă.
Chiar dacă-s fiu şi nu-s un ciob,
dar eu din dragoste sînt rob
şi robul Tău ascultă...

poezie celebră de Costache Ioanid
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Iarna de Crăciun

Iarna s-a prăbuşit peste aşteptările oamenilor
cu nişte amplitudini care se mişcă mereu,
eu te întreb cum poţi rămâne constant
când totul pare să se îmbrace anormal
după un scenariu necunoscut din timp.

Oricum şi sufletul meu se joacă cu anotimpul
face un om de zăpadă în curtea casei,
împodobeşte bradul de crăciun şi-i cântă,
iar tu eşti aşa de înduioşată şi visezi privindu-l,
într-o copilărie întârziată în care se joacă nepoţii.

Îl aşteapă pe Moş Crăciun şi bătrânul vine,
dar are şi el pretenţiile lui exagerate ca şi copiii,
se cântă, se spun poezii scurte şi chiar poveşti,
dar soseşte noaptea, copiii-s somnoroşi, moşul la fel
şi uite aşa trece minune de frumos şi dragoste.

Doamne ce de jucării, dulciuri, hăinuţe etc...
dimineaţa e mai săracă, nu mai vine niciun moş,
a fost pe la bunici şi mai ştiu eu pe unde
şi a lăsat şi acolo multe cadouri,
oricum până la anul e destul de mult.

poezie de Nicolae Vălăreanu Sârbu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nu întrebaţi !

Nu mai răspund la întrebări,
Răspunsuri n-am la ele ;
Le-am căutat în patru zări,
Dar cred că-s sus, la stele.

Nu pot nici eu să îmi explic
Lucruri nenumărate...
Nevolnic e omul şi mic,
Dar la vrea şti pe toate.

Nu ştiu de rostul pe pământ,
Ştiu cum doare iubirea...
Nu pot găsi nici un cuvânt
Să explic fericirea.

De ce alerg mereu s-adun
Comori nemăsurate?
În inimă n-am ce să pun -
Iubirea-i scrisă-n carte.

Nici nu pot şti ce drum e bun
De străbătut în viaţă...
M-aşez confuz sub un alun:
Iubire... vis... speranţă...

Nu mă-ntrebaţi, vă rog, nimic,
Ce-i rău sau ce e bine!
Vă dau dintr-un răspuns un pic:
Omul nu veşnic ţine!

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu (29 aprilie 2014)
Adăugat de Ioan Ciprian Moroşanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

ABC

A vrut Dumnezeu să scrie
Şi nici nu era hârtie.
N-avea nici un fel de scule
Şi nici litere destule.
C-un crâmpei de alfabet
Mergea scrisul foarte-ncet.

N-aş vrea nici atât să-l supăr
Cât piperul de ienupăr,
Dar o să vă spui ceva:
Nici carte nu prea ştia.
Orişice învăţăcel
Ştie mult mai mult ca el.
El, care făcuse toate,
Nu avea certificate.
Câtu-i Dumnezeu de mare
N-are trei clase primare.
La citit se-mpiedica,
Nu ştie-aritmetica.

Ştie-atât: numai să facă.
Ia oleacă, pune-oleacă.
Face oameni şi lumină
Din puţin scuipat cu tină,
Şi dintr-un aluat mai lung
Scoate luna ca din strung.

Papagalul şi păuna
Şi-au smuls pana, câte una,
Ca să-i facă pensulă
Domnului din insulă,
Coliba de pe pământ
A Celui Inalt şi Sfânt
Fiind clădită de peşti meşteri
Intre talaze şi peşteri.
El a luat mai bine-o pană
De la tarca năzdrăvană
Şi-ascuţindu-şi-o-ntre deşte,
Despicând-o scolăreşte,
Şi-a făcut condei, în stare
A scrie şi pe piatră tare.

A-ntins cerul ca o coală
In toata Taria goală.
Insă până nu scria.
A luat atunci o nuia
Şi a însemnat cu ea,
Cu argint, stea lângă stea.
Şi ca să vadă pe schele,
A făcut şi cruci de stele.

Ce-a scris noaptea s-a zvântat,
Apoi, pân' la scăpătat,
Cu sugătoare de soare –
Şi ziua şi pe-nserare –
A citit şi tot a şters,
Câte-o vorbă, câte-un vers,
Şi câte o dată, fată,
Toata foaia, cartea toată,
Fiincă Dumnezeu ce-a vrut
P-ormă nu i-a mai plăcut.
Că din scrisele prea drese
Nici lucru prea bun nu iese.

Cât a scris el cerul tot,
Să spui drept, a şti nu pot.
Invăţaţi cu cărţulie
Cred c-aproape o veşnicie.
Pe cât mintea îl ajută
Melcul crede că o sută
De vecii întregi şi pline.
Melcul ştie, cred, mai bine.
Insă cerul, în sfârşit,
E de-atuncea tipărit.

poezie celebră de Tudor Arghezi
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Micul vânător

Spunea Mihnea către câine:
- "Tare sunt voios, măi Pik!
Uite-ţi dau un os şi pâine,
C-am să merg cu tata mâine
Şi cu tine merg, măi Pik,
Nu-mi mai trebuie nimic;

Am o puşcă-adevărată,
Am şi sac de vânător,
De s-ar face "mâini" odată
Să-mi văd puşca încărcată
Şi să văd şi eu cum mor
Păsărelele din zbor...

Va muri vreuna oare
Când oi da cu puşca? - Dar
Am să stau să vad cum moare?...
Că eu plâng, mai Pik, şi-mi pare
C-am să plâng şi-acuma chiar.

Plâng, dar mama-i vinovată
Că tot spune că-i păcat,
Ce, nu ştii? a plâns odată
Pentru-o pasăre-mpuşcată
Şi pe tata l-a certat
Că spunea că nu-i păcat...
Dacă spune tata, poate
Că-i aşa cum spune, dar
Bine-ar fi, măi Pik, de toate
Păsărelele-mpuşcate
Ar putea să-nvie iar...

Dar atunci la ce-ar fi bune
Gloanţe şi alici şi puşti
Daca-n sac nu ai ce pune
Când te-ntorci -? atuncea, spune,
Pentru ce să mai împuşti?

Şi cum mergi cu sacu-n spate
De n-ai gând să-mpuşti nimic,
Şi ce sac mai am eu, frate,
Şi ce haine încheiate
Cu butoni ce nu se stric'
Că-s de corn de cerb, măi Pik.

Ai să vezi tu mâni ce bine
Îmi sta mie vânător,
Merg cu tata şi cu tine
Şi-au să spuie toţi de mine:
- "Ce mai pui de vânător!"...

Pui de vânător, vezi bine,
Dar cu mila ce mă fac?
Când mi-o spune tata - "Ţine
Puşca drept, şi trage bine!"
Ce mă fac, măi Pik, ce fac
Când va face puşca PAC,

Şi-oi vedea eu păsărele
Moarte din pricina mea?...
Am să plâng mai rău ca ele...
Doamne, zău, ce de belele,
Vai de bucuria mea!...

Dar de-aş spune tatei oare
Că pân'mă deprind, aş vrea
Să merg doar la vânătoare
Şi să-mi fac o ţintă mare
Colo-n câmp să trag în ea?
Ce crezi tu, mă Pik, ar vrea?

Şi să-l rog să-mi dea şi mie
Să aduc ceva vânat?...
Uite-aşa, halal să-mi fie!
Cine ar putea să ştie
Că nu eu l-am împuşcat?

Dar de cineva mă-ntreabă
Ce aduc în sac, pot eu
Să mai fiu copil de treabă
De-oi minţi spunând în grabă
Că aduc vânatul meu?

Nu, măi Pik, întotdeauna
Le-am spus toate drept şi-acum
Să trântesc gogea minciuna
Pentr-un "bravo" luat în drum
Pe nedrept?... Ba nicidecum,

Eu răspund vorbă curată
Cum e drept, şi alt nimic; -
Că pe cei ce mint o dată
Nu-i mai crede nimeni, Pik.
Şi rămân pe viaţa toată
Nişte oameni de nimic".

poezie pentru copii de Elena Farago
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Amanţii mei

Amanţii mei
Sînt cărţile-nţelepte
Amanţii mei sînt vechi
Autori,
Cu ei ades
Am împărţit orgia
Din asfinţitul serii
Pînă-n zori.

Şi pasiunea mea
Este voinţa
De-a mă trudi
Pentru-o idee mare.
De-a risipi
Şi ultima putere
Ca visul sfînt
Să aibă întrupare

Plăcerea mea
E-n noaptea solitară,
Cînd obosită
De-a vieţii trudă,
Rămân uitată-n
Trista mea odaie
Şi pot să plâng
Ca nimeni să m-audă

Nu pot ceti
În taina grea a vieţii
Atâtea noi adîncuri
Se ascund!
Dar înţelesul ei
Prin suferinţă
Îmi pare mult mai larg
Şi mai profund

Amanţi sublimi,
Visare, poezie
ŞI tu durere,
Ce m0ai oţelit
Prin voi am învăţat
Ce este viaţa,
Prin voi m-am inălţat
Şi-am biruit

poezie de Agatha Grigorescu Bacovia
Adăugat de Lucia mandache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ce mai bard eram odată!

Foaie verde-n lung şi lată,
Vine weekendul pe dată
Să îmi spună că-i în stare
Să îmi fie sărbătoare
Şi, de vreau, pot sta în pat,
Nu hai-hui în lung şi-n lat.

Frunză verde-n doru' lelii,
Cum să stau când sâcâielii
Ce m-aşteaptă două zile
N-am ce-i face, nici cu pile,
Nici c-o vreme de năpastă,
Când e vorba de nevastă?

Foaie verde de-a de doping,
N-am ce face: merg la shoping,
Cum să dau cu oiştea-n gard?
O să uşurez din card,
Că-s doar bani şi, de-am noroc,
Mai trăiesc şi-i pun la loc.

Frunză verde (ioc) pe ram,
Doamne, ce nevastă am!
Când îi vine vreo idee,
Eu sunt pui de erbacee
Cu o frunză (ciuciu) lată
Şi, de ea, amorezată.

poezie de Daniel Vişan-Dimitriu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!