Uroborus

În ziua în care ne-am despărţit lumea părea că se sfârşea şi ea

Trăgeam aer în piept ca un animal prăbuşit în sunetul vernal
De cuţite ascuţite care chema la iubire

Norii se lăsaseră atât de jos încât nimeni nu se mai vedea
Sirenele, trenurile nu se mai auzeau, era linişte
O linişte ispititoare ca atunci când te pierzi în pădure
Şi te opreşti o vreme în loc şi nu ştii dacă ai stat
Cinci minute, cinci zile, timpul trecea dărâmat de la sine
Aproape inexistent, şi eu credeam c-am orbit, c-am surzit

Lumea după faldurile zilei se reinventa moale, subţire, lichidă
Treceam prin eprubetă odată cu ea, laolaltă cu crengi
Sticle goale, cai morţi, ca după viitură, trecusem prin garduri
Prin sârme ghimpate, amestecată cu mâl, cu inimi ciuntite
Şi oamenii adunau în neştire aceste foiţe de aur

Şi dintr-o dată un scâncet din măduva oaselor
De parcă în zori de zi dădeau muguri pe şira spinării

Era o primăvară care apare subit când vezi un copil cu sânul în gură

Sau ca atunci când eşti întins pe pat şi soarele perforează pereţii
Din tavan cad confetti de lumină, întinzi mâna prin cerul găurit
Şi niciodată nu prinzi acest cântec al ei

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam şi Eva

Şi-n ziua aceea când ne plimbam tăcuţi prin casă
Deşi mergeam pe parchet, simţeam o pădure în jur
Din când în când mai trosnea o creangă uscată
Căzută din ziua de ieri, întorceam capul speriată
Cu impresia că mii de ochi ascunşi ne privesc prin pereţi

Îmi place să cred şi acum că te plimbai prin mine
Că-n gândurile tale eram o alee lungă şi subţire
Un drum săpat în neant care garanta drepul la iubire

Eu asta făceam, păşeam încet, încet prin viaţa ta
Aşa cum păşesc soldaţii prin zonele minate
Era linişte şi senin, doar corbii se-auzeau
Şi-un mare gol mă striga să mă plutească în inima lui

Ne-am împreunat palmele şi ne-a ieşit un bol de cristal
Am intrat nestingheriţi în parcul de distracţii ivit

Era cald şi plină vară, când orice era posibil, mai ales să fii copil

Râdeam şi-am zis să mai încercăm o dată, ne-am încrucişat
Din nou palmele şi de data asta ne-a ieşit un foc de lemne
Din care săreau scântei şi-am început să spunem basme

Îmi place să cred şi acum că această boltă cerească
O pregătisei de mult timp numai pentru mine

Şi orice am fi făcut noi doi era ca şi cum deschideam
Întâmplător Biblia şi indiferent ce pasaj citeam ne însenina

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Întâmplări dinăuntru

Sunt lucruri pe care nu le spunem până la capăt, din lipsă de timp, din lipsă de curaj, din lipsă de noi înşine
Sunt lucruri care mor în noi de dimineaţa până seara şi habar nu avem ce sunt şi ce pierdem

Când dormi toate continentele de pe pieptul tău se apropie încet, încet, unul de altul
Ca în urma unui cutremur care are loc la mare adâncime şi care nu se resimte la suprafaţă
În corpul tău mor dinozauri, dispar specii, apar altele, toate fricile, toate iubirile se apropie
Unele de altele, îşi ramifică rădăcinile până cuprinde tot, se îmbină într-o formă de relief nouă
Privesc cum dormi dus departe şi totuşi atât de aproape încât îţi pot modifica cu degetele
Forma inima, forma gândurilor friabile prin mâna mea cleioasă ia fiinţă un vas de lut
În care îmi pot pune în siguranţă tăcerea şi mai ales iubirea, dau drumul iazurilor
Şi peştii îţi sar până aproape de tavan, liberi de ţărm, cumva fericirea izbucneşte
Dintr-o bucată de pâine pe care un câine o târăşte prin praf, e o nebunie de nedescris
Şi tu dormi, la toate răscrucile e pus semnul pericol de moarte, să-ţi ţină simţurile ascuţite
Niciodată nu eşti singur şopteşte semnul de fiecare dată când treci, de fiecare dată când trec
Toate săgeţile le pun în teacă, îmi fac loc în tine ca un copil fugit de acasă, liber de ţărm
Adorm şi eu în peştera asta rece unde se aude doar sângele picând din eprubetă

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dincolo de limitele formelor, există nemărginirea Lipsei De Formă, care locuieşte în adâncul Infinitului. Întoarcerea la Linişte are loc prin intermediul Liniştii, fără grăbirea paşilor, fără accelerarea procesului. Totul vine de la Sine atunci când te eliberezi de sine. Totul vine de la Linişte, atunci când devii liber de sunet - liber de sunet, continuând să exişti şi să dansezi în lumea sunetului, prin intermediul Liniştii. Dansul atinge forma sa cea mai pură, când dansatorul ascultă Liniştea din spatele sunetului, iar dacă un dansator dansează fiind conştient de Liniştea transcendentă a dansului, toate privirile vor fi atinse de strălucirea dansului său, căci Liniştea vorbeşte prin cel ce o ascultă şi ajunge în inimile celor care îl privesc pe cel ce grăieşte despre Fiirea Nevăzutului.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Conştiinţa Pură
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

nu eram de atunci,
tot ce venea,
nu văzusem,
nu aveam
tactici de sprijinit gândul,
se făcea greu, foarte greu
şi cădea.

era duminică la fântână,
mă uitam la femeile
care îşi spălau lacrimile cu leşie.
în aer se împânzea
un miros de bandaje murdare,
ca şi când ochii lor ar fi zăcut
prin spitale de război răni întregi.

lângă ele erau copii şi câini,
aveau aceleaşi priviri ridicate a frică
şi întrebare,
le era foame,
dar aşteptau cu maţele mute
să se scurgă durerea aia
a sângelui din femei
odată cu leşia şi sarea.

din case se auzea
câte un glas gros de băutură putredă
chemând încă o sticlă
sau încă o datorie la pat.
după gardurile conjugale,
era aproape târziu.

ici-colo se aprindeau lămpi abătute,
semn că se întorceau la tristeţe
ca tâmple supuse.
după ele veneau,
căscând de foame şi nevinovăţie
copiii şi câinii.

era spre noapte duminica,
nu mai era chiar sărbătoare,
palmele se auzeau înjurând
de dumnezeii mă-tii de femeie obrajii,
lasă că până mâine îţi trece.

apoi era linişte.

pe câte un prag,
mai rămânea un nesomn de copil,
mânca
un colţ de pâine umplut cu brânză.
se uita
la măreţia domnului
care a făcut stelele.

şi cred că la sfârşit plângea.

poezie de Corina Daşoveanu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cel ce vede Nevăzutul, atunci când priveşte văzutul, se vede pe Sine. Căci privitorul este Una cu ceea ce priveşte, iar ceea ce vede atunci când priveşte, îi arată privitorului locul din care priveşte. Privirea din spatele privirii devine activă odată cu Întoarcerea la Linişte, pentru că Liniştea trezeşte cele mai profunde taine ale fiinţei. Locurile interioare, care n-au fost vizitate niciodată, ies la suprafaţă prin intermediul Liniştii, deoarece, în Linişte, tot sunetul se aude mai clar. Şi, la nivelul său de bază, întreaga creaţie este sunet. De aceea, cel ce se scufundă conştient în Oceanul de Linişte, va cunoaşte cu adevărat aspectele cele mai fine ale sunetelor întâlnite. Liniştea nu e o stare, o emoţie, sau un sentiment. Liniştea este dincolo de orice simţ, în spatele oricărei creaţii. Liniştea nu e o vibraţie sau o energie, ci este sursa vibraţiei - sursa undei - sursa sunetului. Iar când te întorci la sursa realităţii tale, conţinutul realităţii tale va îmbrăca straiele Liniştii din care provine, deoarece, înainte de sunet, a fost Linişte. Şi este în continuare, căci Liniştea nu dispare atunci când e acoperită de sunet, iar sunetul care devine conştient de Liniştea din care a răsărit, devine conştient de Sine - de faptul că este Una cu Liniştea.

Cătălin Manea în Întoarcerea la Linişte, Introducere
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dacă n-aş fi crescut...

Dacă n-aş fi crescut
aş fi rămas acea copilă
veselă şi zburdalnică
în ochii căreia râdea
toată bucuria copilăriei
aş fi alergat încă
la fel de neobosită
pe toate coclaurile
şi prin podgoriile dragi
aş fi admirat şi acum macii
ce creşteau de nebuni
care înroşeau tot câmpul
şi obrajii mei de copil zvăpaiat
ce nu stătea o clipă locului
ce departe-mi pare
drumul spre acea fetiţă
de parca iarba a crescut
atât de deasă
între mine şi ea
şi nu pot răzbate
din spatele casei
Milcovul mă strigă
cu nostalgie ca atunci
când alergam desculţă prin prundiş
chiar dacă mă mai răneam
rănile parcă nu erau
la fel de dureroase
ca acum
eram mai curajoasă
decât băieţii
şi nu plângeam
acum când mă privesc
în oglinda copilăriei
mă văd cu alţi ochi
ce departe e lumea aceea
când oamenii se iubeau unii pe alţii
parcă şi iarba era mai verde
sub tălpile mele mereu goale
cerul era şi el mai albastru
mai curat
iar apa băută din căuşul palmelor
atât de pură
încât mă puteam oglindi în ea
ca-ntr-o oglindă fermecată
oamenii parcă nu alergau ca astăzi
atât de debusolaţi
în toate părţile
doar copiii alergau atunci
prin copilăria mea
ca-ntr-un joc de-a prinselea
azi când privesc în jur
oamenii aleargă continuu
nu se mai opresc
nu îşi vorbesc
şi nu mai zâmbesc...
din trecut mă strigă ea
fetiţa care dacă n-ar fi crescut
astăzi eu n-aş fi fost mamă
o privesc atent şi văd cum
îmi face cu mâna
şoptindu-mi să n-o uit...
şi ca să n-o uit
am închis-o într-o cămăruţă
a sufletului meu
deşi ştiu că
din când în când
mai iese de-acolo
să alerge prin copilăria ei
trag perdeaua timpului
şi zâmbesc melancolic
la peisajul unde doi copii
se joacă fericiţi în iarbă
conştiinţa mea mereu trează
mă scutură de mânecă
(dacă n-ai fi crescut...)
... şi din ochi mi se preling
picături de ploaie...

poezie de Alina Cristian
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Era numai labirintul nesfârşit al copacilor acoperiţi cu muşchi, unde era atât de linişte încât îmi ţiuiau urechile. Era întuneric ca în amurgul unei zile înnorate, cât să vezi că nu era numic de văzut. Alergam prin întuneric fără ţintă, căutând, căutând şi iar căutând, devenind din ce în ce mai înverşunată odată cu trecerea timpului, încercând să mă mişc mai repede, deşi viteza mă făcea mai împiedicată... Apoi visul meu ajungea într-un punct - simţeam că urmează acel moment, dar nu reuşeam niciodată să mă trezesc înainte să înceapă - în care nu-mi mai aminteam ce anume căutam. Atunci înţelegeam că nu era nimic de căutat şi nimic de găsit, că nu existase nimic altceva în afară de pădurea acasta goală şi înfricoşătoare, şi că nu va mai exista niciodată nimic pentru mine.

Stephenie Meyer în Lună nouă
Adăugat de lala
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când a fost gata casa noastră, ne-am mutat în ea. Era o casă nouă, cu un balcon lung, care suna ca metalul, nu ştiu pentru ce, când mă plimbam pe el, mai ales când umblam bocănind cu călcâiele pe scânduri. Prin grădină trecea un pârâu lat de-o palmă. Pe lângă grădină, trecea un pârâu mai mare. Din dosul casei, peste pârâu, un deal drept, care mi se părea că atinge cerul. În stânga un deal lung, pe care umblau vitele, ca nişte gângănii pe un perete. În dreapta câmpia, cu o pădure în fundul zării. În faţă satul.

Garabet Ibrăileanu în Amintiri din copilărie şi adolescenţă (31 iulie 1911)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Uşoară, cât de uşoară...

Atunci când ridici cerul cu mâinile,
că te-ai blocat şi vrei o gură de aer.
Ca atunci când erai copil
şi visele aveau panglici de argint.
Ca atunci când tragi hârtia portocalie
şi care zboară ca un zmeu,
sau ca o rachetă fără greutate
şi apoi cade ca cenuşa albă.
Cum ar fi şi cântecul unei fete
care s-a născut să ne încânte
şi tu eşti acolo fermecat,
uitându-te la ochii ei.
Ca iarba de sub picioarele tale,
care e udă de la roua,
dintr-o noapte de vară târzie.
Uşoară, cât de uşor
e un dans sub apă.
Uşoară, cât de uşoară
este o pânză de lenjerie.
Ca în ziua în care ţi-a zâmbit
prima dată şi ai sperat
că ai fost primul dintr-un milion.
Ca atunci când fiul tău adoarme
şi tu îl vezi ca pe cel mai scump din lume.
Oare cât de uşoară e viaţa!

poezie de Eugenia Calancea (7 septembrie 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când te-am întâlnit prima dată

erai undeva la periferia ta

acolo unde nimeni nu ajunsese vreodată

îmi amintesc, era frig

mergeam zgribulită

cu gluga trasă, nimeni să nu mă recunoască

am trecut poduri, mocirle, gropi de gunoi

amintirile veneau după mine ca omizile grăbite

când simt contracţiile şi se îndreaptă spre adăpost

să-şi bandajeze corpurile-n giulgiuri

şi veneau în masă ca după un exod al iubirii

se bandajau în larve, multe, mici

toate grămadă, fără nume

ca după un dezastru, ca după un blestem

neidentificate şi fără cruci

gata pentru viaţa de apoi

într-o viitură comună

tot felul de femei picior peste picior le păzeau

cu ţigările aprinse, rujate, singure

ele însele pietre funerare

pietre de hotar, nici nu mai contează

undeva aici printre oseminte

am văzut un loc verde, foarte verde

un luminiş, culoarea lui n-o pot explica

pentru că nu e pe Pământ

e doar în tine, nici tu nu ştii de ea

ţi se vede în ochi de câte ori mă priveşti

un parazit de care nu ai habar

care-ţi mănâncă pe-ascuns din măruntaie

la fel acest loc defrişat

se întinde şi mai mult când mă întâlneşte

un fel de răsărit al copilului din tine

de la o vreme orbesc

de câte ori dau mâna cu tine şi nu ştiu de ce

încep să par că deja nu mai sunt de prin locurile astea

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Acasă. Priviri de pe marginea drumului

azi am intrat puţin prin copilărie

albă şi rece era ziua în care
îmi plimbam anii
zăpada adormită pe garduri
îmi ţinea zâmbetul rotund
nu era frig
derdeluşul pustiu îşi lăsase urma
pe talpa saniei suită de tata în pod
mă necăjea doar gândul ros precum sfoara
împuţinată de la capătul de care
trăgeam cu tata

dar unde e tata...

în jur multă linişte
am nevoie de linişte

greu de înţeles de ce nu
a schimbat sfoara
ştia că o să vin de ziua lui
când albul înghite jumătate de cer
şi că am nevoie de sanie
poate am venit prea devreme
şi el s-a dus să caute un alt loc
pentru derdeluş

casa e crăpată pe la colţuri
şi frigul se zbate de zid
umbrele albe se-mpiedică de cruci

tata nu mai vine...

mă aplec
zăpada lăcrimează sub genunchi

chem prezentul
mâine o să-i aduc nepoţii
să pună sfoara şi puţin zâmbet
o să iau din visul de demult şi
o fărâmă din gardul îmbrăcat în alb

şi poate puţină linişte
să o păstrez pentru atunci
când alţii vor vorbi despre mine

poezie de Teodor Dume
Adăugat de Teodor Dume
Comentează! | Votează! | Copiază!

O altă vietate, salvată de pe epavă, ar fi vorbit fără îndoială cu aceeaşi sinceritate, dacă ar fi putut s-o facă. Este vorba de câinele care se arăta atât de furios când îl vedea pe Negoro – ură într-adevăr inexplicabilă. Dingo – acesta era numele câinelui – făcea parte din renumita rasă de dulăi din Noua Olandă... Dar nu în Australia îl găsise căpitanul lui Waldeck. Dăduse peste Dingo cu doi ani în urmă, rătăcind, pe jumătate mort de foame, pe coasta de vest a Africii, prin meleaurile unde fluviul Congo se varsă în ocean. Căpitanul lui Waldeck îl luase cu el pe frumosul animal, care rămase însă foarte puţin prietenos, părând să tânjească după vreun stăpân de care fusese despărţit în chip năprasnic şi pe care îi era cu neputinţă să-l mai găsească prin locurile acelea pustii. S. V. – două litere gravate pe zgarda lui – era tot ce mai lega pe acest animal de un trecut a cărui taină ar fi fost căutată în zadar.

Jules Verne în Căpitan la cincisprezece ani
Adăugat de Nemo
Comentează! | Votează! | Copiază!

Grup

Trăiau de foarte mult timp împreună
Şi cam începuseră să se repete.

El era ea,
Şi ea era el.

Ea era ea,
Şi el era tot ea.

Ea era, nu era,
Şi el era ele,
Sau cam aşa ceva.

Dimineaţa mai ales,
Până se alegeau bine,
Care cine mai este,
De unde şi până unde,
De ce aşa şi nu altminterea,
Trecea o groază de timp.
Trecea timpul ca pe apă.

Voiau uneori chiar să se sărute
Dar îşi dădeau seama la un moment dat
Că amândoi sunt ea.
Mai uşor de repetat.

Atunci începeau de spaimă să caşte.
Un căscat aşa de lână moale,
Care se putea şi croşeta
În felul următor:
Una căsca foarte atent,
Şi cealaltă ţinea ghemul.

poezie celebră de Marin Sorescu
Adăugat de Dan Costinaş
Comentează! | Votează! | Copiază!

De ce m-aş întreba când ştiu...

Nu tremurau salcâmii sub gerul iernii,
se scuturau doar crengile de chiciura cea rece,
Iar prin văzduh vântul trecea vuind,
de-atâtea nopţi îngenuncheate unui gând ce trece.
Nu se scurgeau prin timp trăiri efemere,
se adunau în amintiri plăcute,
Chiar dacă-ades, chiar şi prin vreme,
rămâneau tăcute şi mute.
Nu se-ascundeau stelele după norii cei gri,
se aprindeau în fiecare noapte pe bolta cerească,
Chiar dacă uneori doar pe cerul sufletului meu
mi se părea că e întuneric într-o noapte atât de albastră.
Nu îmi era frig, poate doar puţin teamă,
că viaţa se va scurge-n nemurire,
Dar tot speram ca într-o zi să îi dau
sensul spre o nouă mântuire!

poezie de Liliana Andrei
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Tânăr

Acum o sută de uşi
când eram un copil însingurat
într-o casă mare cu patru
garaje şi când era vară
pâna unde îmi pot aminti,
stăteam pe iarbă noaptea,
trifoiul îşi scutura zulufii peste mine,
stele înţelepte se aplecau peste mine,
fereastra mamei era o pâlnie
prin care se revărsau în curte aburi galbeni,
fereastra tatei, jumătate închisă,
era ochiul prin care se strecurau somnoroşii,
iar scândurile casei erau netede şi albe ca spermanţetul,
şi probabil că un milion de frunze
au navigat cândva pe ramurile care vor fi fost,
în vreme ce greierii se adunau în tarafuri,
iar eu, în trupul meu nou nouţ,
care încă nu era al unei femei,
le adresam stelelor întrebările mele
şi credeam că Dumnezeu chiar putea vedea
căldura şi lumina aceea parcă prelinsă din lună,
coatele, genunchii, visele, noapte bună.

poezie de Anne Sexton, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de Petru Dimofte
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mă doare la rădăcina unui înger

ca atunci când se năştea făt frumos
dintr-o lacrimă
sau mai ştiu eu din ce altă formă aerodinamică
precum se nasc poeziile
dintr-o inimă bătând pe nesăturate
flămândă ca un animal de pradă în creştere
aproape ca o explozie de aşa şi mai departe
sau de hai să ne trecem unul prin altul
cum se trec clipele prin nemărginire
....................
iubireeeee
nu simţi cum te culc la amiază
ca pe o floare de salcâm
....................
câtă lipsă de pădure mă colindă
iar eu promit primăveri după primăveri
dintr-o rădăcină dureroasă
ca o muzică
sau ca o şoaptă

poezie de Tudor Gheorghe Calotescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Atunci când...

Atunci când nu ştii cât costă trădarea
Întreabă de cei ce-au pierdut soţi şi fii,
Atunci când nu ştii ce înseamnă uitarea
Priveşte bătrânii uitaţi de copii.

Atunci când iubitul nu te iubeşte
Gândeşte-te tu câte inimi ai frânt,
Atunci când vezi fierul cum rugineşte
Dă-ţi seama că timpul e scurt şi e sfânt.

Atunci când te vezi fără bani şi sărac
Priveşte lumea flămândă, murdară,
Atunci când cazi jos, nu sta trist şi posac,
Ştergeţi genunchii şi ridică-te iară.

poezie de Natalia Popusoi (2010)
Adăugat de Natalia Popusoi
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

de când eram copil îmi plăcea să vorbesc cu tine
îţi admiram felul îngrijit cum te îmbrăcai
şi totuşi degajai un aer modest
verdele din ochi era câteodată o mare furtunoasă
sau un vultur liniştit scrutând lumea
de pe piscul muntelui
când eram bolnav mă ţineai de mână şi-mi citeai poveşti
îmi plăceau cel mai mult acelea când personajul principal
găsea o comoară în pământ, lângă o pădure
şi respiraţia ta
ca a unei păsări din lut albastru
m-ai învăţat că iarna e mai albă decât zăpada
seara te rugam să mai rămâi
dar aveai şi tu viaţa ta personală
chiar dacă erai un copil
pereţii mei erau pictaţi cu fluturi
într-o zi ai venit şi arătai foarte matură
ca o femeie pregătită să iubească
ai prins în palmă singurul fluture care zbura
avea aripile roşii, polenul se scutura prin aer, şi ochii erau puţin speriaţi
şi i-ai dat drumul pe fereastră
de atunci nu ai mai venit
dar eu păstrez fereastra strâns
la piept

poezie de Radu Chiorean (29 noiembrie 2018)
Adăugat de B IULIA CORINA
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jurnal de călătorie - de vorbă cu mine

fiecare zi mă renaşte aşa cum se aşează vrăbiile pe gard pun lacăt la poarta gândurilor amintiri însoresc zâmbete ca o rugăciune mai tânără cu un mâine care se face prezent
//sau cine mai ştie ce o mai fi
până atunci te sărut mamă şi-ţi spun sărut mâna suntem atât de departe dar tu ştii că eşti mereu aproape în sufletul meu
ne este bine aici
dar nu ca atunci când ne întoarcem
acasă culorile sunt atât de vii şi aerul atât de proaspăt
pământul se lasă călcat şi şterge urmele noastre
ca norii suntem //
umblu desculţă
picioarele mele au perne de aer
calc apăsat //
trenurile nu mai respectă orarul nici picioarele nu mai duc pe drumul ştiut
toate se întâmplă de parcă lumea se vrea de la început (Eva nu avea nicio rivală şi Adam se plictisea numărându-şi coastele)

de la un timp nu mă mai satur de somn şi visele-mi se aşează sub pernă numărând fulgii să văd dacă pot face măcar o aripă de înger să atingă lumea aceasta
şi o pajişte în care să zburde mieii care nu vor deveni niciodată oi

nu pot învinge timpul dar mă pot bucura de el

poezie de Mihaela Popa (Fulg de nea)
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Poemul de după

Nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

Sau poate că se scrie cu acea licărire fosforescentă
Pe care fiecare femeie o secretă în timpul unei nopţi de dragoste

Din cauza neajunsului văzut ca primejdie sau mai degrabă
Se scrie cu aşchiile sărite, el e aşa... o dâră de fum inevitabilă
Care apare după ce ne ardem la foc mic, înăbuşit, inimile
După care privim în gol ca şi când: noi suntem aceia atât de uşori

Şi trupurile noastre cumva moarte, neputinciose fac semne
Cu mâinile obosite, suntem aici, suntem aici, dar noi ne ducem în sus
Nu recunoaştem nicio voce, descărnaţi ne plângem de milă

Poemul de după e întotdeauna mai lung ca un oftat de la o fereastră anonimă
Un suflu evanescent surd şi tenebros care se pierde undeva în zare
Dacă nu cumva zarea e chiar pielea ta mâncătoare de basme

Geamătul pe care nimeni nu l-a atins, nimeni nu l-a gustat
O pasăre care vine şi bea apă din paharul pus la căpătâiul uşii

Unii spun că seamănă cu un curcubeu după ploaie, dar nu pot jura
Pentru că noi de câte ori am făcut dragoste am orbit amândoi
Ca şi când ne-am fi scos ochii cu buchete de flori

Ar trebui s-avem hambarele pline prin câte locuri am colindat împreună
Dar noi nu strângem nimic pentru iarnă, doar unul pe altul la piept
Poate că din slăbiciunea asta, mai mult o amorţeală, el se naşte

Şi când spun toate astea, imaginaţi-vă că eram pe un vârf de munte
Numai flori de colţ ieşeau din coastele mele după fiecare sărut
Poemul de după este revolta astrelor mele la atingerea ta

Iar răzvrătirea asta nu se scrie niciodată, nimeni nu are litere şi nici putere

poezie de Carmen Sorescu
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!