O femeie insensibilă

Rusia şi SUA-şi dau târcoale, se simte un fior de teamă.
Un tratat e-ameninţat mereu de haitele de câini,
E vorba de topirea viitoarei forme-n mamă,
De pietre topindu-se-n jurul unei rădăcini.

Pământul febril a pârjolit, tremurând şi blestemând:
Truda atâtor veacuri – o pierdere, cădere-n gol
Printre frunze şi insecte. Totuşi un gând
(dar unul în nici un fel ridicol )

Tresare-n în lume, refuzând acel joc
Cu umbra – şi cu bezna urmând după: a-învăţat
Că nu există parteneri de-încredere ( sprijin pe noroc )
Dacă pământul întreg iadului e destinat.

Că viitorul nu-şi poate face într-un naufragiu sediu,
Dar îşi are plămada în provocările de azi,
În istorii, oraşe, chipuri străine sau de camarazi
Pe care ura sau accidentul nu le pot ţine sub permanent asediu.

Deşi există bombe să răspundă altor bombe cu noi drame,
Deşi omenirea se-înfioară de spaimele prin care trece –
Pământul dezintegrat în secunda unei flame –
O moarte mai micuţă tocmai se petrece

Pe-un pat alb de spital, unde ea devine-absenţă,
Unde, amorţită, extrasă din participare şi din viitor,
Şi-a închis ochii la tot ce-înseamnă pe lume evidenţă,
Şi-a afundat capul în perne refuzând să fie martor.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul

Sub frunze ruginii
Geme pământul moale
După atâtea ploi
Şi viscol... şi ninsoare.

Sub stratul de omăt
Întreg pământul plânge
Ar vrea să nu mai ningă
Căci frigul îl străpunge.

.......................

A îngheţat...
Acum nu mai simte nici o durere
Şi nici zăpada care îl apasă
Însă ar vrea să simtă o plăcere,
Plăcerea paşilor ce calcă umbra deasă.

poezie de Sergiu Ardelean din Poezii de iarnă (15 ianuarie 2011)
Adăugat de MG (Ματθαιο`
Comentează! | Votează! | Copiază!

Creatorul

Peste tot mă văd doar pe mine
Nu există om care să nu-mi semene
Şi nici măcar un animal
Care să nu geamă cu glasul meu
Pe unde calc pământul se despică
Iar morţii poartă chipul meu
Cerul şi pământul, după mine au fost făcute
Soarele, luna şi întreg universul
Mă urmăreşte cu mii de feţe ale mele...
Nu ştiu de unde şi până unde
Această stranie şi nebunească asemănare
Că doar sunt un simplu Dumnezeu

poezie de Iustinian Gr. Zegreanu
Adăugat de Iustinian Gr. Zegreanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

O lume...

O lume de gheaţă
în secunda timpului
unde frigul respiră
prin porii necuvintelor
şi a luminii ascunse
în maluri pustii.
O lume în care zâmbetul
stă ghemuit
în colţuri de buze
Crăpate şi triste
ce au uitat să surâdă,
chinuite de întrebări
fără răspuns:
de ce eu... de ce noi?
O lume chinuită
unde se scriu istorii
în cărţi cu file murdare
de minciună,
cu pagini nescrise
de cei ce scriu
de obicei istorii.
O lume nefirească
prinsă în plasa
"peştilor piraña"
ce devorează
tot ce întâlnesc în cale,
adulmecând ca fiara prada.
O lume în care
secunda opreşte timpul,
în care nu se mai scriu istorii
şi nu se mai iubeşte.
LUMEA nu mai e o lume;
e doar... jungla în care trăim.

Dida Diana Cioponea.
Drepturi de autor rezervate.

poezie de Dida Diana Cioponea
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Eu cred că există o clipă în viaţa lumii când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la mamă, bunica la mamă, până se ajunge la o singură mamă. Una imensă. Ce linişte trebuie să fie atunci pe lume! În momentul acela, daca ar striga cineva «Ajutor!» eu cred că ar fi auzit pe întreg pământul. Dacă aş avea o sticlă goală, aş scrie un bilet şi l-aş lansa pe mare. «Mamă», aş scrie, «mi s-a întâmplat o mare nenorocire. Mai naşte-mă o dată!» Prima viaţă nu prea mi-a ieşit. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară. Dacă nici a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia oară, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria, mamă, numai dintr-atâta. Şi naşte-mă mereu! Ne scapă mereu câte ceva în viaţă. De aceea trebuie să ne naştem mereu.

citat celebru din Marin Sorescu
Adăugat de MG
Comentează! | Votează! | Copiază!

E un lucru tare misterios cu pasiunile omeneşti, iar în cazul copiilor totul se petrece la fel ca şi în cazul oamenilor maturi. Cei copleşiţi de o pasiune n-o pot explica, iar cei ce nu au trăit niciodată ceva asemănător nu pot înţelege. Există oameni care îşi pun în joc viaţa pentru a cuceri un pisc. Nimeni, nici chiar ei înşişi nu îşi pot explica limpede de ce. Alţii se câinează pentru a câştiga inima unei persoane care nici nu vrea să ştie de ei. Iar alţii se distrug, fiindcă nu pot rezista plăcerilor mâncării – sau ale băuturii. Unii îşi cheltuiesc întreaga avere pentru a câştiga la jocurile de noroc sau jertfesc totul de dragul unei idei fixe ce nu se poate realiza niciodată. Alţii cred că nu pot trăi fericiţi decât în altă parte de locul unde se află, şi călătoresc toată viaţa prin lume. Iar câţiva nu-şi găsesc liniştea până ce n-au devenit puternici. Într-un cuvânt există tot atâtea pasiuni, cât şi oameni.

Michael Ende în Povestea fără sfârşit
Adăugat de Micheleflowerbomb
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sus e cerul, jos pământul

Sus e cerul, jos pământul,
din cer ne priveşte Sfântul.
Dumnezeu ne ocroteşte,
iar pământul ne hrăneşte.
Cerul ne este lumina,
pământul ne e grădina.
Cerul, sufletul ne-adapă,
pământul de boli ne scapă.
Din cer am primit fiinţa,
tot din cer avem credinţa.
Noi ştim de unde venim,
ştim şi unde vieţuim.
Bun e cerul, bun pământul,
bine-i că rostim cuvântul.
Totuşi,
ceva rămâne un mister.
De ce urcăm scara la cer?
Ne cheamă oare, începutul?
De-aceea revenim la Sfântul?
La astfel de întrebare
răspunsul îl poate da,
doar timpul în derulare
şi-n eternitatea sa.
Şi cerul, dar şi pământul
sunt părţi ale vieţii noastre.
Când ne vine la toţi rândul
călătorim printre astre.

poezie de Dumitru Delcă (18 iulie 2021)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Pământul este singura lume cunoscută până acum care conţine viaţă. Nu există un alt loc, cel puţin în viitorul apropiat, unde specia noastră ar putea să migreze. Să viziteze? Da. Să se stabilească? Nu încă. Că ne place sau nu, pentru moment, Pământul este locul unde ne înfruntăm soarta. Se spune că astronomia te umple de umilinţă, şi că este o experienţă care construieşte caracterul... Pentru mine, aceasta subliniază, responsabilitatea noastră de a ne comporta unii cu alţii cu mai multă amabilitate, şi să păstrăm şi să preţuim acest palid punct albastru, singura casă pe care noi am cunoscut-o vreodată.

citat celebru din Carl Sagan
Adăugat de Catalin Popescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cioara bolnavă

Era ciudat că boala ei nu o putea vomita pe ea însăşi.
Cioara, deşirând lumea ca pe un ghem de lână,
I-a găsit celălalt capăt strâns legat în jurul propriului deget.

A decis să vâneze moartea, dar orice
Intra în capcanele pe care le întindea neobosită
Era întotdeauna propriul trup.
Unde se află acest celălalt care mă ţine sub puterea lui?
Cioara a plonjat, a călătorit, a luptat, s-a căţărat,
Iar la sfârşit, la o lungime de braţ, a întâlnit spaima.

Sub şoc, a închis ochii, refuzând să vadă.

Cu toată forţa, a izbit. A simţit lovitura.

Îngrozită, s-a prăbuşit.

poezie de Ted Hughes, traducere de Petru Dimofte
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Karen: Dar oare lumea se mai întreabă de unde vin poveştile? Or fi alte realităţi care îşi cer dreptul la venirea pe lume şi au un loc al lor în lume? Există locuri pe pământ, unde oamenii îşi împart cerul, pământul, vieţile, cu personaje de poveste. Lumea încă e frumoasă, pentru că se mai nasc poveşti.

replică din romanul Un secret în Los Angeles de Doina Postolachi (30 octombrie 2018)
Adăugat de Doina Postolachi
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cobai ...

Suntem cobaii unei istorii ce-n zbor trece.
Se fac experienţe pe noi, cu sânge rece.
Chiar dacă de milenii, eşti urgisit de vremuri
Şi pentru-a ţării glie va trebui să tremuri,
Va triumfa momentul să învăţăm vreodată,
Din propria greşeală, adesea repetată?!
Mi-aş pune chezăşie şi capul meu în ţeapă,
Că vom răzbate-n timpuri, cum trece gâsca-n apă.
Chiar un pariu aş pune pe viaţă şi-o ţigară,
Că 'geaba toţi strămoşii în lupte-au fost să piară.
În vremile tihnite sau de profundă criză,
Ce peste noi trecut-au, repriză cu repriză,
În meciul nostru crâncen cu lumea, în istorii,
Nicicând în astă lume nu vom împărţii glorii.
Nimic nu învăţat-am, o pildă nu se prinde.
Istoria şi lumea şi viaţa ne surprinde.
Chiar pregătiţi de moarte dacă am fi cu toţii,
N-am învăţat o iotă din viaţă, ca netoţii.
Prizonieri în lume cât s-o roti pământul,
Sub ţări ce au putere şi ne-asurzesc cuvântul,
Plecat vom ţine capul, ca săbii să nu-l taie,
Umil, şira spinării mai mult se încovoaie.
În lumea răvăşită de răscolirea-i crudă,
Rămâne doar credinţa să izbândim prin trudă.
Prin muncă şi sudoare vom înfrunta calvarul,
La fel cum peste veacuri răzbit-a şi stejarul
Şi codrul ce e frate, aşa precum se spune,
De la-nceputul lumii cu-ntreaga naţiune.
Dar de aceleaşi vremuri s-or repeta într-una,
Cum soarele răsare pe cer întotdeauna,
Mi-aş pune chezăşie şi capul meu în ţeapă,
Că vom răzbate-n timpuri, cum trece gâsca-n apă.
Istoria se repetă o dată şi-nc-o dată,
Iar fruntea mea rămâne mereu îngândurată...

poezie de Mihaela Banu din Ne învârtim în cercul vieţii (2012)
Adăugat de Mihaela Banu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Veşnic pierdut

Parcă veşnic pierdut prin ţinuturi străine,
Blestemat să tot sper la un veşnic peisaj:
Unde nori coloraţi îmi cântă despre tine,
Folosindu-ţi surâsul pe post de mixaj...

Unde soarele veşnic e alături de lună,
Unde stelele toate dansează-n jurul lor,
Unde natura toată nu te crede nebună
Pentru că te grăbeşti s-ajungi în viitor...

Unde bezna există doar în basmele lunii,
Unde sufletul lumii nu face pe nebunul,
Unde dragostea ta nu depinde de unii,
Unde dragostea ta depinde doar de Unul...

Unde eu sunt acelea ce îţi urmează paşii,
Când păşim împreună pe aceeaşi cărare!
Unde timpul, nebunu', nu îşi păstrează aşii
Pentru-al nostru final lipsit de apărare...

Unde lumea şi pacea se-nţeleg de minune,
Unde nimeni nu ştie să trăiască-n trecut,
Unde tu şi cu mine trăim totul pe bune,
Unde nici eu nu sunt veşnic pierdut...

poezie de Andrei Ş.L. Evelin din Începuturi (26 mai 2018)
Adăugat de Andrei Ş.L. Evelin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Să ne iubim

Să ne iubim cu fapta,
să ne iubim cu gândul,
cât noi vom fi pe lume
şi cât v-a fi pământul.
Să ne iubim cu totul,
să ne iubim în şoapte,
ducându-ne iubirea,
chiar dincolo de moarte.
Să ştii tu lună,
cât timp te voi privi
prin viaţa asta ce o voi petrece,
mereu, mereu,
în gând te voi iubi
chiar de esti
nepăsătoare şi rece.
Iubirea mea, se ştie,
ţine o veşnicie.

poezie de Eugenia Calancea (9 mai 2018)
Adăugat de Eugenia Calancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Mântuitorul a venit în această lume într-o iesle umilă, lipsită de confort! A venit smerit şi modest! Fără tentaţia luxului, fără ifose şi pretenţii princiare! Era Fiul Divinităţii dar nu şi-a arogat niciun drept! Ştia precis, ce va găsi pe Pământul pârjolit de prihană! Ştia şi, cu toate acestea, şi-a lăsat palatul onorabil - cel mai elegant din Univers- în schimbul unei locuinţe pasagere, de pe un Pământ arid, auster, pustiit de iubire...!

Iulia Mirancea în Roata vieţii (27 septembrie 2013)
Adăugat de Iulia Mirancea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini şi soare

Eram în vremea lui April
o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte
o floare, un tril,
un imn
venit de departe,
un copil,
o frunză
ca un zmeu de pânză.

Ţineam cu o mână
păpuşa de lână
pe drum neumblat,
plângeam, mamă,
cât te-am căutat.

Mă muşca pământul
plin de mărăcini,
mă-ntâlneam cu vântul
venit din vecini.

Eram în vremea lui April,
voiam să fiu mare,
când eram copil...
Ce timpuri călătoare,
mamă, rădăcini
şi soare.

Săream într-un ochi de apă,
în ghete să-mi încapă
ploaia, cerul, norul, vântul
printre care şi pământul.
Erau timpuri călătoare
şi-aveam frunze-degetare,
mamă, rădăcini
şi soare.

poezie de Camelia Opriţa din revista Plumb nr. 169 – Aprilie 2021 - revista U.S.R. Bacău
Adăugat de Ileana Vasiliu -Odobescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când mama plânge

Când plâng ochii unei mame, plin de lacrimi e pământul,
Mama stele-n suflet are, ea e pacea şi cuvântul.
Mama-ţi este fericirea de-a păşi prin munţi stâncoşi
Şi-a rămâne fără rană... Vezi în ochii ei frumoşi,
Raiul, glia şi izvorul neamului de veac rămas
Să îşi limpezească dorul. Bate-un clopot... doar un ceas
Şi-n ceaslov, e scris să plece... Plin de lacrimi e pământul,
Vreme vine, vreme trece, gol în suflet i-e mormântul...
Ea prin paşi ne va rămâne,-n lume, înc-o bucăţică
Şi în vise, printre stele, ca un înger se ridică.
Mama-i imn şi port, icoana... E puterea unei lumi,
Este-ntreaga Românie, scut şi pavăză-n furtuni.
Mama-i vale de lumină, aur pâlpâind sub Soare,
Mama... mama, niciodată, pentru pruncul ei, nu moare!
Ea e slovă de iubire, tihna nopţii, libertate,
Îngenunche la icoană, pentru prunc, în orice noapte.

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Locuiesc într-o lume în care soarele nu poate fi perceput din decembrie până în decembrie viitor:

Mi-ai face curtoazia de a-l muta pe cerul meu? Chiar şi puţin mi-ar prinde bine.

M-am refugiat undeva într-un vis abandonat pe pământul nimănui unde păsările sunt umbre şi au nevoie de soare.

Camelia Opriţa
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde s-a sinucis şi infinitul...

Nu-mi mai găsesc poteca spre lumină, alerg şi totuşi nu înaintez... în locu-n care stau e-atâta vină, că nu m-ajută nicio rugă, niciun crez...
Mi-e sufletul mai gol ca despuierea cometelor de gheaţă când spre soare, cu strălucirea razelor pe faţă încep să se topească, deşi doare...
Repere nu mai am şi pe niciunde nu-i nimeni să-mi răspundă la-ntrebare... lumina, azi, pe unde se ascunde şi de ce nu mai văd nicio cărare?
Doar un deşert cu liniştea letală se-ntinde pe pământ ca un torţel şi eu calc printre spini în talpa goală şi cu singurătatea-s la duel...
Şi nici morganele nu-şi mai arată faţa... e un tărâm pustiu în care geme şi asfinţitul, dar nici dimineaţa nu-şi mai arată zorii în poeme...
Îngenunchez lângă un trup de piatră din care-un scâncet surd îmi intră-n oase şi aerul încins ca într-o vatră a moarte şi-a cenuşă amiroase...
Un corb dă roată-amuşinând sfârşitul, se înnegreşte petecul de cer, unde s-a sinucis şi infinitul în sunet palid de violoncel...

poezie de Violetta Petre
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Şoapta florilor de mac

Doamne, de ce îmi trimiţi, iarăşi, grei fiori de moarte
care-mi ţipă în urechi că iubirea mea-i nebună,
de ce nu îmi spui chiar Tu prin scrisoare sau prin carte
ci, mă laşi în miez de noapte să cat eu pe cer cu lună?!

Doar că luna se piteşte supărată printre nori
şi în frământări de pâine îşi ascunde a sa faţă,
unde pot găsi eu visul ce-a fugit tocmai în flori
şi-a lăsat abia o urmă, acest gând, această aţă?!

Prima noastră întâlnire pe acest tărâm de vise,
într-un parc, în miez de iarnă, lângă brazii argintii,
ne-a unit în picătura unei lacrimi fin prelinse
dintr-o rouă tremurândă printre norii pământii...

De atunci... trecut-au veacuri, veacuri lungi de suferinţi
care mor, se nasc, renasc, numai Tu le ştii secretul
dar, şi veacuri de uitare, de strigări, de rugăminţi
şi-am ajuns tocmai acolo unde a vrut timpul, şiretul!

În acea călătorie ce-am avut de străbătut
de la alpha la omega pân' la marele popas,
cântecul numit speranţă s-a întâmplat că l-am pierdut...
Numai florile de mac mă pot scoate din impas!

Plecând capul în pământ, într-un glas, ele şopteau:

"Noi, atunci, eram fecioare şi treceam la horă în sat,
de pe prispă, într-o noapte pre când stelele dormeau,
cea mai mică dintre noi a greşit şi... l-a furat!

Astfel că, trecut-au anii... şi-a venit o primăvară
când, râvnind la frumuseţe, într-o zi sfântă de mai,
am uitat şi noi pe prispă, ca şi tine, tot afară,
visul care a prins aripi şi-a fugit în cer, spre Rai...

De acolo se pogoară ori de câte ori doreşte
să ne dea dulce sărut, să ne mângâie gingaş...
Iartă-ne dar, te rugăm şi în secret te pregăteşte
a-l primi din nou în suflet dar, acum e... fluturaş!".

poezie de Emma Hartt
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Rădăcini şi soare

Eram în vremea lui April
o ciocârlie ridicată peste viaţă şi moarte
o floare, un tril,
un imn
venit de departe,
un copil,
o frunză
ca un zmeu de pânză.

Ţineam cu o mână
păpuşa de lână
pe drum neumblat,
plângeam, mamă,
cât te-am căutat.
Mă muşca pământul
plin de mărăcini,
mă-ntâlneam cu vântul
venit din vecini.
Eram în vremea lui April,
voiam să fiu mare,
când copil...
Ce timpuri călătoare,
mamă, rădăcini
şi soare.

Săream într-un ochi de apă,
în ghete să-mi încapă
ploaia, cerul, norul, vântul
printre care şi pământul.
Erau timpuri călătoare
şi-aveam frunze-degetare,
mamă, rădăcini
şi soare.

camelia opriţa / 19 / octombrie / 2019

poezie de Camelia Opriţa
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Unde...?

Unde se sting iubirile?
Când se şterg cuvintele?
Unde se termină timpul?
În care anotimp le vine rândul?

Unde te voi regăsi, în care zi?
Din calendar, din Galaxii?
Ş-atunci ce voi mai fi?
Ce-mi vei... mai fi?

În care toamnă am să ştiu?
Că-s mort sau că sunt viu?
Că pământul ce m-acoperă,
Nu-i cerul luminat de stele!

Unde să te mai caut?
Prin ce cuvinte?
Ce unghere?
În ce lume fără Soare?

Cum de te-am pierdut?
Încă de la-nceput?
Când îmi erai doar răsărit,
Şi-o viaţă de-mplinit!

Cum să... te uit?
Sau poate nici nu ai vrut!

poezie de Mihai Marica
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!