În ajun de Ziua Femeii

Adam în noaptea înstelată
În pat, ca informat de magi,
Îşi aminti aşa, deodată,
De ziua Evei sale dragi.

Sări în sus de bucurie
Că n-a uitat de astă dată,
Mult supărata lui soţie
Va fi la faţă luminată.

Dar tot în clipa fericită,
Îl frământă o întrebare:
- Să-i iau o frunză potrivită
Ori s-o dezmierd c-o sărutare?

Şi tot aşa, o noapte-ntreagă,
Bărbatul vitregit de soartă
S-a chinuit ce să aleagă
Să fie-n ton cu ce se poartă:

Rotunde frunze, alungite,
Cât podul palmei sau zimţate
Triunghiulare, vestejite
Ori să o bucure cu toate.

Abia târziu, spre dimineaţă,
Ieşi din gheara de-ncleştare
Când un cocoş cu creastă creaţă
Îl întrerupse din visare.

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ai uitat

Ai uitat să priveşti cerul,
Să vezi dimineaţa-n zori,
Cum dispare tot misterul
Nopţilor cu şezători.

Ai uitat trandafiriul
Zorilor în dimineaţă.
Ai uitat să scoţi chipiul,
Cu rouă să-ţi dai pe faţă.

Ai uitat să priveşti soare
Când este deasupra ta.
Să stai în amiaza mare
La umbră cu dragostea.

Ai uitat chiar şi apusul
Când e ziua în amurg.
Mie mi-ai uitat surâsul.
În zadar lacrimi îţi curg.

Ai uitat să-mi dai iubirea
După care eu tânjeam.
Ai uitat că fericirea
Era tot ce îmi doream.

Acum e târziu băiete
De mine să-ţi aminteşti.
În zadar exprimi regrete.
La inimă nu-mi mai eşti.

Ai uitat că viaţa trece,
Că ce-a fost numai revine.
Lumea tot aşa petrece
Când rămâne fără tine.

Trebuia să ştii că viaţa
E făcută s-o trăieşti,
Ziua, noaptea, dimineaţa,
Cât timp pe pământ mai eşti.

poezie de Dumitru Delcă (aprilie 2015)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

S-a lăsat brumă în
Podul palmei mele
Până ieri priveam jocul de frunze
Făceau mici vârtejuri-
nişte fluturi bizari
ce-au uitat că e toamnă-
Se-agăţau de o rază plâpândă
Abia luminând linia vieţii
Oricum de mult merg cu paşi mici
Nu ştiu unde duce
Drumul are margini cu măceşi
Dincolo de ei este lumea
Este tot ce-am uitat înainte să ştiu
Tot ce ştiu şi n-are uitare
Este ieri şi azi
Este mâine
Încerc să străbat printre spini înspre ele
Cum să trec să n-arunc o privire
Strivesc cu buzele picătura de sânge
Drumul s-a făcut o vâlcea
Dintr-odată coboară de-a lungul braţului
Îşi tremură unda unde bate pulsul
La încheietura lipită de tâmplă
Încercând să-i oprească ecoul
Şi lacrima devine roşie
Sau măceşele sunt roşii
Nici măcar nu mai contează
Trebuie să plec
S-a lăsat bruma în podul palmei mele
E un iz de târziu
Şi mi-e frig
Oare unde eşti tu
Am să-ţi las o brânduşă de toamnă în prag
Când ajung
Ori de vrei să rămân lasă uşa deschisă
Mă descurc eu cumva
Pe când vii îţi va fi
Ne va fi poate cald
Şi bine
Între timp am să merg în grădină
Poate ai un coş undeva
Au căzut pe jos plin de gutui
Şi-i păcat

poezie de Mihaela Poduţ Ienuţaş
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

După ce a muşcat din măr, lui Adam i-a fost ruşine şi s-a acoperit cu o frunză de smochin. Şi Evei i-a fost ruşine, aşa că s-a acoperit tot cu o frunză de smochin. Apoi s-a dus după o tufă şi a probat o frunză de arţar, una de stejar şi vreo trei specii de palmier...

autor necunoscut/anonim
Adăugat de Lucian Velea
Comentează! | Votează! | Copiază!

Bună ziua ton ton

Cum îi mai merge dragului ton ton? Ce faci tu ce faci tu? ce faci tu dragă ton ton? ce faci tu?
Ce faci tu? Ton Ton Ton Ton ton Ton Ton ton ton ton
Titi Titi Titi Riti ti ti
Ton Ton s-a ridicat din pat Ton Ton Ton Ton Ton
Ton ton şi e cu totul aiurit
Ri ti ti ti ni ti ti
ton ton ton Ton ton ton

poezie celebră de Constantin Brâncuşi din O scrisoare către Marthe Lebherz (25 septembrie 1926)
Adăugat de Costel Zăgan
Comentează! | Votează! | Copiază!

Împărăteasa se înspăimântă grozav şi, de pizmă şi ciudă, o dată se îngălbeni şi se înverzi, de ziceai că-i moartea. Din clipa aceea, ori de câte ori o zărea pe Albă-ca-Zăpada simţea că-i plesneşte fierea de ciudă: şi azi aşa, mâine aşa, până ce începu s-o urască de moarte. Pizma şi ciuda creşteau în inima ei ca buruiana cea rea şi se cuibăriseră atât de adânc, că împărăteasa nu-şi mai găsea pace nici ziua, nici noaptea.

Fraţii Grimm în Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Povestea bărbatului care a visat foarte mult

A fost odată
o singură dată
un bărbat foarte urât

şi deşi era un om bun şi harnic peste măsură
nicio femeie nu se apropia de el
la mai mult de un pas

după un timp
văzând că nu-şi găseşte jumătatea
bărbatul a plecat din sat şi şi-a făcut un bordei
în pădure

cât era ziua de lungă
tăia lemne
culegea fructe şi plante medicinale
se ocupa cu dulgheritul şi cu creşterea animalelor
iar primăvara altoia tot felul de pomi

din când în când
oamenii din sat urcau la el
îi cereau sfaturi pentru oblojirea rănilor
îi comandau o uşă
un pat
iar mai rar
câte-un sicriu

însă bărbatul din pădure
deşi începuse a fi tot mai căutat
era
cu fiecare zi
tot mai nefericit

într-o zi
nemaiputând răbda
a împletit o funie
şi s-a dus la cel mai bătrân stejar
să se spânzure

dar stejarul
care văzuse multe la viaţa lui
dar niciodată un om aşa de urât
şi-a frânt ramura de care atârna acesta
apoi l-a acoperit cu frunze
să nu-l găsească cineva
chiar lângă trunchiul său

însă
sub frunze
bărbatul nostru a adormit pe dată
şi s-a trezit în faţa lui Dumnezeu

i-a zis
Doamne
ştii că eu de copil
eram atent să nu calc pe furnici
şi pe tot felul de târâtoare
nu am furat
nu am minţit
pentru tot ce am agonisit
am muncit toată viaţa
dar cu toate acestea
sunt tare nefericit
că nicio femeie nu mă vrea

iar Domnul i-a spus
te ştiu prea bine
mai rar un om atât de bun sub soare
dar oricât te-aş iubi
nu pot crea o femeie aşa de urâtă
încât să te iubească pe tine

însă
dacă tot veni vorba
tu poţi

uite
din crengile uscate ale stejarului
poţi alcătui un trup de femeie
o umpli cu lut şi-o înveleşti cu frunze
că de restul mă ocup eu

iar după ce s-a trezit
bărbatul din poveste
a zidit timp de trei zile la făptura lui de lut

dar de teamă ca nu cumva să-l respingă
a făcut-o şi mai urâtă decât era el

a treia zi
l-a chemat pe Dumnezeu
şi l-a rugat să-i dea viaţă

iar Domnul
fiindcă aşa i-a promis
a suflat viaţă în femeia omului din pădure

văzând astă minune
bărbatul a mulţumit
apoi a trezit-o uşor
sărutând-o pe frunte

atunci ea a deschis ochii şi l-a întrebat:
cine eşti tu
de eşti aşa de urât
că mă sperii

iar el a plâns şi i-a zis
iartă-mă
sunt sluga ta
Domnul m-a făcut aşa
să te apăr de fiarele pădurii
dar sunt harnic şi înţelept
să te pot sluji cât mai bine

însă ea a închis ochii
iar el a înţeles atunci
că nu trebuie să o slujească
decât pe ascuns

şi pe măsură ce o iubea mai mult
femeia a început a-şi lepăda din urâţenie
şi a deveni tot mai frumoasă

nu după mult timp
un tânăr din sat a venit să ceară leacuri pentru mama sa
şi-atunci nu mică i-a fost uimirea
când a văzut-o pe cea mai frumoasă femeie
pe care vreun om o văzuse vreodată

şi l-a văzut şi ea
şi a înţeles ce înseamnă dragostea
şi mult a mai gemut în noaptea aceea

văzând toate astea
bărbatul care visase prea mult
i-a zis a doua zi
uite
ştiu că a sosit timpul să ne despărţim
te-am slujit cât am putut de bine
şi sper că nu eşti nemulţumită de ceva

du-te după tânărul acela frumos
şi dacă vreodată o să ai nevoie de ceva
să mă cauţi
de te vei putea uita în ochii mei

şi dusă a fost

peste ani
când bărbatul din pădure trebăluia la un stup
a simţit cum femeia aceea a ajuns în spatele lui
dar el
de teamă să nu o sperie
nu s-a întors

însă ea a spus:
am aflat într-un târziu toată povestea
şi-am venit să-mi cer iertare
a sosit timpul să mă uit în ochii tăi

iar bărbatul
care nu mai visase de mult
s-a întors şi nu mică i-a fost mirarea
când a văzut că în faţa lui se afla
cea mai urâtă femeie din lume

dar lui nu i-a păsat
ceas de ceas a slujit-o
ca în acea primă zi
iar ea a devenit din nou frumoasă şi fericită
şi poate că niciodată
nici bărbatul din pădure nu ar fi aflat
de ce femeia lui îl dezmierda cu atâta bucurie
dacă într-o zi nu s-ar fi privit în apa unui izvor
şi nu ar fi văzut
cel mai frumos bărbat
aşa cum nu mai fusese altul
vreodat'

poezie de Valentin Busuioc
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Adam

Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i mai lipseşte.

Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
"Asta e viaţa!" a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.

Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întoarce cu spatele,
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie,
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.

Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam.
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieşte,
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

poezie celebră de Marin Sorescu din Tinereţea lui Don Quijote
Adăugat de Eva
Comentează! | Votează! | Copiază!

* * *

M-am intalnit cu Soarele,
In sfârşit!
Îl pândisem de atâta amar de vreme,
Voiam să îl văd
Şi nu oricum,
Să-mi răzbun neputinţa,
Voiam sa îl văd în timp ce se naşte,
Roşu, mic, neputincios,
Cu zbârciturile prevestitoare de vremi lungi pe chip,
Plângând neştiutor, dintre brazdele dureroase de mare,
Ce-l tot năşteau,
Şi să-i spun:
"Vei muri diseară, Luminosule!"

M-am întâlnit cu Soarele
Şi nu oricum!
Eu, adult, om în toată plinătatea puterii omeneşti,
Încălţat cu pantofi noi,
Un OmFrumos, când cântând, când înjurând şi plângând,
Dar frumos;
El, Nou-născut roşiatic,
Desculţ,
Surd şi mut, hlizindu-se cu ochii de văpaie
Către lume,
Nicicând cântând, nicicând înjurând,
Nicicând plângând.
Îmi propusesem, de atâta amar de vreme, să-i fac în ciudă,
Să-i cânt, spre exemplu, chiar aşa, să-i cânt,
Îl văzusem de atatea ori mare şi luminos,
Mă văzuse de atatea ori mic şi trecător,
Indiferent câtă pâine frământasem trecătorilor,
Nu luminasem şi nu crescusem,
Tot cât o fâlfâire de aripi aveam să trăiesc,
Tot cât o umbră aveam să folosesc.

M-am întâlnit cu Soarele!
El se năştea, eu nu,
O dată pentru muritori, veşnic pentru zei,
Aşa e rânduiala.
Preţ de o clipă am râs inutil la zbaterea lui,
O clipă doar, până ce, pâş, pâş, arzând vălurile ce-l născuseră,
S-a prins de băierile cerului
Şi s-a tras uşor în sus,
Deodată cu suflarea apelor,
Abandonând tot pământescul.
Eu... tot o fâlfâire de aripi, tot o umbră.
"Las-o de mâine! mi-am zis.
Las-o de mâine!"
Aşa că, musai să mai trăiesc o zi,
Mi-am amânat răzbunarea pe mâine.

poezie de Alina Neagoe
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Frunză verde de cunună...

Frunză verde de tulpină
Ieşi mândruţo la lumină
Să-ţi văd chipul frumuşel
Ochii ca de mieluşel,
Fruntea-ţi fină de petală
Obrăjorii măguleală,
Nasul cât o alunică,
Buzele-ţi de căpşunică
Cu bărbiţa de hulub
Sărutate-aş sus şi sub...
Frunză verde de salcâm
Ieşi mândruţo-n caldarâm
Să te iau de degeţele
Să te plimb până la stele,
Să te iau de cingătoare
Să te plimb din floare-n floare,
Să te iau pe dupa gât
Ca să nu visezi urât,
Sa te iau sa nu-ţi duc dorul
Sărutaţi-aş trupuşorul....
Frunză verde şi mai verde
Cin' te ia nu te va pierde,
Şi am să te iau pe rouă
Să nu-mi rupi inima-n două,
Înc-o dată la amiază
Să fie de bună piază,
Iar am să te iau pe sară
De la toamnă până-n vară,
Dar am să te iau mereu
Să te sărut singur eu...
Frunză verde-un fulg de nea
Tu-mi eşti toată dragostea,
Dragostea de pe pământ,
De mai sus de cerul sfânt,
Şi-ţi mai spun mândruţo dragă
Ba în samă, nu în şagă,
Că te sărut curmeziş
După frunză-n ascunziş,
Că te sărut cu pecete...
Frunză verde dragobete...

poezie de Vasile Zamolxeanu (16 noiembrie 2016)
Adăugat de Vasile Zamolxeanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Însurătoare

Aşa carevasăzică...
Să o pun de-nsurătoare -
Vreo babă mai... tinerică
Ori vreo tinerea... mai mare!

Stau în dubii. De ce oare?
Ori e mamă ori fiică,
E tot plină de ardoare
Când se face lampa mică!

Apoi... trece vremea! Cică...
Ce se naşte mai şi moare.
Cine-ţi dă, la o adică,
De te duci, o sărutare?

Mă îmbrac a sărbătoare
Cu colţuni şi cu opincă
Şi cât e ziua de mare,
Cercetând mamă, fiică,
Tot găsesc, eu fac prinsoare!

poezie de Ioan Ciprian Moroşanu
Adăugat de Ioan Morosanu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Roua

Pe iarba verde nouă,
Căzut-au picături de rouă.
Rotunde, pline, lucitoare,
Parca-r fi margăritare.

Am eşit să le culeg,
Ca să-mi fac un obereg.
Le înşir pe-o lungă aţă,
Chiar în zori de dimineaţă.

Ca să-mi fie cu noroc,
Am pus şi din busuioc.
Busuioc din ţări străine,
Bazilic cu frunze fine.

Ziua azi e cu mult soare,
Hai să-i dăm pic de valoare.
Iarba de acum e creaţă,
Vă spun buna dimineaţă.

Analizând un strop de rouă,
Am văzut pe frunze plouă,
Ploae fără asemănare,
Plouă cu margăritare.
Vă salut din depărtare...
Aprilie 2019

poezie de Ludmila Maciuga
Adăugat de Ludmila Maciuga
Comentează! | Votează! | Copiază!

Neajutoratul

Spre casă gândurile-l poartă,
La ochi c-o rană vineţie,
Aşa e el bătut de soartă...
Dar mai cu seamă de soţie.

epigramă de Gheorghe Gurău (16 februarie 2010)
Adăugat de Gheorghe Gurău
Comentează! | Votează! | Copiază!

Într-o bună zi s-a gândit el să se urce şi în cer cu oglinda, ca să râdă de îngeri şi de Dumnezeu. Dar cu cât se urca mai sus în văzduh, cu atât oglinda tremura şi se strâmba şi de-abia mai putea s-o ţie; s-a urcat tot mai sus şi mai sus şi oglinda s-a strâmbat aşa de tare şi a tremurat aşa de cumplit, încât i-a alunecat din mâini, a căzut pe pământ şi s-a spart în mii şi milioane de bucăţi. Dar acum oglinda a pricinuit nenorociri şi mai mari, fiindcă unele bucăţi erau cât un fir de nisip şi au zburat duse de vânt peste tot pământul şi au intrat în ochii multor oameni şi cei cărora le intrau în ochi cioburile acestea vedeau toate lucrurile schimonosite, sau nu mai gândeau acum decât sucit şi întortocheat, pentru că aceste cioburi păstraseră toate puterile rele pe care le avusese oglinda întreagă.

Hans Christian Andersen în Crăiasa Zăpezii
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Vulpea şi alte dobitoace (Fabula înscăunării)

O vulpe şuie, tinerică,
Ce nu ştia deloc de frică,
S-a hotărât, de dimineaţă,
Că-i musai de-a ieşi în faţă.
Gătită foc, nevoie mare,
Îşi puse coada pe spinare
Şi-n mersu-i sprinten juna vulpe
Îşi etalează-a sale pulpe.
Se-nvârte printre dobitoace,
Campanie de zor îşi face,
Se dă pe lângă-un lup burtos,
Ce e la pungă foarte gros
Ş-are un jilţ în Parlament,
Că vulpea noastră, evident,
Ţinteşte să ajungă sus,
De-aceea şi la bou s-a dus
S-o sprijine în adunare,
Pentr-un fotoliu cât mai mare.
Trecu şi pe la un măgar,
Că vocea lui, se ştie clar,
Când rage pe la adunare
Câştigă orice confruntare
Şi toate cele dobitoace,
Cum zice el – aşa se face.
Propuse, deci, pe juna vulpe,
Ce-l ameţea cu-a sale pulpe -
Ministru chiar atunci, pe loc
Şi iată, niciun dobitoc
Nu s-a împotrivit deloc.

Morala:
Dobitoace mari, vulpiţe
Tupeiste şi pipiţe,
Fiare ale codrului -
În fruntea norodului.

fabulă de Mariana Dobrin din Ţara lui Papură-Vodă (18 iunie 2010)
Adăugat de Mariana Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cum a sfârşit de zis aceste, deodată s-a stârnit un vânt năprasnic, şi, venind un vârtej înfricoşat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus şi s-a făcut nevăzut. Atunci podul cel minunat îndată s-a stricat şi s-a mistuit, de nu se ştie ce s-a făcut. Iară palatul în care şedeau moşnegii şi cu nora, cu toate bogăţiile şi podoabele din el, s-a schimbat iarăşi în sărăcăciosul bordei al moşneagului, de mai înainte. Atunci bătrânii, văzând astă mare nenorocire şi pe nora lor în aşa hal, au început a o mustra, cu lacrimi în ochi, şi a-i zice cu asprime să se ducă unde ştie, că ei n-au cu ce s-o ţină.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Nuntă n-a mai făcut, căci cu cine era s-o facă? Fata împăratului, cum a ajuns la casa mirelui, i-au plăcut palaturile şi socrii. Iar când a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit, dar mai pe urmă, strângând ea din umeri, a zis în inima sa: "Dacă aşa au vrut cu mine părinţii şi Dumnezeu, apoi aşa să rămâie". Şi s-a apucat de gospodărie. Purcelul toată ziua muşluia prin casă, după obiceiul său, iară noaptea, la culcare, lepăda pielea cea de porc şi rămânea un fecior de împărat foarte frumos! Şi n-a trecut mult, şi nevasta lui s-a deprins cu dânsul, de nu-i mai era acum aşa de urât ca dintâi. La vro săptămână, două, tânăra împărăteasă, cuprinsă de dor, s-a dus să-şi mai vadă părinţii; iară pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mâna să iasă cu dânsul. Părinţii, cum au văzut-o, s-au bucurat cu bucurie mare, şi, întrebând-o despre gospodărie şi bărbat, ea a spus tot ce ştia.

Ion Creangă în Povestea porcului
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Cronică din Târgu Jiu

Pocnind din praz pe lângă Jiu
Nici urmă de tristeţe,
Cu bravi olteni, din tată-n fiu,
Aprinşi de frumuseţe.

Priveşti Coloana lui Brâncuşi,
Vezi Peştera muierii,
Cum varsă lacrimi celor duşi
Pe Scaunul tăcerii.

Trec pe sub Poartă, stau la Masă
Ca sus, pe cer, o dublă stea
Perechea: mire şi mireasă
Sărutul dragostei să-i dea.

Dar tot mai sus în raiul-dor,
Când dă în suflete dezgheţu'
Îşi toarce-al cântului fuior
Prin flori Maria Lătăreţu.

Ce-n salbă toate le adună
Pe-acest sfinţit tărâm gorjean,
O! Bătrâneţe, noapte bună!...
Nu dau pe tine nici un ban!

poezie de Vasile Larco
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Căciula şi paharul

Când văd un pahar cu vin,
Scot căciula şi mă-nchin;
Când văd numai un pahar,
Mă închin mai mult fugar,

Dar plec jos smerita frunte,
Când văd două şi mai multe
Şi pân-la pământ mă plec,
Când văd un butoi întreg!

Ş-apoi cum să nu te pleci
Drept gârliciul unui beci!
Te tot pleci şi te închini,
Până ieşi din beci pe mâini...

Când văd un pahar cu vin,
Scot căciula şi-l închin.
Nu-l închin c-aşa se cere,
Ci să nu-l iau n-am putere,
Căci mă-ndeamnă toţi aşa:
- Ori îl iei, ori nu-l lăsa!

Când văd un pahar cu vin,
Scot căciula şi mă-nchin,
Iar Moldova-i ţară mare:
Tot butoaie şi pahare!

Deci cât umblu până seară
Ţin căciula subsuoară.
Şi cât umblu îmi dau seama
Că Moldova-i toat-o cramă.
Ţine-i, Doamne, veşnic harul!
Jos căciula, sus paharul.

poezie de Petru Cărare
Adăugat de Vladimir Potlog
Comentează! | Votează! | Copiază!

Ţel nou

Mi-am îngropat valoarea-n soartă
Un nimb de sacru căutând,
Dar Sacrul m-a luat de toartă,
Un ţel nou sorţii mele dând,
Ce veşnicie-n spice poartă
Spre nemurire salutând,

Valoarea crucii-n piept purtând
Pentru natura aceasta moartă,
Ce tot la viaţă se repoartă
Jertfire zilnic impunând.

Într-un târziu am fost trezit
Din somnul morţii ce mă prinse
Şi-n sarcofagu-mi lâncezit
Valoarea Tainei Lui se-aprinse
În duhul proaspăt slobozit,

De-un glas în Ceruri auzit,
Când moartea prin moarte învinse
Hristos, ce-n toate biruise
Aşa cum fuse hărăzit...

Şi-acuma-s treaz dar sunt în Vale
Cu ochii aţintiţi în sus
Şi paşii-asiguraţi pe Cale
Călcând în urma lui Isus,
Mireasmă-a suferinţei Sale
Spre-o Glorie fără de apus.

poezie de Ioan Hapca din Reflecţii
Adăugat de Marius Busuios
Comentează! | Votează! | Copiază!

Jurămintele de dragoste ale femeii

Cu dulci suspine, sărutări,
Cu tandre, strânse-mbrăţişări,
Cuprinsă de extaz, fiori,
Cu gura ta, de mii de ori,
Iubire veşnică-mi jurai,
Pe tot ce-i sfânt, pe tot ce ai.

Jurai că-atâta va dura
Cât peşti în mări vor exista,
Cât ciripi-vor păsărele,
Cât timp pe cerururi fi-vor stele
Şi Soarele în Univers
Nu s-o opri din al său mers.

Dar după-un an m-ai părăsit
Şi ţi-ai făcut un alt iubit,
Căci veşnicia la femeie
Durează-un an şi se încheie.
Cu-obrajii-n flăcări, doi bujori,
I-ai spus şi lui că îl adori.

Cu uşurinţă ai uitat
Tot ce mi-ai spus, tot ce-ai jurat.
Şi lui, cuprinsă de fiori,
Tu i-ai jurat de mii de ori
Iubire fără de sfârşit,
Dar după-un an i-ai dat cu flit.

Ah! blestemat pe veci să fiu,
De voi mai fi aşa zurliu
Şi voi mai crede ‒ chiar crâmpeie,
În jurăminte de femeie!

poezie de George Budoi din Poezii (1 aprilie 2016)
Adăugat de George Budoi
Comentează! | Votează! | Copiază!