Deşi se stinge de la o zi la alta în trecerea prin ceasuri străine lui, iubesc satul românesc.

Azi avem satisfacţia totală că nu mai suntem parte componentă a sufletului satului. Dar pentru asta ar trebui să-i udăm vatra cu lacrimi, că morţii noştri nu-şi fac somnul de veci şi mormintele lor uscate sunt tulburate de agonizarea noastră cotidiană; trăim în absenţa totală a identităţii de fond, obsedaţi de o febră rebelă a succesului pe scena lumii, de a scăpa pentru totdeauna de mizeria vieţii.

Dar – inevitabil – ajungi o umbră depresivă.

O încordare a gândului aduce regretul că nu am făcut nimic şi că această dramă a devenit lacrima esenţială a omului de la moartea ultimului astru şi până încoace. Stelele îşi pierd strălucirea deasupra celor trecuţi în lumea împietrită. Cerul nu mai e senin deasupra noastră; anotimpurile sunt făcute de mâna omului înstrăinat de el însuşi – trăieşte doar să mănânce şi să respire.

El e moartea totală şi nu una aproximativă a rădăcinilor biologice care i-au adus naşterea în sufletul satului.

Camelia Opriţa în Intensitatea veşniciei este eternă şi tulburătoare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Azi avem satisfacţia totală că nu mai suntem parte componentă a sufletului satului. Dar pentru asta ar trebui să-i udăm vatra cu lacrimi, că morţii noştri nu-şi fac somnul de veci şi mormintele lor uscate sunt tulburate de agonizarea noastră cotidiană; trăim în absenţa totală a identităţii de fond, obsedaţi de o febră rebelă a succesului pe scena lumii, de a scăpa pentru totdeauna de mizeria vieţii.

Camelia Opriţa în Intensitatea veşniciei este eternă şi tulburătoare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Stelele îşi pierd strălucirea deasupra celor trecuţi în lumea împietrită. Cerul nu mai e senin deasupra noastră; anotimpurile sunt făcute de mâna omului înstrăinat de el însuşi – trăieşte doar să mănânce şi să respire.

Camelia Opriţa în Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019,, Intensitatea veşniciei este eternă şi tulburătoare.
Adăugat de Vlaicu Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Balada câinelui

... în balada lui tristeţea e fatală
şi dragostea de om, la nebunie
nu poate fi o aşteptare mai totală
decât căneasca asta melodie...

şi între noi şi lumea animală
există absoluta armonie
nu poate fi o aşteptare mai totală
decât câinească asta melodie

chiar dacă era noastră-i dijitală
chiar dac-acced roboţii la domnie
nu poate fi o aşteptare mai totală
decât câinească asta melodie

când va veni şi clipa lui brutală
şi se va stinge-n lînă agonie
divinităţi pentru iubirea lui totală
au să-l ridice, cred la rang de omenie...

poezie de Iurie Osoianu (27 decembrie 2018)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Dintre poeţii români, îl simt mai aproape de suflet pe Lucian Blaga, deoarece cred în nemurirea satului românesc.
Lucian Blaga este sufletul pietrei de la temelia satului românesc, este
Intensitatea veşniciei eternă şi tulburătoare.

Camelia Opriţa în Editura Sfântul Ierarh Nicolae, Părinţilor noştri – între esenţial şi etern.
Adăugat de Maria Elena
Comentează! | Votează! | Copiază!

Aici românii au rădăcini adânci

Oamenii care conduc azi destinele României, prin felul cum o cârmuiesc, nu fac altceva decât să înlesnească marilor puteri să facă din ţara noastră o pradă uşoară pentru ei.
Diriguitorii ţării ar trebui să se îngrijească, pentru ca românii să trăiască în linişte aici, unde înaintaşii noştri şi-au îngropat oasele şi au plătit tribut de sânge pentru apărarea gliei eminesciene.
Pe această glie-gură de rai- a trăit şi a luptat tot neamul românesc. În acest colţ de lume ne-am zămislit şi ne-am afirmat ca neam.
,, De la daci, de la romani
am primit tot ce n-aveam.
Am primit glie şi ram
şi ne-m zămislit ca neam.
.........................
Tu, române,
,, Să păstrezi ţara şi neamul
că sunt tot ce ai mai sfânt!
Aprig să înfrunţi duşmanul
când calcă al tău pământ.
..........................
Toţi cei care conduc, astăzi şi mâine, destinele acestui popor, ar trebui să ia aminte că aici neamul românesc a prins rădăcini adânci, precum stejarii legendari.
,, De strajă ne stau Carpaţii
şi Dunărea bătrână.
Aici trăim ca fraţii
noi, naţia română.
... Aici Dumnezeu ne-a dat
Grădina Maicii Domnului.
Aici am eternizat
pacea scumpă omului.
... Aici ne-au dat lumina zeii şi sfinţii.
... Aici ne hrăneşte şi râul şi ramul.
Aici a trăit, trăieşte şi va trăi tot neamul.
Românii n-au duşmănit şi n-au prigonit alte popoare. Prin urmare, nu suntem datori faţă de nimeni. Dimpotrivă, vrem să trăim în bună înţelegere cu toată lumea.
... Când duşmanii stau la pândă
să ne facă traiul greu,
Românii cred în izbândă
şi în bunul Dumnezeu.
.......................
... Strămoşii noştri, dacii au crezut în veşnicia sufletului.
Noi, românii credem în veşnicia neamului nostru românesc.
Credem în hărnicia omului şi în rodnicia pământului,
Credem în statornicia celor care vremelnic îl stăpânesc.
Conducătorii noştri ar trebui să fie adevăraţi patrioţi. Să apere ţara şi poporul de atitudini ostile şi să se îngrijească de prosperitatea naţiei. Iar marile puteri ar trebui să înţeleagă că înainte de a fi europeni, noi suntem ROMÂNI.

poezie de Dumitru Delcă (octombrie 2020)
Adăugat de Dumitru Delcă
Comentează! | Votează! | Copiază!

Respectarea obiceiurilor şi tradiţiilor româneşti este un ajutor, nu un obstacol. Sunt rădăcini care leagă copiii de strămoşii lor. Sunt ca dulceaţa fructelor coapte, ca pâinea şi sarea în bucate oferite oaspeţilor de la nord la est, de la sud la vest. A fost o vreme când omul de la sat lua din rodul Pământului ceea ce era necesar şi nimic mai mult, acolo fiecare avea locul şi scopul său. Obiceiurile şi lucrurile făcute de părinţii, bunicii şi străbunicii săi au fost transmise din generaţie în generaţie, iar onoarea şi demnitatea caracteristice cu care s-a născut omul satului românesc au fost păstrate până la sfârşitul vieţii sale, lăsându-le moştenire pentru generaţiile următoare. Pe lângă admiraţia personală a acestui univers, mi s-a părut important să ne amintim de frumuseţile cu care a fost înzestrat cel mai frumos sat din România; Al tău.
Pentru că cel mai frumos sat din România este în primul rând Satul tău.

Camelia Opriţa în Odă satului românesc (septembrie 2016)
Adăugat de Ioan Maria
Comentează! | Votează! | Copiază!

Timpul trebuie folosit pentru a evita singurătatea, această groază înăbuşită care dă buzna în sufletul omului, amestecându-se în glasurile melancolice interioare ale gândurilor preapline de reproşuri ascuţite, şi nici lacrima nu aduce speranţa.

Camelia Opriţa în Iubirea este un ceas în care timpul nu există
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

COPIII, aceste sfinte primăveri sunt mai presus de truda fiecărui părinte, sunt darurile Fiinţei noastre, sunt îndumnezeirile noastre – pentru dînşii trudim zi de zi, pentru dînşii refuzăm privilegii şi onoruri, ei fiindu-ne mîndria noastră, şi a satului nostru. Ei sunt Fiinţa noastră, Fiinţa satului nostru...

aforism de Constantin Anton din Mogoşeşti, Fiinţa mea - vol II
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lumea aleargă spre idealuri false pentru a deveni strălucitoare mai mult decât îi este dat să fie. Trăieşte într-o permanentă tensiune remarcând insuficienţa ca pe un sentiment al sfârşirii, o agonie ultradimensională şi epuizantă care nu aduce nimic bun...

Va veni o zi când omul se va lepăda de Dumnezeul său, când Biserica se va îndoi aşa cum s-a îndoit Petru. Lumea va fi atunci ispitită să creadă că omul a devenit Dumnezeu. În bisericile noastre, creştinii vor căuta în zadar lumânarea aprinsă unde Dumnezeu îi aşteaptă. Asemenea Mariei Magdalena, în lacrimi înaintea mormântului gol, se vor întreba: Unde L-au dus?

Se poate ca într-o zi uşile lăcaşurilor de cult să rămână închise pentru totdeauna credincioşilor, devenind muzee. Oamenii îşi vor pierde credinţa: biserica virtuală ar fi un destin tragic pentru sufletul omului.

Omul e rău, nu-L caută pe Dumnezeu să-L cunoască pentru că nu e suficient de pregătit pentru asemenea lucru măreţ, dar ar fi în stare să-I ia locul, să fie el dumnezeul Domnului.

Camelia Opriţa în Cerşetori de existenţă
Adăugat de Liviu Filip Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

Existenţă

sunt o existenţă ambiguă
bulversată de răguşela timpului
secundele gri îmi apasă oasele meteoesensibile
contaminate cu vârtejul fonemelor esenţiale

aici mă renasc pentru a înlemni
acum îmi smulg sufletul pentru voi
şi mi-l întind ca o agoră antică
să mi-l mănânce rugina şi întunericul paşilor

simt cum pietrele râului dospesc în aortă
în ochi glandele lacrimale vor refuza
să mai zămislească din sentimente lacrimi vetuste
ci numai nisipul în vidul oglinzii zbârcite

în această lume suspectă anotimpurile îşi pierd substanţialitatea
voi rămâne doar cu scrisul infect în umbra lui Gutenberg
întrebându-mă ce s-a întâmplat şi cu vremea noastră:
a murit sau meditează viaţa în moartea cuvântului?

poezie de Marian Hotca
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Fiinţele din soare

Fiinţele din soare nu au umbră
Ele se-adună
într-un cerc colorat cu lumina
rotită pe faţă

Corpurile lor sunt flăcări lungi
şi uşoare la care visează
mari şerpi luminoşi
Fiinţele din soare nu au umbră
pentru că nu ştiu ce-i moartea
Nu ştiu ce-i viaţa

Moartea e ca o apă
cu sclipiri de marmură neagră
iar viaţa - o stare continuă
de iubire totală.

poezie de Ioana Trica din Continente suspendate (2008)
Adăugat de Ioana Trica
Comentează! | Votează! | Copiază!

Limbajul nud al teatrului, limbaj care nu e virtual ci real, trebuie să ne permită, prin utilizarea magnetismului nervos al omului, să trecem dincolo de limitele obişnuite ale artei şi ale cuvântului, pentru a realiza activ, adică magic, în termeni reali, creaţia totală, unde nu-i mai rămâne omului altceva de făcut decât să-şi reia locul între vis şi evenimente, adică în acea realitate a sufletului său în care visul nu este decât un eveniment ce a fost sau ce va fi manifestat.

Antonin Artaud în Le théâtre de la cruauté (1964)
Adăugat de Simona Enache
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian Blaga este sufletul pietrei de la temelia satului românesc.

Camelia Opriţa în Intensitatea veşniciei este eternă şi tulburătoare
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Lucian Blaga este sufletul pietrei de la temelia satului românesc.

Camelia Opriţa în Cuvântul din lumina condeiului Literatură pentru minte, inimă şi suflet (9 mai 2019)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!

Sunt un actor care îşi propune să facă parte integrantă din visul creatorului de teatru. Nu vin la un meci de box. Se poate întâmpla să duc mai departe visul regizorului - că ajung să fac atât de organic parte din poveste că o duc mai departe, dar buna credinţă e totală. Nu ştiu dacă asta înseamnă că sunt docilă sau rebelă.

citat din Maia Morgenstern
Adăugat de Veronica Şerbănoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

În moarte

Mi-au micşorat spaţiul
La 1,60 pe 50(cm)
Deşi universul sufletului meu
Este nelimitat.
Mi-au încrustat trupul în lacrimi şi carenea
în plâns.
Un microcosmos
În macrocosmosul în care am existat.
Mă privesc - trup flămând de lumină,
Static, palid, cu urme spasmice,
Cu lacrima clocotind în adânc.
Împodobită cu flori şi dantelă,
Primesc sărutul din urmă,
A celor ce m-au iubit.
S-a sfârşit... o beznă totală!
Chiar şi dincolo de noi,
Trupul greu, cimentat,
Doare, dar nu poate striga,
Căci sufletul a părăsit huma.
A pornit transcendent
într-un univers pe care
Ochiul carnal nu îl poate limita.
Se aud foşnind lacrimi
Pe cerul morţii...
O lumină plăpândă
Deschide ochiu-nvierii.
Nu m-au uitat o zi, două, trei,
O lună, un an, poate până la şapte...
Apoi viaţa mea-i o continuă moarte. (noapte).

poezie de Rodica Nicoleta Ion
Adăugat de Cornelia Georgescu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Părinţilor noştri – între esenţial şi etern

(poem în proză)

Printr-un joc ciudat al luminii, soarele cucereşte cerul,
simbolizând avântul implacabil al vieţii
care rezultă după marile purificări ale flăcărilor din interiorul lui.
Dar adevărata purificare există în arderile de clipe
ale părinţilor noştri care mor puţin câte puţin
în flăcările din interiorul lor. Unii mor atât de tulburaţi în ei,
obsedaţi de ideea că n-au făcut suficient pentru copii,
murind într-o inconştienţă dulce.
Au învăţat că dintr-o mare suferinţă se ridică
iubirea fără margini pentru vlăstarele lor,
dragoste care îi devorează până la moarte.
Le-a fost dat să se nască pentru a răsări din ei altă viaţă,
deşi sufletele lor sunt adevăratele flăcări ale unui soare invizibil.
Când îi apasă pământul, copiii descoperă neliniştea metafizică
şi un timp se lasă dominaţi
de aceeaşi adâncire între esenţial şi etern.

Iată-mă la căpătâiul unei lumânări ca o singurătate cosmică,
fără a vedea adevărata intensitate a flăcării care uneori
îmi dă senzaţia părăsirii acestei lumi,
şi asta că nu te poţi vedea a fi puternic printre lacrimi;
vezi doar a fi nimic fără părinţi – o deznădejde absolută
care vine din nevăzut ca un vârtej de foc să-ţi ardă lacrimile.

Părinţilor le este dat să rămână în miezul triumfului
chiar dacă nu se mai pot ridica din pământuri:
în faţa suferinţei sunt numai fiinţă până la nefiinţă.
În realitate, ei sunt entuziasmul soarelui
care se ridică şi tot de atâtea ori coboară printr-un joc ciudat
al luminii pentru a favoriza altă viaţă.

Şi tata şi mama, oare nu ard ei în mine
când sunt nimicită de umbre şi lumini străine?
I-am descoperit ca pe o integrare în viaţa mea;
experienţa sacrificiului este o succesiune a momentelor lor
care se stransformă într-o pură trăire condiţionată de binele meu.

Aş vrea să rămân în tinereţea părinţilor
fiindcă aş fugi din mizeria asta în umanitate
şi m-aş opri în luciditatea lor infantilă pentru a regăsi
acurateţea acestei lumi galopante spre apocalips.
Uneori îl simt pe tata cum a învins întunericul
şi urcă într-o exaltare de agonie şi încântare
dincolo de orice rezistenţă cosmică,
spunându-mi într-un limbaj stelar că golul întunecos
de dinaintea lui este cel din urmă pământ al sufletului

Camelia Opriţa

poezie de Camelia Opriţa din Cuvântul deschide gândul omului - Editura Sfântul Ierarh Nicolae - 2019 (11 mai 2019)
Adăugat de Camelia Opriţa
Comentează! | Votează! | Copiază!

Când îmi asum consecinţele şi preţul de plătit pentru alegerile mele, devin cu adevărat liber şi fericit. Alegerile făcute pentru a da bine în ochii altora, pentru a primi confirmare şi validare sunt alegerile care tot timpul ne vor face nefericiţi pentru că din nou şi din nou nu am făcut ce e bine pentru inima noastră, pentru fericirea noastră. Şi dacă noi nu radiem de entuziasm şi fericire, împăcaţi cu ce am ales, ce avem de oferit lumii? Când suntem trişti, abătuţi şi nefericiţi, la ce mai suntem de folos? Şi cui? Nici măcar nouă.

citat din Pera Novacovici
Adăugat de George Aurelian Stochiţoiu
Comentează! | Votează! | Copiază!

Destinele tuturor depind de bunul Dumnezeu: pretutindeni este mâna Lui.
În mâna Lui este viaţa şi moartea noastră.
Aici toate sunt date cu porţia şi porţiile sunt foarte mici.

Camelia Opriţa în Zidul gândurilor, WordPress.com (2020)
Adăugat de Filip Dobrin
Comentează! | Votează! | Copiază!

- Şi stelele? Nu-ţi aminteşti ce străluceau stelele, chiar deasupra colibei? Cine ştie, poate încă sunt acolo. Stelele au o viaţă lungă.
- Nu am nici o idee. Este puţin spatiu pentru stele aici. E doar ceaţă şi fum peste lume.

finalul de la Aventurile păpuşii de turtă dulce de Camelia Opriţa (2020)
Adăugat de anonim
Comentează! | Votează! | Copiază!